N-am nici cea mai mică îndoială că ”Poveste de dragoste” va avea un succes nebun la publicul… sensibil. Scenariul scris de regizoarea filmului, Cristina Iacob, cu un mic ajutor prietenesc venit de la Dan Chiriac și Mimi Brănescu, pare împrumutat dintr-o revistă cum ar fi ”Povestea mea” sau ”Povești adevărate”, genul acela care oferă delicii clientelor de la coafor. Toată ”Povestea de dragoste”, cap – coadă, este o înșiruire de șabloane menite să gâdile coarda sensibilă a cinefilului. Culmea e că  fiecare actor, luat separat, își face datoria cât poate el de bine, dar ceea ce se coagulează până la urmă este lamentabil din cauza scenariului și a viziunii regizorale mult prea năclăită în sirop. De tuse.

Bile negre

Cum spuneam, clișeul e la el acasă în acest film. Ne delectăm cu înțelepciuni culese de pe Facebook (îndrăgostiții nu trebuie să se privească în ochi, ci să privească amândoi în aceeași direcție, dacă nu faci un anumit lucru, te vei întreba toată viața cum ar fi fost dacă îl făceai etc.) dar și cu un lung și neverosimil șir de coincidențe împrumutate din soap-operas americane. Desigur, sentimentul celor doi îndrăgostiți este pus la grea încercare. Sunt doi artiști frumoși, talentați, săraci și fără noroc în carieră. Cum era de așteptat, farmecul lor atrage ispite greu de învins.

Nu putea să lipsească nici malentendu-ul în care se prăbușesc amândoi, la un moment dat. În timp ce el o încasează rău de tot de la interlopi, ea se veselește făcând parada modei pentru șeful din Mall. Absolut întâmplător, după ce scapă din ghearele bătăușilor (salvat de lăutarul care apare, ați ghicit, absolut întâmplător) el mai are chef să se uite prin vitrine și o vede pe ea fâțâindu-se surâzătoare în fața celuilalt. Dar și ea l-a văzut, absolut întâmplător, îmbrățișându-se cu proprietăreasa. Evident, urmează ruptura. Ea pleacă, el rămâne acasă, cu fața plină de răni și arcada spartă. Curios este că, la câteva ore distanță, el are fața perfect curată, rămânând doar cu buba de la arcadă. Din fericire, a rămas și vioara nevătămată, deci va putea susține încă o scenă producătoare de diabet, pastișă străvezie după finalul ”Gării pentru doi”. Doar că el nu căuta pușcăria, ci platoul de filmare unde preaiubita era tunsă la zero.

Bile albe

Actorii. Sunt foarte buni. Dragoș Bucur, în rolul violonistului Sebastian, are surâsul și alura lui Travolta (în ”Michael”), exprimă corect ce are de exprimat și pare să emane o anume ironie subtilă față de tărășenia în care a fost nevoit să se implice. Căci filmul, chiar de la început, e brodat în culori artificiale.

Sebastian îl vede pe bătrânul lăutar cântând pe stradă și nu se poate abține să scoată vioara pentru a demonstra că el e mult mai bun. Ce violonist serios face așa ceva? Dar era nevoie de asta pentru că, altfel, n-ar fi avut loc acel coup de foudre cu fata care trecea pe acolo – daaaa, absolut întâmplător! – și pe care o va reîntâlni în scurt timp exact într-o librărie. Romantic. După care o ia acasă, așa, din prima, și rămân împreună pentru totdeauna.

Raluca Aprodu este Aprilia, tânăra actriță care face ravagii în rândurile sexului opus. Adevărul e că actrița e frumoasă de-ți taie respirația și joacă bine, exceptând secvențele în care regizoarea Cristina Iacob i-a cerut să îngroașe siropul lacrimogen. E absolut remarcabil și Alexandru Darie, care îl întruchipează pe ignobilul Paul, de meserie regizor, ex-iubitul Apriliei, incapabil să accepte ideea că a fost părăsit, dar capabil de orice machiavelâc pentru a o recuceri. Am impresia că, el însuși fiind un regizor de elită, Alexandru Darie nu prea s-a supus indicațiilor tinerei regizoare, pentru că personajul lui strălucește tocmai prin interiorizare, prin măsura farmaceutică a intensității cu care exprimă trăiri.

