Nu știu exact la ce s-a gândit Vladimir Turturică atunci când a creat decorul pentru ”Ivona, Principesa Burgundiei”. Un bazin din care s-a scos apa? O groapă cu lei? Un sit arheologic, din care ies la iveală fantomele unor personaje mai mult sau mai puțin odioase? Josul cel mai de jos în care se poate prăbuși un homuncul? În orice caz, m-am simțit ca și cum aș fi stat pe marginea piscinei golite, contemplând zbateri, revelații, accese de nebunie, culpabilități, ferocități, oameni care se îneacă, deși nu e apă în bazin. Și, ciudat, deși piscina era uscată, tot am simțit atingându-mă niște picături. De noroi, de sânge, de lacrimă. Cei care au regizat spectacolul, Andreea și Andrei Grosu, își asumă fără rezerve esența dramaturgiei lui Witold Gombrowicz:  ascuțimea de scalpel cu care sunt explorate racilele ființei umane.

La urma urmei, cine e Ivona?

O curcă plouată, molâie și lălâie? O murătură care a căzut din copacul urâțeniei și a dat cu fața de fiecare cracă, până jos? Așa o descriu principele Filip și amicul lui, Chiril, concluzia fiind cea obișnuită: ”Hai să ne batem joc de ea!” Dar Ivona este o fată nici urâtă, nici frumoasă, care nu vorbește. Doar privește. Fabuloasă Florina Gleznea ca expresie a tăcerii, a privirii, a nemișcării. A catalepsiei care devine oglindă. Pentru că toți cei din jur își văd reflectate în tăcerea ei secretele cele mai ascunse și mai rușinoase.

Ivona privește și tace. Și ceilalți se întreabă: Oare, ce știe, cât știe, de unde știe? Nu știm dacă Ivona e autoclaustrată în realitatea ei și nu vrea să știe nimic despre realitatea noastră, sau știe prea multe despre realitatea noastră, îi e insuportabil de silă și de aceea nu mai vrea să iasă din autorecluziune. Ivona rostește numele cercului. Cercul în care ne învârtim până la punctul mort, apoi urmează altă buclă, până la alt punct mort și, iar, altă buclă, în cercuri tot mai mici, din punct mort în punct mort, până la aneantizare. Poate exista o breșă în acest perpetuum mobile al cercurilor vicioase? Ar putea apărea o luminiță în sufletul ermetic închis al Ivonei? S-ar putea înfiripa iubirea pentru Filip, prințul înalt, subțire, frumos, cu ochi de topaz? În ciuda faptului că acesta o batjocorește compulsiv? E o întreagă magie în privirile Florinei Gleznea. În ochii care vorbesc fără oprire, chiar dacă trupul și chipul rămân imobile. Am știut că e o mare actriță de când am văzut-o prima oară în ”La țigănci” (Unteatru).

Prințul, râma și bețișorul

Șerban Gomoi alcătuiește fără greș un Principe Filip dual, haotic, prizonier al propriilor derute și rătăciri mundane. Deși se poate bălăci fără opreliști în nurii frumoaselor de la curte, o vrea de nevastă pe Ivona. Din frondă? Din excentricitate sau capriciu? Din curiozitate? Din mila ce zace într-un străfund de suflet? Sau, poate, o vrea pentru că e altfel decât lungul cortegiu de femei pe care le-a avut, lucru care îl intrigă, îl excită și îl sperie deopotrivă? ”E un monstru care trebuie cucerit, un obstacol care trebuie trecut” – spune Filip, dar tot el o aseamănă cu ”o râmă pe care o răsucești cu un bețișor, s-o vezi mai bine.”

Într-un moment de slăbiciune, pare să capituleze: ”Dacă ea mă iubește, sunt în ființa ei, nu pot să-mi bat joc.” Desigur, momentul de slăbiciune se epuizează sub efectul sex appeal-ului pe care Iza (Raluca Gheorghiu Culda, joc corect, dar fără strălucire) îl are din belșug, iar Ivona – deloc. Șerban Gomoi desenează în linii sigure portretul acestui personaj ambivalent, scelerat, dar nu în întregime, iubind, dar numai în treacăt, dorindu-și fără să știe ce-și dorește. E magistral felul în care vorbește cu tăcerea și nemișcarea Ivonei, virtuozitatea cu care schimbă tonalitatea de la un moment la altul. Chiril, prietenul și complicele lui Filip, este, în interpretarea lui Adrian Nicolae, exact ceea ce trebuie să fie: un golănaș pus pe rele, nu prea deștept (de aceea tot ce nu înțelege este batjocorit), agil ca o maimuță, gălăgios, impertinent.

