Cu un lung și glorios traseu pe Broadway (dar și pe multe alte scene ale lumii), piesa lui Richard Alfieri, ”Șase lecții de dans în șase săptămâni”, este acel gen rar  de comedie care nu se limitează la hohotul de râs răsfirat la suprafața lucrurilor. Zâmbești, chicotești, râzi în cascadă, dar ești scufundat, pe nesimțite, în hățișurile relațiilor interumane, așa cum sunt ele: misterioase, imprevizibile, surprinzătoare.

În calitate de regizor, traducător al piesei și creator al costumelor, Lavinia Jemna Oltenau aduce pe scena Teatrului de Artă din București un spectacol savuros, și dulce, și amărui – povestea a doi oameni care, într-o ordine logică a faptelor, nu prea au cum să-și găsească puncte comune. Un spectacol fără farafastâcuri avangardiste, fără sofisticăreli inutile, dar cu atât mai bine cantonat între granițele firescului, ale adevărului artistic. Cândva, un prieten îmi spunea că un simț al ridicolului exacerbat te poate împiedica să trăiești. A fost bine că l-am ascultat. Nu știu cine a sfătuit-o pe Lily Harrison, cert e că, la vârsta de 65 de ani, se hotărăște să ia lecții de dans. Cel care o va conduce în pași de swing, twist, tango sau vals, pe ringul improvizat în living, este un june ciudățel și impertinent, Michael Minetti.

Așa cum era de așteptat, între cei doi n-are cum să apară un coup de foudre. În schimb, o antipatie instantanee e perfect verosimilă. Urmărind tribulațiile personajelor, Victoria Cociaș și George Constantinescu ne oferă două recitaluri actoricești de reală virtuozitate, întruchipând caractere întru totul credibile și, mai presus de asta, cu adevărat atașante. În timp ce Lily se luptă cu efectele menopauzei, tânărul Michael își exprimă torențial temperamentul de italian. Lily e suspicioasă, severă, rezervată, aflată mereu în defensivă, Michael e obraznic, ironic, insinuant, jucăuș. Asta, la prima vedere. Pe măsură ce lecțiile de dans avansează, cei doi încep să-și cotrobăie prin viață, prin răni și cicatrici, revelând ascunzișuri nebănuite, demontând minciuni și descoperind afinități, în ciuda diferențelor aparent insurmontabile, de vârstă, mentalitate, sex și condiție socială.

Lavinia Jemna Oltenau, despre spectacolul pe care l-a creat: “Am văzut “Şase lecţii de dans în şase săptămâni” acum 20 de ani, într-un mic teatru, la Bonn, în Germania (şi azi mai e în repertoriu) şi mi-a mers la suflet. Acţiunea se petrece în Florida anilor ’80, plină de prejudecăţi şi nedreptăţi sociale. În America s-au schimbat multe de atunci, dar iată, azi, în jurul nostru, ne ciocnim de aceleaşi probleme: bigotismul, lipsa de comunicare în familii, discriminarea celor cu orientări sexuale diferite, singurătatea la bătrâneţe, lipsa unor prieteni de suflet, la nevoie… Farmecul acestei piese este că atinge toate aceste elemente sensibile, fără să intre în patetism, păstrând constant şi bine echilibrat limbajul de comedie. Iar dansul devine o metaforă a apropierii între oameni. Cum descrie Michael, în piesă, foxtrot-ul: “…un paravan în spatele căruia puteai să-ţi lipeşti, liniştit, pântecele de persoana dorită, fără să fii arestat”. Secretul succesului este să fii în stare să dezvolți aceste subiecte fără a-ți pierde zâmbetul de pe chip și, mai ales, amuzând copios publicul. Textul, bine tradus de Lavinia Jemna Oltenau, este presărat cu poante (de bună calitate), temele grele de gândire alternează cu momente de relache, în care cei doi dansează frumos, cu grație, (bravo, coregrafului și antrenorului Mihai Petre!), pe muzică retro, catifelată și mângâietoare. Bravo și lui Romulus Boicu, autorul scenografiei sugestive, un bun punct de sprijin pentru evoluția personajelor. Pe scurt, grăbiți-vă la întâlnirea cu doi actori minunați, care, orchestrați cu mână sigură și sensibilitate de regizorul Lavinia Jemna Oltenau, vă vor spune o poveste care, în mod sigur, vi se va lipi de inimă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

La spectacolul ăsta se râde mult, chiar dacă autorul piesei, Xavier Durringer, nu povestește despre lucruri de râs. Din acest punct de vedere, aș așeza ”O noapte pe dos” în același sertar cu ”Voyeur”, un alt spectacol foarte bun de pe afișul micului Teatru de Artă din București. Evident, hazul este conținut și în viziunea regizorală a lui Tudor Țepeneag, care spune povestea fără accente patetice, cu ironie duioasă și fără elemente șocante, căutate de dragul succesului ieftin.

Într-o seară, o prostituată primește un client. Banal. Cât se poate de banal. La prima vedere, avem o prostituată clasică și un client așijderea. Cu sensibilitate și rafinament, Marcela Motoc își colorează personajul în nuanțe uneori calde, alteori – reci, în funcție de stările Lolei. La început, își tratează clientul cu solicitudine profesională: frivolă, directă, metodică, grăbită să scape cât mai repede. Dar ce te faci când ”musafirul” tăntălău nu vrea să mai plece și descoperi, într-un târziu, că nu sexul plătit îl interesează, ci cu totul și cu totul altceva? Aceasta este provocarea la care actrița răspunde cu brio, utilizându-și mijloacele de expresie gradat, cumva în progresie geometrică.

Impecabil acordat cu personajul este și George Constantinescu, în rolul clientului. Bărbatul acesta este genul pe lângă care treci fără să-l observi. Cu fața aia ”de prăpădit” e chiar de mirare că a avut curajul să viziteze o prostituată. Timid, stânjenit, picat din lună, simțindu-se ”ciudat pe interior” (ah, minunat ai tradus piesa, Marcela Motoc!), nici n-ai zice că ascunde secrete stupefiante. Pe măsură ce trama avansează, descoperim câte o frântură din identitatea lui. Pescar amator, dezvoltă o filosofie a resemnării: ”Peștii se zbat și se luptă, dar până la urmă se lasă.”

Nici Lola nu e departe de concepția lui. Știe să facă diferența între ”bucățelele mici și murdare de dragoste” și ”dragostea aia mare, care se lipește de tine ca un frate siamez”. E convinsă că va trebui să se mulțumească doar cu bucățelele mici și murdare. De dragoste. De viață. Și cu secretele ei dureroase, pe care nu are cu cine să le împartă. Piesa lui Durringer e despre jocul aparențelor și al prejudecăților, despre ciobul ăla mic și strălucitor de suflet, care rămâne intact, indiferent cât ai da cu el de toți pereții, indiferent cât de adânc te-ai prăbuși, despre disperare și speranță, despre nebunia destinului. Despre oameni care împărtășesc sau nu arta războiului la pești.

Fără cea mai mică intenție de a șoca sau a face revoluție în teatru, Țepeneag, Motoc și Constantinescu (împreună cu scenograful MC Ranin) înscenează o întâmplare cât o viață, relatată firesc, fără artificii patetice. De unde și emoția pe care ți-o transferă. Și bucuria.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dan St. Andrei

Nu știu cum se face, dar toate spectacolele pe care le-am văzut până acum la Teatrul de Artă din București (TAB) au fost bune spre foarte bune. În seara premierei (cu fix douăsprezece zile în urmă), ploaia viguroasă n-a putut să-mi înmoaie convingerea că voi fi părtașă la încă un eveniment memorabil. Și nu m-am înșelat.