Paul este genul acela de om care, sub aparența de cumsecădenie, generozitate, blândețe,  ascunde o fiară lașă, ce atacă numai pe la spate. Celălalt pretendent la nurii Apriliei, Robert, se bucură, și el, de o interpretare bună: Vlad Zamfirescu, nuanțând cu finețe un îndrăgostit care insistă, dar nu intră cu bocancii în sufletul ”andrisantei”. Din păcate, rolul destul de schematic nu-i oferă o plajă prea largă de desfășurare. Cu haz reținut și expresivitate bine articulată, Gabriela Popescu întruchipează o proprietăreasă răscoaptă, dar iubăreață, lipsită de scrupule, dar simpatică.

O femeie cu bani, care nu și-a pierdut farmecul și își imaginează că poate să cumpere tot ce-și dorește. Mirela Oprișor și Mimi Brănescu interpretează cu naturalețe și aplomb un cuplu ușor burlesc, vecinii de peste drum ai îndrăgostiților. Ionuț Bora și Patricia Poslușnic sunt cei doi copii drăgălași care, alături de câinele Mozart, au o singură menire: să aducă o pată de culoare în film. Altfel, personajele lor nu fac decât să sporească numărul coincidențelor cu aromă de telenovea. Faptul că s-a filmat la Brașov, unde e atât de frumos, mai aduce o bilă albă ”Poveștii de dragoste”. Păcat că povestea e atât de subțire, miza atât de mică. Văzând distribuția, mi-am pus mari speranțe în noua creație a Cristinei Iacob. Dar am plecat mofluză. Și n-am fost singura. Dar prevăd, totuși, un mare succes la public.

Gabriela Hurezean

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru umorul lui Răzvan Mazilu (savurat mai mult în viața reală și mai puțin în cursul spectacolelor în care a creat roluri antologice). Se pare că percutăm la același gen de poante, lucru care m-a făcut să mă amuz la premieră mai mult decât ar fi fost normal.

Mazilu poate să facă orice. De exemplu, să danseze rolul trenului care o calcă pe Anna Karenina. Prin urmare, a regiza ”În plină glorie” la Teatrul de Comedie, în spiritul acestui teatru, poate fi pentru el o joacă. Nonșalantă și plină de farmec. Piesa dramaturgului britanic Peter Quilter brodează grațios pe marginea biografiei reale a Florencei Foster Jenkins, considerată cea mai lipsită de talent cântăreață a Americii interbelice. Interpretând acest rol, Gabriela Popescu mai oferă o copleșitoare măsură a harului actoricesc care i-a fost dăruit. Deși pare total ”dusă cu capul”, cântăreața întruchipată de această mare actriță te cucerește din prima. Camera de hotel în care trăiește diva (minunată scenografia Iulianei Vîlsan!) are somptuozitatea și strălucirea kitsch specifică talentului mititel, care se visează regină la Carnegie Hall. Am rămas cu un zâmbet larg încremenit pe față contemplând personajul fabulos construit. Și actoricește. Și regizoral.

Îmi vine și acum să râd pentru că știu de la cine a fost împrumutat acel gângurit/mârâit cu care Florence își încheie frazele, știu de la cine vine și atitudinea aceea patetic teatrală de megadivă descinsă miraculos printre muritorii de rând. Bănuiesc și de ce a fost invitată tocmai Felicia Filip să interpreteze glasul publicului nemulțumit. N-o să dezvălui aceste secrete de ”laborator”, dar cei care vor dezlega rebusul se vor amuza, garantat, cel puțin cât m-am amuzat eu. Deși menajera, bucătăreasa&camerista Maria (Andreea Samson, remarcabilă) o consideră ”loca” , Florence nu e deloc nebună. Doar pare. E o femeie care visează cu toată ființa ei și, chiar dacă nu are instrumentele necesare atingerii visului, acesta, culmea, se împlinește! În parte, și datorită câtorva apropiați care o încurajează. Atașant, sensibil, duios, ironic și comic în același timp, este Saint Clair Byfield, interpretat de George Mihăiță. Actor ratat, (a jucat în ”comedia Richard al III-lea”, la care Dorothy a râs cu lacrimi…) St. Clair mai păstrează urme de morgă british, din ce în ce mai estompate de iubirea pe care o poartă Florencei. Pe care o numește ”privighetoarea mea”, deși cântă ca o rață frăgezită cu whisky.