Regele și Regina

În interpretarea lui Ion Grosu, Regele are prestanța unu șef de scară, la bloc. Fără îndoială, ar mai fi de pus ceva substanță pe scheletul acestui personaj, altfel, destul de ofertant ca partitură. El însuși se definește ”un rege al violurilor și al gemetelor de durere”. Tăcerea Ivonei e o răsfrângere misterioasă, în care își vede propriile păcate, multe și grele. Din nefericire, confruntarea Regelui cu propria conștiință astfel zgândărită nu-și prea găsește expresia în acțiune scenică.

Regina – Isabela Neamțu, asumându-și personajul cu evident succes – are și ea secrete rușinoase. Scrie ”poezii neroade”. Ea însăși știe că sunt proaste, că înșiră rime caraghioase (mălin, călin, mă-nclin), drept pentru care își ține producția poetică ascunsă sub saltea. O îngrozește gândul că ar putea să descopere cineva versificațiile ei care conțin ”prea multă sensibilitate, prea mult lirism, prea mult din eul meu.” Umbra Regelui și a Reginei, Șambelanul întrupat de Dan Bordeianu, este prototipul lingușitorului care găsește o explicație ”rezonabilă” pentru orice insanitate.

În rolurile celor două mătuși ale Ivonei, Crenguța Hariton și Mihaela Subțirică aduc un binevenit plus de culoare. Deși n-au prea multe replici de rostit, sunt prezențe pregnante chiar și când stau într-un colț de scenă, precum un mic grup statuar. Asta înseamnă să fii un actor adevărat: să știi să fii acolo, să participi, chiar dacă nu ai ceva concret de făcut. Atitudinea ta, chiar când stai nemișcat, vibrația pe care o transmiți sunt, și ele, bune puncte de sprijin pentru acțiunea partenerilor de scenă.

Una dintre subtilitățile dramaturgiei lui Witold Gombrowicz constă în faptul că nimic nu e ce pare a fi. Totul e suprafață înșelătoare. Cum este, de pildă, Inocențiu (interpretat destul de monocord de Vlad Bălan), iubitul Ivonei, un cavaler fără pată și reproș, dar care, până la urmă, se dovedește a fi un pic diferit de ceea ce părea: ”Când am spus c-o iubesc, de fapt n-am spus c-o iubesc. E în lipsă de ceva mai bun. Mă place la fel de puțin cât o plac și eu.”

Prin spectacolul montat pe scena Teatrului Nottara, Andreea și Andrei Grosu oferă o subtilă recitire a piesei lui Gombrowicz, lăsându-ne pe noi, spectatorii, să hotărâm cât e absurd, cât e metafizică și cât e viață reală, contemporană, în toată povestea asta cu Ivona, principesa care tace dar vor toți s-o omoare.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

Când am primit invitația la premiera cu ”Idolul și Ion Anapoda”, am avut imediat viziunea unei comedii romantice de epocă. Dulce și roz. O viziune nu tocmai încurajatoare. Dar m-a provocat distribuția: cinci actori cu locuri speciale în galeria mea de preferințe. Așa că am purces la drum cu încredere și ceea ce am văzut a fost peste așteptări.

Mariana Cămărășan (care semnează inspirata regie alături de Toma Dănilă) a adaptat piesa lui G.M. Zamfirescu, recitind-o cu fină ironie și transformând-o într-o poveste atemporală, universal valabilă. Rolul titular i-a fost încredințat lui Richard Bovnoczki, un actor care poate juca orice vârstă, orice stare, orice situație,  fără machiaj sau alte adjuvante. Un actor care îți merge drept la inimă, pe căi numai de el știute.

Ion Anapoda, în versiunea Bovnoczki, este un visător incorigibil, un om bun, chiar și atunci când se dedă machiavelâcului. Este atât de discret și umil, încât nici nu i se rostește numele, fiind doar ”Dânsul” pentru cei din casă. Și nu renunță la bunătate/inocență, deși știe că va fi tratat drept imbecil și anapoda. O situație cunoscută, nu-i așa? E o adevărată încântare să-l vezi cum jubilează călcând cu galoșii pe covorul sacru, cum se fâstâcește mereu, cum devine Pygmalion pentru noua Galateea, nefericita Frosa, cum pritocește planuri de anihilare a adversarului, cum rezistă unor avansuri amoroase pe care nu și le dorește.

