În timp ce unii se mai gândesc dacă să deschidă sau nu porțile teatrului, micul și precocele Teatru În Culise prezintă – cu sala plină! – cea dintâi premieră a noii stagiuni, ”Black Friday Love” de John Cariani, în regia lui Cristian Bajora, același care semnează și viziunea scenografică a spectacolului. Umor alb și umor negru, montare ingenioasă, intepretare pe măsură.

În stilul caracteristic lui Cariani, piesa este un fel de vitraliu alcătuit din scurte povești amoroase, cele mai multe cu final previzibil. Adică nu tocmai fericit. Atracția dintre un bărbat și o femeie (în cazul nostru, Ioana Chelmuș și Paul Alexandru) poate să semene, uneori, cu o psihoză. Obsesiv impulsivi, cei doi se simt atrași unul spre celălalt într-un mod de-a dreptul… compulsiv, dar se supun unor reguli anti-fericire, conform programului de reabilitare.

Singurătatea în doi, una dintre temele predilecte ale lui Cariani, este ilustrată de cuplurile care împart aceeași canapea, dar sunt la o distanță de ani lumină, scufundați în micul și enervantul ecran al iPhone-ului. Relevantă replica lui Bill, atunci când soția sa, Mary, vrea să se apropie pentru a vedea ceva pe Iphone-ul lui: ”Las’ că-ți trimit linkul…” Așadar, nu mai e nevoie să ne apropiem unii de alții, nu e nevoie nici să stăm de vorbă, privindu-ne în ochi, totul se rezolvă cu jucăria aia mică și drăguță, care te izolează mai rău ca un zid de beton și te alienează mai profund decât orice agresiune fizică. Adevărurile absolute sunt în link-uri, replicile fundamentale – în  messenger. Cuplurile  Bill și Mary (Alex Vlad și Bianca Mateescu) sau Mark și Kelly (Paul Alexandru și Ioana Chelmuș) sunt paradigme ale înstrăinării, plictisului, nepăsării.

Sigur că există și povești de dragoste cu final (momentan…) fericit. Chiar dacă nu sunt în stare să rostească un ”te iubesc” bine articulat, Ben (Paul Alexandru) și Andi (Florin Frățilă) își oferă șansa de a porni la drum ținându-se de mână. Se va termina bine? Se va termina prost? Cine știe… Bianca Mateescu și Paul Alexandru sunt protagoniștii scheciului ”Telegrama muzicală”. Louise  îl așteaptă pe iubitul ei, Garry, sperând că, în sfârșit, o va cere de nevastă și, într-adevăr, sosește un curier-menestrel care îi aduce, pe lângă frumosul buchet de flori și mesajul cântat, ce pare o surpriză fermecătoare. Doar că textul piesei e puțin diferit față de cel pe care și l-ar fi dorit…

Și ni se mai povestesc întâmplări cu mirese nehotărâte,  divorțuri nefinalizate,  iubiri ratate din lașitate. Sau din lene. Și publicul râde, zâmbește, se bucură sau se întristează recunoscându-și propriile povești și propriile ipostaze întruchipate de minunații actori ai Teatrului În Culise, dirijați cu mână sigură de regizorul Cristian Bajora. Ca de fiecare dată când are de jucat un rol, Paul Alexandru a impresionat prin capacitatea sa de a conferi personajului o infinitate de nuanțe, evoluând cu nonșalanță de la registrul comic la cel dramatic.

Plin de haz și de sensibilitate în egală măsură, Florin Frățilă propune caractere emoționante, pe care le simpatizezi instantaneu. O surpriză a acestui spectacol este Alex Vlad. După ce l-am văzut într-un rol de cetățean nevricos, zgomotos și revoltat (în ”Clinica sinucigașilor”), îi descoperim acum o altă latură, diametral opusă, aceea a interpretării în tonalitate joasă, interiorizată, cu miză pe expresia corporală și pe tăcerea sugestivă. Vioaie, grațioasă, transmițând energie prin toți porii, Ioana Chelmuș ne oferă trei eroine având ca numitor comun oarece probleme la bibilică – aur curat pentru o actriță bună! Bianca Mateescu și Andreea Stafie își interpretează rolurile corect, dar mai au de finisat câte ceva la capitolele stare, emoție, culoare, expresivitate. Dar poate că liniaritatea interpretării s-a datorat emoțiilor premierei și va dispărea pe măsură ce spectacolul se va roda. O mențiune specială se cuvine muzicii vintage, de Broadway, cu care Cristian Bajora și-a ilustrat noua creație.

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului În Culise

Habar n-am de ce-mi mulțumește mie toată lumea că a venit Matei Vișniec de la Paris la Teatrul În Culise, să vadă spectacolul ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu”. Eu n-am făcut decât să-i aduc la cunoștință că regizorul Cristian Bajora și actorii Maria Popovici, Ioana Chelmuș, Florin Frățilă, Ionuț Iftimiciuc, Alexandru Minculescu, Ștefan Nistor au făcut un lucru bun. Numai că, atunci când reputatul dramaturg m-a anunțat că vine la București, am avut exact aceeași strângere de inimă pe care a avut-o și echipa spectacolului, în frunte cu Cristian Bajora. Pe Matei Vișniec îl știu de când eram începători în ale literaturii. Știu de atunci cât este de riguros în toate. Mă gândeam că, poate, având anvergura internațională pe care i-o știm, nu va aprecia tipul de umor cu care sunt ”asezonate” piesele sale scurte, ce alcătuiesc spectacolul ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu”. Pe urmă, am răsuflat ușurată. Matei Vișniec râdea. Și a râs mult. Deci nu s-a supărat că regizorul și actorii și-au permis să mai… ”brodeze” pe marginea partiturii. După părerea mea, reprezentația a fost și mai bună decât cea pe care am văzut-o prima oară și am descris-o în cronică (o puteți citi, ceva mai în urmă). Iar publicul a fost deștept și elegant. A înțeles, s-a amuzat, a participat, a aplaudat.

La sfârșit, invitatul de onoare a rostit câteva cuvinte pe care nu le pot reproduce în totalitate, pentru că domnul Vișniec vorbește mult mai repede decât aleargă pixul meu. Spicuiesc din cuvintele dramaturgului: ”Mulțumesc că-mi țineți în viață niște texte pe care le-am scris în singurătate, fără să mă gândesc ce s-ar putea face cu ele pe scenă. Acest spectacol este, pentru mine, un cadou minunat, cum este și spațiul în care se joacă. În vremea când eram în țară, nu exista așa ceva. Am descoperit café-teatrul la Paris. (…) Mi-a plăcut extraordinar de mult spectacolul, dar cu adevărat extraordinar este ce improvizați voi pe lângă textele mele. V-am spus la telefon că puteți să faceți ce vreți cu ele și ați mers până în pânzele albe în materie de  inventivitate. (…) Cu cât mai mult am vizitat Occidentul, cu atât mai mult îmi place Bucureștiul. Se întâmplă ceva în țara asta, chiar dacă oamenii politici o fac de râs. Creativitatea tinerilor mi se pare o revanșă uluitoare față de clasa politică! (…) N-aș fi scris aceste texte dacă nu eram întristat de cantitatea mare de clișee ale Occidentului față de Balcani. Trebuie să treacă un secol ca să se dezlipească un clișeu din ăsta de pe fruntea țării. O țară poate oferi 150 de subiecte negative. De România sunt legate doar vreo patru: câini vagabonzi, orfelinate, romi, corupție… Numai patru subiecte negative timp de 25 de ani? Înseamnă că e o țară anormală. (…) Spațiul acesta îmi amintește de studenția mea, când locuiam într-un demisol, pe strada Galați, în apropiere de Piața Rosetti. Repet, sunteți extraordinari, aveți un talent care gâlgâie, sare, te ține într-o stare de frumusețe. Iar locul acesta este absolut fabulos, cu public de bună calitate.” Așa grăit-a Matei Vișniec, un dramaturg de talie internațională, ale cărui piese se joacă în peste 30 de țări de pe mapamond. Mai târziu, la un aparté cu eroii principali ai serii, mi-a confirmat că n-am scris minciuni în cronica despre ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu”. Dar aștept și confirmările voastre, ale spectatorilor!

Gabriela Hurezean

Joia trecută, pe un ger paralizant, m-am dat pe gheață până-n Hristo Botev, o stradă fără numere pe case, ca multe alte străzi din București. Am nimerit vila de la numărul invizibil 25, în care s-a mutat Teatrul În Culise, abia după ce am sunat-o pe draga de Vania. Apoi, totul a decurs șnur. M-am urcat în pod, am fost condusă la o masă, am comandat o cafea mică&rea, am primit exact ce am cerut, apoi a început să-mi bâzâie vocea din cap: ”Domn’e, ce seamănă picolița asta cu Maria Popovici…” Intervine vocea rațiunii: ”Picolița e mult mai înaltă (încă nu văzusem platformele…) și, în fond, ce să caute Maria printre mese?” Până la urmă, vocea rațiunii – rațiunii a pus lucrurile la punct: ”Dacă e Maria, înseamnă că ne aflăm într-o convenție. S-o respectăm.” Așa că mi-am văzut de cafeaua mică și letală, până când picolița a început să țipe nervoasă că e prea multă gălăgie, că ne holbăm la ea ca proștii, că o batjocorim pe la spate, că noaptea se prăbușește mai repede, că fumătorii fumează la nefumători…

M-am prins. E Maria Popovici care interpretează rolul chelneriței obosite din piesa lui Matei Vișniec, ”Nota de plată mecanică”. Cu nerv și umor, așa cum ne-a obișnuit de ceva vreme, actrița ne învăluie în monologul metaforă, până la finalul cu ”Cine a cerut nota de plată? (…) A venit judecata de apoi, am să vă fac socoteala pe loc (…) Iată și nota de plată… Paraziți nemernici ce sunteți… Găuri cosmice ce sunteți… Ați vrut să plătiți, hai, plătiți…” Fisa îmi cade zdrăngănind puternic. Înainte de începerea spectacolului, Maria i-a transmis băiatului care mi-a adus cafeaua: ”Doamna vrea nota de plată!” Îmi iau în serios rolul de parazit nemernic și gaură cosmică și urmăresc mai departe spectacolul. Cu tot mai mare încântare.

Regizorul Cristian Bajora a adunat sub basca ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu” câteva piese scurte de-ale lui Matei Vișniec. Selecție inspirată și perfect plasată în spațiul din podul Copper’s Pub. Cu o distribuție care și-a asumat personajele în mod exemplar și un eșafodaj caleidoscopic al poveștilor impecabil înlănțuit. Temele ne sunt bine cunoscute: aspirația Estului către Vest și către America, țara câinilor cu covrigi în coadă, sărăcia care umilește și prostituează, ”poporul fluid” care supraviețuiește acomodându-se rapid cu invadatorii, țiganul și maneaua servite turiștilor pe post de specific local… Înțelegând că ironia usturătoare a textului nu are nevoie de îngroșări, Florin Frățilă creează un doctorand de o seninătate naivă, care răspunde în tonalitate albă întrebărilor tot mai iritate ale președintelui comisiei (Ionuț Iftimiciuc). Cum dovedește doctorandul existența poporului fluid? Iată: ”Faptul că n-a lăsat nimic în urma sa este o dovadă irefutabilă a existenței sale. Idealul acestor oameni a fost, cum spuneam, unul singur: să nu fie supuși. Prețul plătit este, deci creativitate zero… și originalitate zero… cu excepția unei tulburătoare capacități de imitare. (…) Astăzi îi imită pe americani. (…) Poporul fluid despre care vorbesc s-a mondializat.” Despre ”mondializare” e vorba și în piesa următoare, ”Welcome America!”. Ioana Chelmuș nuanțează riguros, păstrând cu grijă distanța față de granița șarjei, un personaj ambivalent: pe de o parte, e mama unui bebeluș bolnav, îngrijt de un tată nu prea priceput, pe de altă parte e prostituata care încearcă să facă bani, vânzându-se soldaților americani și visând că, printre ei, va fi și un Făt Frumos care o va duce în America. Tenta tragicomică a prostituatei Cristina este bine potențată de comicul total al proxenetului Costică,  disperat să-și vândă marfa (Ionuț Iftimiciuc). Ștefan Nistor pune corect în pagină metafora frontierei care nu mai e bună decât că te ușurezi pe ea și investește emoție autentică în bătrânul orb, veteran de război, a cărui singură bucurie este să asculte cum trece un tren de lux, imaginându-și interiorul lui. Iar trenul de lux, venit din Occident, trebuie primit în Balkania cum se cuvine!

Regizorul isteric (Ionuț Iftimiciuc) organizează o nuntă cu specific local, ”o scenă folclorică viscerală în stil Kusturica”. La întrebarea timidă ”De ce, când trenul ajunge în Balcani, trebuie să fie întâmpinat de un grup de țigani?”, regizorul răspunde răstit: ”Ce, bă, ești rasist?” Maria Popovici e minunată în rolul miresei. Dacă în ipostază de chelneriță evolua pe note înalte, energice, de data asta e deconcertată, pare să nu înțeleagă nimic din ce se întâmplă iar expresiile de nelămurire, încordare, uimire se succed pe chipul ei în modul cel mai natural. La fel de convingător este Alexandru Minculescu, în toate rolurile pe care le întruchipează: paznicul, iubitul fiicei bătrânului orb, ginere la nunta țigănească. Dacă la ”Dansul buricului” s-a râs pe rupte, ”România, free country” a stârnit hohote și mai mari. Florin Frățilă e manelistul care conversează cu americanul ecologist (Ștefan Nistor), acesta din urmă călătorind în jurul lumii fără să aibă vreun ban în buzunar. Cum se leagă un dialog între doi oameni care nu au o limbă comună, veți afla mergând să vedeți spectacolul (găsiți programul pe site-ul teatrului În Culise). De altfel, merită să le vedeți toate spectacolele, pentru că sunt create din pură iubire, cu bani puțini spre deloc, de niște artiști kamikaze, dispuși să moară cu teatrul de gât. De-asta îi iubesc eu pe cei care joacă underground. Iubiți-i și voi, că merită.

Gabriela Hurezean

Fotografii: Vania Pierșinaru