O urmează și o sprijină în toate, e singurul care crede în visul ei. O urmează – pentru că n-are încotro – și pianistul Cosmé McMoon, pe care diva îl angajează ca acompaniator și corepetitor. Deși interpretarea Florencei îi provoacă escoriații pe timpan, va deveni, și el, în scurt timp, un admirator al ei. În rolul pianistului se întrece pe sine Mihai Bisericanu, acest uomo universale despre care mi-e greu să stabilesc dacă e mai bun ca actor sau ca muzician. El este cel care prestează și ”uvertura” spectacolului, interpretând cu virtuozitate la pian piese vechi, nostalgice, ca fond sonor pentru secvențe din filmele anilor 40 ai secolului trecut.

Cele două balerine ale divei – interpretate adorabil de Simona Stoicescu și Meda Topîrceanu – sunt frișca de pe tort. Aducând subiectul spre actualitate, cele două balerine sunt și backing vocals și, la nevoie, cor de operă. Apocaliptică scena cu Habanera, când cele două cântă (mai bine decât diva!) având dinții încleștați pe cozile trandafirilor. Într-un travesti reușit, Eugen Racoți o întruchipează pe naiva, înduioșătoarea Dorothy, prietena Florencei. O doză sănătoasă de comic aduce și prezența sopranei Felicia Filip, în rolul doamnei Johnson, purtătoarea de cuvânt a melomanilor revoltați.

Mai pe scurt, la Teatrul de Comedie s-a născut o comedie bună. Hazul decurge din aproape tot ce se întâmplă pe scenă, chiar și atunci când e vorba de o înmormântare. Sunt comice costumele Florencei, apoteoza fiind atinsă de păunul pe care îl poartă pe cap la marele concert de la Carnegie Hall. Dar cel mai amuzant este modul în care Gabriela Popescu e în stare să stâlcească arii celebre – Habanera din ”Carmen” de Bizet, aria Reginei nopții din ”Flautul fermecat” de Mozart, Cavalcada walkiriilor din ”Walkiria” de Wagner etc. – fără a face vreun efort aparent. Ca să poți cânta atât de fals, trebuie să știi muzică, nu glumă. Gabriela Popescu știe muzică și cântă foarte bine. Am auzit-o în alte spectacole. ”În plină glorie” este un deliciu și pentru iubitorii comediei de calitate, și pentru melomanii cu simțul umorului. Merită să vă convingeți!

Gabriela Hurezean

Cred că la această oră, după ce și-a văzut de mai multe ori cea mai recentă creație, Lia Bugnar se dă cu capul. De ce? De ”Peretele” pe care ea l-a scris, ea l-a regizat, ea l-a ratat. Mergeam spre Teatrul Metropolis și mă gândeam la un alt spectacol,  văzut pe aceeași scenă, ”Jocul de-a adevărul”, scris tot de Lia Bugnar și regizat de autoare împreună cu Dorina Chiriac. Un spectacol bun. Cu adevărat bun! La fel ca majoritatea spectacolelor bugnariene, găzduite de underground-ul cu parfum de cafea, bere și fum de țigară. ”Peretele” are afiș ispititor, cu o distribuție redutabilă, ce-a declarat Bugnar înainte de premieră e incitant, mai e și muzica lui Vlaicu Golcea… Prin urmare, mă așteptam la o seară memorabilă. Păăăăăăi, și de ținut minte – a fost! Dar nu în sensul bun. Prietenul adevărat este cel care îți spune adevărul. O să-l spun, chiar dacă George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis, are apartament special în inima mea și chiar dacă patru dintre actori îmi sunt foarte, foarte dragi.