Oana Pellea este Stăvăroaia, stăpâna casei. Cu haru-i infailibil, actrița conferă personajului viață, culoare, vibrație, consistență. E și zmeoaică dictatorială,  și femeie singură, însetată de iubire, și intrigantă, și vulnerabilă, și atotștiutoare, și înșelată în așteptări, dar niciodată resemnată. Explorându-și rolul până la ultima fibră, actrița își schimbă până și timbrul vocii, în slujba identificării profunde cu personajul. Stăvăroaia Oanei Pellea este cameleonică: o scorpie în raport cu Frosa cea din flori, ocrotitoare și complice/interesată cu Mioara, nepoata favorită, romanțioasă și tandră cu bărbatul care ar putea să-i dăruiască o iubire târzie.

Stăvăroaia dansează conga și tango, poruncește, oftează, terorizează, speră, se bucură, e dezamăgită și, în general, are un haz nebun, care te trimite cu gândul, obligatoriu, la o altă splendidă performanță a Oanei Pellea, Veta, din ”Noaptea furtunoasă” regizată de Mihai Măniuțiu.

Cu admirabil simț al măsurii, Cristina Casian creionează o eroină caricaturală: Mioara, nepoata Stăvăroaiei, este ”femeia fatală” pe care o iubesc toți bărbații din piesă. Naivă, credulă, influențabilă, aproape că face jocurile interesate ale Stăvăroaiei, acceptând compania ”Morții Obosite”, directorul adjunct de la bancă, cocoșat, dar bogat. Deși, în această versiune regizorală, Mioara este o proastă ridicolă, la modul cel mai concret, Cristina Casian își ține în frâu cu măiestrie personajul, acordându-i exact cantitatea de ironie de care e nevoie.

Oropsita Frosa (pe care Stăvăroaia o urăște, oarecum motivat) este magistral interpretată de Florina Gleznea. Copila luată ”de suflet” parcurge o traiectorie destul de grea, în condițiile date, de la servitoarea terorizată, speriată, nevricoasă, la domnișoara care, încet, încet, se lasă cizelată. Pentru ca Frosa să nu devină un fel de Cosette, patetismul personajului este tăiat regizoral prin nota de burlesc dată de bătăile cu mătura, cu papucul și cu ce se mai nimerește. Momente pe care actrița le parcurge cu nonșalanță, fără a-și pierde acea capacitate – pe care i-am admirat-o mereu – de a spune mai multe cu ochii.

István Téglás propune un Valter mereu depășit de situație, un păcălici amintind prin grație, mobilitate, expresivitate, de celebrul Valentin le Desossé al lui Toulouse-Lautrec. Valter se vrea un dandy cuceritor, dar nu e decât e un fel de copil mare, uimit și neajutorat, asistând neputincios la rătăcirile femeii iubite. Și cu acest personaj, abordat într-o cheie cu totul și cu totul inedită, István Téglás demonstrează polivalența luxuriantă a talentului său.

Totul, în acest spectacol, este încărcat cu haz. Vladimir Turturică a creat un decor asortat: rame groase, fără conținut, covor – carpetă cu Napoleon călare, în amintirea răposatului Stavăr. Umorul, mai mult sau mai puțin latent, mustește în viziunea regizorilor Mariana Cămărășan și Toma Dănilă. Acel strigăt al Stăvăroaiei, ”Stavăr? Toată lumea-n dulap!” e de un comic criminal și spune totul despre fosta ei căsnicie, în care ”fiecare era cu ale lui”. Ca să nu mai lungim vorba, ”Idolul și Ion Anapoda” , noua premieră de la ARCUB, este o comedie ca la carte, prietenoasă și relaxantă, numai bună de încălzit o seară ploioasă, de toamnă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălina Flămânzeanu

Instituția independentă, intitulată UNTEATRU, se află pe o stradă (Ilfov, în spatele CEC-ului) ale cărei case nu au numere. Cel puțin, nu la vedere. Ultima dată, am văzut numărul clădirii în care se află UNTEATRU pe un burlan. De data asta n-am mai fost atentă să văd dacă e, încă, acolo. M-a furat magia locului. Parcă toată strada e din povestirile lui Mircea Eliade, nu doar ”La țigănci”, pe care am văzut-o transformată în spectacol.