Piesa lui Vasili Sigarev, ”Dureri Fantomă” (tradusă fidel de Marina Palii), este  decodificată scenic de regizorul Bogdan Budeș. Și nu oricum, ci cu exactitate chirurgicală. Bezna cade ca o ghilotină (light-design – Bogdan Budeș), delimitând trecerea timpului, actorii vibrează puternic, intrând în rezonanță cu publicul, intensitatea emoției crește în progresie geometrică. Da, ”Dureri Fantomă” este un spectacol intens, chiar dacă începe în tonalitate joasă, într-un loc banal/decrepit, șandramaua în care vegetează  paznicii depoului de tramvaie. Scenografia creată tot de Bogdan Budeș definește limpede atmosfera locului: o saltea jegoasă, o măsuță șubredă, murdară, acoperită cu coji de semințe, cartoane, scaun desperecheat, ladă. Veșmintele personajelor sunt, și ele, alese cu migală. Olga poartă un pulover curat, dar deformat și scămoșat într-un mod înduioșător, Gleb emană din cap până-n picioare neglijența tipică bețivilor, în timp ce Dima, studentul la Arhitectură, e incomparabil mai curățel, chiar și atunci când rămâne în chiloți. Minunată acribia cu care sunt urmărite amănuntele. Gleb se omenește cu vodkă la borcan, Olga aduce lumină în încăpere prin simplul gest de a așterne pânză albă pe masă și pe saltea, Dima soarbe vrând-nevrând supa cu tăiței. Cei trei actori pe care regizorul i-a ales pentru acest spectacol creează personaje întru totul credibile, atașante.

Rareș-Gabriel Andrici vădește, și de data asta, o fascinantă capacitate de transfigurare, trecând cu nonșalanță prin toate stările studentului Dima, care vrea să câștige un ban lucrând ca paznic la depou. La început indiferent, ronțăind semințe, apoi ușor abțiguit, apoi interesat de posibilitatea unei aventuri erotice, apoi, sub imperiul unei revelații șocante, trezit brusc din amețeală, devenind solidar până la sacrificiu cu posibila victimă. Îl urmăresc de ceva vreme pe acest foarte tânăr actor și mă uimește de fiecare dată firescul incredibil cu care își asumă rolurile. Aparenta ușurință cu care transmite (stări, sentimente, idei) îmi amintește de un alt mare actor, Adrian Pintea. Și știu ce spun, l-am cunoscut pe Adrian când era în clasa a VII-a. Pe urmă, soarta a vrut să ne fim mereu prin apropiere, până la sfârșitul lui. Rareș-Gabriel Andrici e în stare, la fel ca Pintea, să spună ce are de spus chiar și atunci când e perfect imobil. Nu știu cum face.

George Constantinescu este Gleb, paznic, jupuitor de cabluri și alcoolic. Un bețiv simpatic (până la proba contrarie). Ceea ce impresionează la interpretarea acestui subtil actor este respectarea limitei, refuzul ispitei de a îngroșa caricatura de dragul succesului facil. Pentru virtuozitatea cu care își dezvoltă personajul, îi ofer lui George Constantinescu un loc privilegiat în galeria celor mai reușiți alcoolici, unde strălucește alături de Cetățeanul Turmentat al Dorinei Chiriac (din ”Scrisoarea pierdută” de la Comedie) și de Celentano al lui Adrian Văncică (din serialul ”Las Fierbinți”, la care mă uit rar și strict ca să-l văd pe Văncică beat).

Emoționantă, stârnind o empatie spontană este Mihaela Popa, în rolul nefericitei Olea. Deși, la prima vedere nu pare, femeia e cu mintea rătăcită în urma unor tragedii pe care le-a trăit într-un trecut destul de apropiat. Exaltată, disperată, tandră, îndurerată, grijulie, temătoare și având o logică a ei, o logică a nevoii de iubire, Olea îți stârnește dorința de a o îmbrățișa, mângâia, consola. Pentru că nebunia ei nu este nicio clipă ridicolă, nici măcar atunci când se dezbracă febril, pentru a-și face datoria de soție imaginară.

Ca regizor, light-designer și scenograf, Bogdan Budeș oferă un power play ce demolează toate prejudecățile conform cărora, în lipsa finanțării, teatrele independente trebuie să accepte compromis peste compromis. ”Dureri Fantomă” este un spectacol care trece fără probleme ștacheta cea mai înaltă și pe care, în mod sigur, îți dorești să-l revezi. Felicitări doamnă și domnilor.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dan Andrei

Piesa lui Mihai Ignat, ”Moartea pentru patrie”,  este inspirată din viața într-un  bloc  universal valabil. Ciorovăiala pe tema locului de parcare, vecinul cu bormașina care te isterizează noaptea, liftul stricat – sursă de revelații mai mult sau mai puțin plăcute, caca de cățel pe aleea dintre blocuri, bătrânelul senil care poate arunca oricând blocul în aer… Sună familiar, nu-i așa? La fel de familiari sunt și locatarii blocului din spectacolul montat de Alexandru Maftei pe mica scenă a Teatrului de Artă din București.

Deși ar fi trebuit să mă aștept, doar îl văzusem scăpărând în atâtea alte roluri, Costantin Cojocaru m-a uimit și de astă dată prin fascinanta sa versatilitate, prin forța cu care transmite trăirile personajului, prin capacitatea sa de a traversa în fracțiuni de secundă calea sinuoasă de la plâns la râs. În ”Moartea pentru patrie” este nenea Valerică, un nonagenar, veteran de război, decorat și pe jumătate senil. Merge atât de încet, încât nu apucă niciodată să afle cine a sunat la ușă sau la telefon, iar spre baie pornește când încă ”nu-l taie”, pentru a ajunge la timp. Bătrânul își petrece timpul citind ziare de scandal (vechi) și conversând laconic cu vecina Eugenia, cea care îi face cumpărăturile și îi gătește.

În monotonia vieții lui erupe nepotul din Canada, Bogdan, pe care, uneori, îl recunoaște, alteori, cu mintea împâclită, îl consideră un escroc venit să-i fure apartamentul. Tulburătoare demnitatea cu care fostul erou din tranșeele celui de-al II-lea Război Mondial  încearcă să-și ascundă ruina fizică. Nepotul Bogdan, foarte bine nuanțat de George Constantinescu, este tânărul tipic al zilelor de azi. Rămas singur, după ce părinții i-au murit într-un accident, se întoarce în țara natală pentru că nu are unde să se ducă. Prezintă doza de cinism a majorității tinerilor pentru care viitorul e pierdut în negură, dar și infima speranță care îi permite să iubească și să supraviețuiască într-o lume guvernată de legea junglei.

Ruxandra Hule este Alina, adolescenta nonconformistă cu care își împarte tristețile și dezamăgirile și iubirea. Tânăra actriță își dozează cu pricepere mijloacele de expresie, astfel încât partitura destul de simplistă care i-a revenit să câștige niște prețioase valențe cromatice. Alina este fiica unui cuplu clasic: mama, în interpretarea subtilă a Danei Voicu, pare total zen. Deși muncește ca o sclavă la fabrică, acasă și pentru a-l ajuta pe bietul nea Valerică, Eugenia nu-și pierde seninătatea caldă și nu se revoltă zgomotos nici măcar după ce află că bărbatul ei o înșeală cu o blondă din bloc. Marcel, soțul adulterin, este interpretat de Lucian Ifrim cu toate ”ingredientele” de rigoare: drăgăstos și pasional cu amanta, egoist, necioplit, lipsit de înțelegere și agresiv cu toți ceilalți.

Într-un articol, cineva îi reproșa Paulei Chirilă că nu are prea mare lucru de făcut în rolul amantei. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă, are de jucat un rol foarte greu, tocmai pentru că presupune mult mesaj de transmis în absența cuvintelor. Blonda Cristina așteaptă în umbră, așteaptă la infinit. Dincolo de aparența femeii ușoare, e cât se poate de tristă și deloc împăcată cu statutul de amantă. Foarte bine articulată e și starea de tensiune pe care aceasta o trăiește în stația de autobuz, când Eugenia încearcă să încropească o conversație așa, ca între vecine.

Totul în acest spectacol produs de Teatrul de Artă în parteneriat cu ARCUB (Programul București 555) este cizelat cu grijă, de la decorul simplu, dar expresiv și costumele create de Vali Ighigheanu, la invitația incitantă, de la ritmul care se întețește cu exactitate farmaceutică, la sincronizarea perfectă dintre actorii care dispar și apar în și din spatele scenei. ”Moartea pentru patrie” seamănă cu un spectacol de operă în care toată lumea cântă bine, iar Constantin Cojocaru interpretează aria cea mare, să zicem ”Nessun dorma”. De dormit, unii vor dormi. Definitiv. Rămâne să descoperiți singuri cine moare și pentru care patrie.

Gabriela Hurezean