E bine să stai în primul rând, dar presupune niște riscuri. La Metropolis se obișnuiește – gest frumos! -  invitarea studenților de la UNATC, dar fără locuri. Așa că se așează pe jos. În fața scenei. Data trecută, când mi-a stat unul pe picior, a fost mult mai bine decât acum, când s-a priponit în fața mea un băiat care n-a mai văzut apă de la ultima ploaie. Mirosea atât de tare a transpirație încât, pur și simplu, te lua cu amețeli. OK, sunt obișnuită cu viața grea, deci am încercat să fac abstracție de faptul că voi sta două ore fără aer. Dar m-a bușit râsul când  Marius Manole (Vasea) a rostit replica atât de asortată cu situația: ”Ce-i duhoarea asta? Miroase a pește stricat!” Cum a fost spectacolul? Dezamăgitor. Nu am recunoscut-o pe acea Lia Bugnar care îmi plăcea pentru observația corozivă, scriitura vie, curajul simplității necontrafăcute, ineditul tramelor propuse. Piesa ”Peretele” părea scrisă sub imperiul unei comenzi aberante: ”Vezi că ăsta e un cartier cu mulți pensionari, dă-le o poveste pe gustul lor, cu poante ușoare și multă lălăială, ce dacă Metropolis e un teatru al tineretului…” Așa a și ieșit. Un fel de vodevil bătrânicios, cu o poveste care amintește de bancul răsuflat cu prostu-n pijama și gunoiul amantei, cu o muzică încropită la minimă rezistență, cu împrumuturi/aluzii/caterinci ce descind fără glorie din opera lui Ibsen, Cehov, Shakespeare, Dumas fiul, Caragiale etc. Clișeu peste clișeu – peste clișeu – peste clișeu, într-un eșafodaj greu digerabil și care supraviețuiește strict grație efortului actorilor.

Sena (Marcela Motoc) e fix dama cu camelii, Marguerite Gautier, care se iubește și cu patronul fabricii de chibrituri, și cu fiul acestuia. Doar că n-are ftizie, ci apendicită cu ochi. Marcela Motoc este o actriță cu vaste posibilități în materie de exprimare actoricească. Din păcate, rolul prostituatei Sena îi oferă doar posibilitatea de a cânta (foarte bine) pe o partitură plictisitoare și de a sta în pat, interpretând durerile facerii și asistând mai mult sau mai puțin uimită la ceea ce se întâmplă în jurul ei. În jurul ei, Gabriela Popescu, Maria Buză și Natalia Călin – în rolurile celor trei colege prostituate care o ajută să nască – fac și ele ce pot pentru a ridica nivelul spectacolului: cântă, dansează, se dau de ceasul morții să trezească publicul ”încremenit în proiect”, vorba filosofului. În cealaltă cameră, unde agonizează bătrânul bogătaș (Mihai Nițu), Letiția Vlădescu (amanta titulară a bătrânului), Adriana Trandafir (ex-soția acestuia, ”hoașca bătrână”) și Florentina Țilea (fiica muribundului) își persecută corzile vocale și talentul în același scop nobil, dar fără prea mari șanse de izbândă. Ca să nu adorm, mă minunez în sinea mea de asemănarea izbitoare dintre Florentina Țilea și Lauren Bacall.

Ce-ar mai fi de spus? Că Mihai Nițu este prea tânăr ca să fie credibil în rolul moșului aflat pe patul de moarte… Că Marius Manole urăște să cânte, fiind conștient că nu-l ajută vocea, detestă rolul pe care îl are de jucat și asta se vede… Că István Téglás e distribuit într-un rol grotesc – preotul dezbrăcat de prostituate – și nu se simte nici el prea bine în atare ipostază (deși nu are rețineri să apară nud, dar cu condiția s-o facă într-un spectacol bun…).

”Profesoara mea, doamna Sanda Manu – zice Lia Bugnar – spunea că un actor începe să cânte pe scenă în momentul în care tumultul din el e așa de mare, încât vorbitul nu-i mai e suficient. (…) Se cântă în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viața te pune uneori în asemenea situații încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înțeles, e nevoie de note muzicale.” Având în vedere că, din acest pretins musical, nici măcar unul dintre song-uri nu ți se lipește de timpan, se pare că tumultul e destul de mic. Iar înțelesul – minor.

Gabriela Hurezean