Sala e mică, încap maximum 50 de oameni, de aceea, a reconstitui lumea fantastică din ”La țigănci” într-un spațiu atât de drastic limitat poate fi o aventură în care îți prinzi urechile. Dar ajung câțiva metri de mătase neagră și un candelabru cu flori transparente, ca un nor luminos, și, deodată, ești exact acolo unde vrea Eliade. Sau cei doi regizori ai spectacolului, Andrei și Andreea Grosu (care au realizat și adaptarea textului, liberă dar, paradoxal, foarte fidelă). În rolul profesorului de pian Gavrilescu, strălucește Richard Bovnoczki, un actor pe cât de bun, pe atât de scump la vedere. Și nu din vina lui… Gavrilescu este loser-ul clasic. A ratat tot ce se putea rata în viață și, deși sensibil și talentat, își târâie zilele ca profesor de pian. Sărac. Însurat cu o femeie pe care n-o iubește.

Ochii lui Richard Bovnoczki exprimă cu tulburătoare acuitate toate stările prin care trece nefericitul omuleț: melancolie, dezamăgire, curiozitate, uimire, dar mai ales teama, acea teamă devoratoare, care l-a împiedicat mereu să trăiască. Este omul care nu mai are speranțe sau visuri, pe deplin resemnat cu propria ratare, cu prea târziul absolut. Dar ceea ce, pe dinafară, pare un bordel, pentru el va fi purgatoriul. Baba, precum Charon, îi va permite să treacă dincolo, iar cei trei îngeri ai morții îl vor ajuta să-și revadă greșelile, majoritatea izvorâte din lașitate. Răscumpărarea este imposibilă, pentru că nu va putea niciodată să deosebească țiganca dintre cele trei însoțitoare prin labirinturile propriei conștiințe. Dacă, în realitate, între actrițele care întruchipează trio-ul angelic nu există nicio asemănare, prin machiaj și coafură s-a obținut o fascinantă iluzie optică: Florina Gleznea, Corina Moise și Cristina Casian par gemene identice!

Înveșmântate la fel, în stil office, cu pantaioare negre, singurele detalii care le deosebesc sunt culorile intense ale pantofilor stiletto. Iar descălțarea va echivala cu o dezveșmântare totală. Cele trei actrițe parcurg cu flexibilitate și putere de convingere traseul de la simple (aparent) prostituate, la făpturi eterice, supranaturale. O excelentă soluție scenografică este învelirea în voal a capului Babei, astfel încât aceasta să devină o apariție realmente fantomatică, înfricoșătoare. Mihaela Trofimov este la fel de credibilă în rolul Babei ca și în cel total diferit, al iubitei părăsite, solara Hildegard, care va apărea, la sfârșit, precum Beatrice din Divina Comedie, pentru a-l conduce pe Gavrilescu spre… pădure (cum scrie Dante: ”Pe drumul vieții-ajuns la jumătate/Mă regăsii într-o pădure-obscură/Căci drumul drept lăsasem a-l străbate…”).

Liviu Pintileasa interpretează nuanțat rolul taxatorului din tramvai și pe cel al vecinului bețiv. Impresionantă creație actoricească oferă și Bogdan Cotleț în triplu rol: ușierul de ”La țigănci”, fiul Georgeștilor (cu admirabilă finețe a umorului) și muscalul blând și romantic. Cum spuneam, scenografia lui Vladimir Turturică accentuează atmosfera de mister care, pe nesimțite, îl va absorbi și pe spectator, astfel încât, la un moment dat, călătoria lui Gavrilescu va fi și călătoria publicului. Pe scurt, Andrei și Andreea Grosu au reușit să materializeze ceea ce și-au propus: “La tigănci – textul care vorbește cel mai clar și, în același timp, cel mai ascuns despre vis. Sau nu. Frumusețea luptei pe care o duci cu un text care are la bază o nuvelă fantastică e că indiferent de cine câștigă, rezultatul este uluitor: un spectacol în care recreem o lume neînțeleasă pe care încercăm să o decriptăm prin bucățele de limbaj recognoscibil.” Spectacolul – finanțat de ARCUB prin programul București 555 – s-a finalizat cu deplin succes, iar cei care l-au susținut merită, și ei, toate aplauzele noastre pentru bunul gust cu care își aleg proiectele în care se implică.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă