Jayden are probleme la școală. Nu învață. Are 9 ani și abia reușește să citească și să scrie. Nu e atent la ore. Își deranjează colegii. E obraznic. Vorbește urât. Profesorul cheamă părinții la școală. Un subiect banal, care putea să genereze un spectacol banal, o dădăceală, ca multe altele. Doar că irlandezii Iseult Golden (actriță și regizor) și David Horan (regizor) știu cum se scrie o piesă de teatru, în așa fel încât să deschidă cale liberă creativității celor care o materializează pe scenă. Fapt confirmat cu asupra de măsură de Marele Premiu al Edinburgh Fringe Festival și de titlul Best Theatre Script, la ZeBBie Awards, ambele acordate anul trecut textului despre care vorbim, ”Class”, intrat anul acesta în repertoriul Teatrului Național din București. Update: Și prezent în selecția Festivalului Național de Teatru din această toamnă. Andrei Marinescu este autorul unei traduceri fidele, nuanțate. Cu acribia chirurgicală pe care i-o știm de multă vreme, Felix Alexa recitește textul în cheie personală, calibrând impecabil comicul și tragicul, plasând accente de mare rafinament și orchestrând o distribuție admirabilă.

Richard Bovnoczki este profesorul care încearcă să ascundă tristeți, frustrări, ezitări, chiar furie, sub aparența siguranței de sine. Edificatoare scena în care el rămâne pe scaunul de la catedră, dar îl invită pe tatăl copilului să ia loc pe unul dintre scaunele mici din clasă – o demonstrație subtilă a superiorității, deși aceasta nu este decât o iluzie. Tatăl, Brian Costello, și mama, Donna Costello, întruchipați de Gavril Pătru și Alexandra Sălceanu, par doi copii care au crescut prea repede, se ceartă din orice și uită, pur și simplu, să le pese că jocul lor de-a divorțul îl marchează crunt pe copilul care, pierzându-și reperele, nu mai vrea să învețe, nu mai vrea nimic, se simte blocat într-o lume ostilă. Minunat Ciprian Nicula și în acest rol de ”copil problemă”, confirmând performanța din ”Întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”. El este Jayden urâcios, Jayden îngrozitor de trist, Jayden jucăuș, Jayden încrezător că va fi mai bine. Că îl iubește și pe el cineva. Că îi acordă puțină importanță. Puțin timp. Dar până atunci își creează un refugiu în lumea paralelă a imaginației, unde poate să fie chiar și Spiderman!

La același nivel al excelenței se află Sandra Ducuță, o tânără actriță în stare să te convingă, parcă fără niciun efort, că e o fetiță de 9 ani, Kaylie, care, la fel ca Jayden, are probleme acasă și învață prost. Copiii râd de ea: ”Mama ta e drogată!” și Kaylie ar vrea să rămână la bunica ei, dar statului nu-i pasă. Și de ce i-ar păsa statului dacă nu le pasă celor din imediata apropiere? Piesa celor doi irlandezi e despre ceea ce putem învăța de la copii – dar, oare, vrem? – despre ceea ce am putea repara dacă nu ne-am trezi prea târziu, când se produce ireparabilul, despre egoismul cu care adulții aleargă după propria fericire, plătind mult prea scump, cu fericirea copilului. Piesa nu-și propune să dea verdicte, nici sfaturi, doar îți pune în față o oglindă și te silește să iei cu tine, după ce aplauzele au tăcut, câteva întrebări vitale, de rumegat îndelung și de răspuns cu înțelepciune.

Regizorul Felix Alexa, despre noul său spectacol montat la Naționalul bucureștean: ”Într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii. O modalitate de a privi direct și curajos, în față, propria noastră fragilitate, de care uneori ne e foarte frică. Spectacolul meu propune, cu umor și tandrețe, un fel de a vindeca această frică de noi înșine.”

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Conform caietului program, la Sala Atelier a Naționalului bucureștean, bunăstarea luminilor este deservită de următorii: Ionel Docan (maestru lumini), Cristian Simon, Ioan Manolea (pupitru lumini), Eugen Stoiciu, Nițu Fontel, Vasile Neguț (electricieni scenă). Dacă îl adăugăm și pe regizorul tehnic – Marcel Bălănescu – avem șapte magnifici care au făcut tot posibilul să distrugă un spectacol excepțional, ”Umbre” de Marilia Samper, în regia lui Vlad Cristache. Imaginați-vă un mare dulap de sticlă, aflat în mijlocul scenei, în care încep să pâlpâie spasmodic niște neoane. Pâlpâitul de stroboscop a ținut până aproape de sfârșitul spectacolului, orbind/isterizând spectatorii care au ajuns să asculte replicile cu ochii închiși, dând mărunt din buze. Nu știu cu ce s-a ocupat în acest răstimp – aproape o oră! –  marea echipă de luminiști-electricieni. Probabil, au ieșit la o țigară, au plecat la mare sau ceva.

Cu toate acestea și în ciuda acestora, spectacolul a fost o revelație. Actorii au rezistat eroic, ne-au apucat de inimă și ne-au ținut în lumea misterioasă a piesei (aparent polițistă) scrisă de Marilia Samper. Alexandra Sălceanu este Alba, adolescenta de 16 ani, care pleacă la o petrecere, vineri seara. Am admirat din nou versatilitatea acestei tinere actrițe, la fel de credibilă în rolul unei femei mature, înrăită de viață, ca și în cel al unei copile inocente, jucăușe, plină de bucurie și radiind iubire. Alba este unicul copil cuplului năclăit în rutină, dar care încearcă să mai păstreze aparențele romantismului de la început.

La început, Ana Ciontea este mama iubitoare și grijulie, apoi sfâșiată de disperare și, în final, explodând într-o răzbunare nedreaptă. Tatăl – Gheorghe Visu – încearcă să mai fie tânăr și zglobiu, caută resurse pentru a ieși din rutină și, apoi, din ghearele durerii fără leac. Familia vecină nu mai încearcă nimic, după dispariția celei care le-a fost mamă și soție. Tatăl întruchipat de Mircea Rusu își amorțește durerea cu alcool, cinism și aroganță, fiul – Emilian Mârnea, subtil, ambiguu – nu mai găsește nicio cale de comunicare cu tatăl său, pare slab, neajutorat, ciudat, dar se dovedește a fi singurul dintre toți care nu renunță la speranță și care are puterea de a o împlini.

Mai avem un cuplu de bătrâni în scaune rulante – magnifici Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc – care discută banalități și se tem să moară unul înaintea celuilalt. Doi bătrânei care sunt împreună de o viață și se iubesc, chiar dacă nu le-a fost sortit să aibă copii. Cea mai frumoasă declarație de dragoste: ”Eu te-am vrut pe tine cu tot ce puteai să-mi dai și cu tot ce puteai să nu-mi dai”. Par niște personaje colaterale, inventate, poate, de dragul contrastului, dar aparențele înșală iar.

Cei doi sunt personaje cheie în această parabolă despre încredere și neîncredere, despre nenorocirea care schimbă oameni, despre dreptate și nedreptate, despre găsirea care poate fi mai crudă decât pierderea și, mai presus de toate, despre marea iubire. Un rol deosebit de pregnant, Străinul, îi revine lui Gavril Pătru, care oferă un impresionant recital actoricesc întruchipând un nefericit cu mintea rătăcită, nevinovat și blând, trăind printre umbrele pădurii.

Așa cum ne-a obișnuit, de la o vreme, Vlad Cristache conduce cu mână sigură evoluția progresivă a întâmplărilor de pe scenă și, dincolo de lucrul exemplar cu actorii, creează și decorul – o lume fascinantă și terifiantă deopotrivă. Prin ferestrele ca niște acvarii, se văd pădurea de mesteceni, ploaia, întunericul, lumina. Sperând că la reprezentațiile următoare echipa tehnică își va face datoria, recomand cu căldură ”Umbrele” de la Teatrul Național.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Cea mai urâtă dovadă a neprofesionalismului în critică (literară, plastică, de teatru,  sau film) nu e textul împănat cu greșeli de ortografie, ci modul flagrant în care se plătesc polițe. Sau se exprimă antipatii personale. Am citit un text despre ”Recviem”-ul lui Matei Vișniec, montat de Alexandru Dabija, la Teatrul Național. Scris de un critic atât de important încât nici măcar nu i-am reținut numele. Cisterna de venin împroșcat, în primul rând, asupra Teatrului Național, nu poate avea decât cauze strict subiective. Nu că aș accepta vreodată ideea că un critic (de teatru sau de orice altceva) poate fi întru totul obiectiv. E om și el. Dar asta înseamnă (și) a-ți stăpâni umorile. Dacă nu vrei să fii suspectat de incapacitate intelectuală. Sau de amatorism. Sau și mai rău de-atât. Dar să trecem la subiect.

Alexandru Dabija a înscenat un spectacol foarte bun, riscând să-i oripileze pe constipații în gândire, care consideră că e interzis să râzi de război și de moarte. Dar războiul, ca orice formă de violență, conține o incomensurabilă dimensiune a grotescului. Care nu poate fi exprimat decât prin umor negru, haz de necaz. Jelania nu mai are niciun rost. Nu schimbă nimic. E nevoie de sânge rece și detașare ca să poți înțelege și evalua istoria. Din acest punct de vedere, Vișniec&Dabija au un aliat puternic în Ada Milea, a cărei muzică, în care ironia înaintează până la sarcasm/cinism, se asortează la modul ideal cu atmosfera.

De fiecare dată când scriu despre un spectacol, fac tot posibilul să citesc și piesa. În cazul nostru, am găsit ”Recviem” în ”Omul din cerc” (Paralela 45, 2011). Am citit un text mustos, alert. Și am constatat că Dabija a făcut abstracție de didascalii. I-a silit pe Stalin, Lenin și Troțki să joace twister. A pus instrumente muzicale în mâinile morților. A eliminat hora și a introdus un tonomat la care se aude glasul dispăruților, dar și ABBA și ”osutășaptecutreeeismartefeeeem”, cu efecte comice de cea mai bună calitate. Dar cel mai important este că Dabija scoate războiul din unitatea concretă spațiu+timp și o aruncă în universalitate+eternitate. Printr-o infimă găselniță: de fiecare dată când se enunță numărul morților, 100 sau 300 sau 600, vocea gâjâită a Intendentului (Gavril Pătru) completează: ”de mii”. Așadar, nu mai vorbim despre morții unui război mondial (scuze, nu pot să scriu asta cu majuscule), ci despre morții tuturor războaielor din care omenirea n-a învățat nimic. O antologie a ferocității/voracității care, atunci când nu izvorăsc din foame pură, izvorăsc strict din prostie. Iar prostia e tragicomică și nu putem decât să ne apărăm de ea, râzând.

Decorul creat de Irina Moscu (asistent scenografie: Iulia Gherghescu) e un bun punct de sprijin al spectacolului. Pe fundal, o schelărie cu trei nivele cotropite de penumbre amintește de bolgiile Infernului. De acolo sosesc morții, din infernul războiului. Locul de adunare, un restaurant intitulat cu umor Chez Vichniec (altă abatere de la didascalii!) va adăposti pledoarii și ciorovăieli legate de ordinea în care morții vor defila spre casă. Replicile sunt absolut captivante. Iată ce susțin, de pildă, executații pentru înaltă trădare: ”Am trădat pentru că am avut un crez. Nu ne-am fofilat, n-am dezertat!” Muzica Adei Milea, culminând cu polemica dintre morții care cred în victorie și cei care nu cred, este în nota ei obișnuită, adică excelentă. Cum excelentă este însăși ideea de a înlocui sugestia folclorică din text, care plasa acțiunea cu prea multă exactitate în spațiul mioritic. Fără a crea o coregrafie propriu zisă, Florin Fieroiu reușește să plaseze personajele în ipostaze sugestive, nu arareori pline de haz. Acum, despre echipa de actori. Generalul lui Marius Rizea, un mort cumsecade, foarte bine construit ca psihologie și atitudine, mi-a amintit, prin bonomie și docilitate, de minunatul Svejk al lui Dem Rădulescu (jucat cu mulți ani în urmă, tot pe scena Teatrului Național) și, prin unele sacadări ale mișcării scenice, de Dictatorul lui Chaplin.

Gavril Pătru (Intendentul) este supus la mari cazne vocale, pentru că trebuie să-și schimbe vocea într-una gâjâită, ca și cum ar fi încasat un glonț în gât. În mod exemplar, actorul își duce personajul până la capăt, cu tot gâjâitul și șchiopătatul lui. Mihai Calotă (Troțki), Mihai Munteniță (Lenin) și Lucian Iftime (Stalin) alcătuiesc un trio burlesc, prin replică, dar și prin acțiunile pe care le întreprind (ies din toaletă pentru a cânta în deschidere, joacă twister, pregătesc asasinarea unor dramaturgi incomozi etc.). În roluri mai mici, dar nu nesemnificative ca prestație actoricească, îi vedem pe Afrodita Androne (Mama) și Ioan Andrei Ionescu (Funcționarul). Masa Morților Patriei, bine coagulată, sună ca o orgă sub degetele unui muzician priceput. Îi voi numi pe toți tinerii actori care alcătuiesc grupul de Morți ai Patriei: Cristian Bota, Nicholas Cațianis, Eduard Cârlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Mihai Nițu, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu. Deși reprezintă tipologii cât se poate de diverse, cei 14 soldați se adună într-o structură omogenă, grație bunei orchestrări venite din partea regizorului, dar și talentului propriu fiecăruia dintre ei.

După premieră, l-am întrebat pe Matei Vișniec dacă i-a plăcut spectacolul. ”Foarte mult. Se pare că întâlnirea mea cu Dabija este una foarte bună.” Așa cred și eu. Probabil, și o parte din public. Aia care nu e anchilozată în reguli artificiale. Deci, aplauze pentru toată echipa ”Recviemului”!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Sincer să fiu, interesul pentru revistele de coafor nu mă prea persecută. Dar când ai de așteptat ceva, răsfoiești tot ce găsești prin preajmă. Într-un moment de nefericită inspirație, am răsfoit și eu un număr mai vechi al revistei ”Marie Claire”. M-am plictisit ce m-am plictisit, până am nimerit un  interviu cu Diana Cavallioti (s), luat de numita Adriana Moscu. A fost de-ajuns o privire razantă peste poze ca să-mi crească tensiunea. I-auzi: ”Nu mă pot abține să nu savurez un Krantz.” După părerea mea, ar fi mult mai utilă savurarea unui manual de limba română. Și, poate, a unuia de logică. Săpând în adâncurile raționamentelor care guvernează această frază, deja mă ia cu dureri de cap.

S-o luăm băbește. A te abține înseamnă să te strofoci din răsputeri ca să NU faci ceva. Cum ar veni, te abții de la vot, adică NU votezi. Avem, așadar, o negație. Să nu savurez un Krantz (să mor io dacă înțeleg de ce a scris Krantz cu majusculă!) e a doua negație la mână, adică nu înfuleci tortul. Cu ”Nu” de la începutul frazei, avem trei negații! Prin urmare, declarația actriței s-ar putea traduce așa: Nu pot să nu fac să nu fac. Cine a înțeles ceva, primește o bere. Pentru cei care ar vrea, totuși, să înțeleagă ceva, iată cum ar trebui să sune fraza: ”Nu mă pot abține să savurez un krantz”. Așșșșaaaaa. Am pus lucrurile la punct, dar tensiunea rămâne la cote inacceptabile. Deasupra fanteziei cu krantzul, se ițește poza cu următoarea explicație: ”Actorul Gavril Pătru îmi este prieten bun.”.

Nu seamănă. Dar nu seamănă deloc.  E adevărat, Cavallioti și Pătru joacă în același spectacol (”Nebun din dragoste”), dar cel din poză nu e Pătru. Deci va primi și Pătru o bere. Sau un miel. Rămâne de stabilit cine dă mielul și berea. Am citit multe interviuri cu Diana Cavallioti și n-am observat să fi repetat infracțiunea. Ca om cu vechi ștate în presă, aș putea să bag mâna în foc că aberațiile sunt ale celei care a luat interviul. Explicațiile foto nu sunt date de victimă, ci de autorul masacrului. În cazul nostru, ziarista Moscu de la Marie Claire. Deci, Pătru, Cavaliotti și toți ceilalți care purtați în cârcă prostii ce nu vă aparțin știți unde trebuie să vă adresați.

Roland Ersa

Pe cât de glacial a început, pe atât de fulminant s-a încheiat. De, tracul premierei nu moare niciodată… A fost de vină, sigur, și publicul destul de flasc, la început, poate și din cauza ploii adormitoare. Apoi, totul s-a încălzit. Cei trei actori s-au cuibărit temeinic în roluri, publicul s-a dezmorțit, a râs, a oftat, s-a mirat, a lăcrimat.

Piesa ”Trei” (după ”Autorități portuare” de Conor McPherson) este o istorie a ratării în iubire. Din comoditate, din neîncredere sau din lașitate. ”Poți regreta ceva ce n-ai trăit niciodată. – scrie cronicarul ziarului New York Daily News – Conor McPherson explorează această idee în triplă ipostază. (…) Kevin, Dermot și Joe ar putea fi oricare dintre noi.”

Kevin este un puștan aflat la primele experiențe erotice, derutat, nehotărât, rătăcit într-o gașcă de exponenți ai curentului punk. Are o relație cu Tish, dar iubește o altă fată, aflată, și ea, într-o relație neconcludentă. Demult nu l-am mai văzut jucând pe Rareș Florin Stoica (ultima dată, în ”Băiatul din ultima bancă”, la TNB), de aceea a fost – pentru mine, cel puțin – revelația acestui spectacol. Chipul lui de băiețel crescut prea înalt, cu privirea aia pură și uimită, contrastează cu vocea baritonală, dicția impecabilă și intonația învăluitoare, cu care îți acaparează atenția chiar de la prima propoziție rostită. Rareș Florin Stoica parcurge cu impresionantă dezinvoltură multitudinea de stări prin care trece personajul său.

Gavril Pătru semnează regia – eminentă! – a spectacolului și interpretează rolul loser-ului Dermot, care a fost dat afară o dată de la serviciu ”pentru hărțuirea unui… bărbat”, iar acum și-o caută din nou cu lumânarea. Cu fiecare nouă apariție a sa pe scenă, Gavril Pătru îmi consolidează convingerea că e un actor de prim eșalon. Numai că, de data asta, îl văd strălucind și în ipostază de regizor. Revenind la Dermot, acesta este credibil în deplinătatea lui de omuleț complexat, dornic să se îmbrace și el în haine mai bune, să aibă mai mulți bani și – de ce nu? – să simtă gustul dulce-picant al unei aventuri cu soția boss-ului care l-a angajat într-un moment de derută.  Dar îi lipsește curajul.

Actor de calibru greu, care nu mai are nevoie de confirmări, Constantin Drăgănescu este Joe. După ce i-a murit soția, bătrânul s-a retras la azil. Departe de a fi o ruină umană, Joe are mintea vioaie și umorul asortat. Filosofând mucalit, își povestește scurta experiență amoroasă, cea împlinită, cu soția sa, și cea neîmplinită, cu vecina Marion, care i-a adus o farfurie cu mâncare când nevasta era în spital. Partitura generoasă în nuanțe îi oferă lui Constantin Drăgănescu prilejul unui recital actoricesc de mare virtuozitate.

Cei trei bărbați din poveste nu se cunosc, nu se vor întâlni, iar amănuntul care îi leagă, dincolo de realitatea imediată, este unul surprinzător, care se revelează la sfârșit. Dar nu amănuntul contează în intenția autorului, ci exprimarea ratării, a pierderii șansei de a iubi cu adevărat, a compromisului și a însingurării. Teză bine pusă în pagină – regizoral – de Gavril Pătru.  Dacă n-ați mai văzut demult trei actori excepționali, adunați la un loc, mergeți să vedeți spectacolul ”Trei” de la Teatrul Act.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Costache