Se duc bărbații la război. Unii – să ucidă, alții – să fie uciși. Alții, să-și lase sămânța prin grădini străine. Așa și fierarii, bărbați tari ca piatra, dar degrabă domesticiți sub cel papuc muieresc. Despre asta e vorba în piesa anecdotă, scrisă de Miloš Nikolić. Piesă care îi place mult lui Horațiu Mălăele, din moment ce o montează a treia oară, după primul succes, din anul 2000, la Teatrul Nottara (atunci, spectacolul se numea ”Cu capu’ de nicovală”). Și după cealaltă variantă, de la Teatrul Ariel, Râmnicu Vâlcea, itinerată glorios de-a lungul și de-a latul țării, sub titlul ”Între ciocan și nicovală”. Acum, la Teatrul de Comedie, se numește scurt și concis ”Fierarii”. Așa e și spectacolul care durează o oră și 10 minute și bine face, fiindcă publicul din ziua de astăzi nu prea mai are nervi pentru spectacole lălăite.

Până la gongul de începere (executat cu ciocanul pe nicovală), am avut timp să studiez scenografia Mariei Miu, aflată în deplină armonie cu viziunea lui Horațiu Mălăele, acest maestru al griurilor. Atunci când se ia în serios ca pictor. Decorul clasic, lucrat cu migală, este el în sine un personaj care vorbește despre trecerea implacabilă a timpului, despre resemnare, despre decrepitudine. Ba, la un moment dat, purcede și la fapte cu aromă de gag venit tiptil dinspre commedia dell’arte. Textul lui Miloš Nikolić este despre urmările războiului, despre ”pater semper incertus”, despre deșertăciunea naționalismului dus la extreme. În vreme de război, femeia nu știe dacă își va mai vedea vreodată bărbatul. Legea conservării speciei funcționează implacabil, se instituie un fel de matriarhat și, nu contează cum, de la cine, apar în final copiii.

Cea care, în povestea noastră, se străduiește să ducă mai departe specia umană și, mai ales, breasla fierarilor, este brava Matilda, interpretată de Maia Morgenstern cu bună drămuire a mijloacelor de expresie. Matilda este o femeie cât un dulap, sfielnică și tăcută doar până în clipa când îi sare muștarul. Isteață, găsește imediat argumentele cu care să-i potolească pe bărbații răniți în amorul propriu și în onoarea de familist. Horațiu Mălăele este soțul Matildei, fierarul Grigorie. Deși se declară tare ca piatra, stă la fereală sub papucul nevestei, iar scurtele momente de revoltă nu fac decât să-i trădeze și mai mult nevolnicia. Ca de obicei, Mălăele stoarce haz din orice: dintr-o tăcere, dintr-o uimire, dintr-un amănunt al decorului, dintr-o nuanță a intonației. Sigur că nu ratează ocazia de a îmbogăți textul cu mici inserturi/aluzii legate de prezentul nostru, îndreptând ace fine spre șovinism, naționalism bulbucat, ură, economie capitalistă prost înțeleasă etc. Doar se specifică din capul locului că spectacolul e ”după Miloš Nikolić”. Mălăele, ca regizor, nu s-a astâmpărat niciodată sub dictatura textului, a pus mereu ceva bun de la el, din el. (Și-mi vine în minte, acum, acel ”Nessun dorma” din ”Lecția” lui Eugen Ionesco).

George Mihăiță este Peter. Intrusul. Ungurul. Fierar, și el. În timpul războiului, dislocat de acasă, s-a dedulcit la nurii Matildei, cum el însuși recunoaște: ”Am bătut cu ciocanul altuia, pe nicovala altuia, în casa altuia, cu nevasta altuia.” După 40 de ani de remușcări, și-a luat inima în dinți și a venit să-și vadă fiul. Cel mai mult și mai mult în interpretarea lui Mihăiță, în totalitate minunată, mi-a plăcut rezistența lui față de îngroșare. Virtuozitatea de a nu cădea în capcana vorbirii caricaturale, prin exagerarea accentului, de dragul comicului de factură ieftină. Faptul că e ungur se deduce mai mult din gramatica specifică: ”Mai bine copilul nostru să aibă doi tata decât niciun tata.” Cu simplitate și într-un pianissimo care îl fac mai convingător, mai adevărat decât dacă ar fi atacat într-un fortissimo burlesc, George Mihăiță parcurge stările lui Peter: întâi timid și cumva înfricoșat, simțindu-se cu musca pe căciulă, supărat, zgârcit la vorbă, nerenunțând la o anume demnitate și, până la urmă, împăcat cu situația.

Precum Deus ex machina, ultimul se arată rusul Ivan. Valentin Teodosiu devine în modul cel mai expresiv uriașul și revendicativ, și justițiar și, desigur, și apoteotic. Sigur că îl ajută și cușma imensă, care mai adaugă înălțime staturii sale și așa destul de înalte. Deși apare în scenă mult mai puțin decât celelalte, personajul lui Valentin Teodosiu e de mare efect, venind ca un fel de morală a fabulei. O fabulă plină de haz și de conținut, la care se râde mult și cu poftă. Merită un drum până în Centrul Vechi, la Teatrul de Comedie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adrian Nuță

Mâine (duminică, 31 mai), Festivalul Comediei Românești, aflat la a XIII-a ediție, se încheie apoteotic, dar nu înainte de a le oferi o trufanda și celor mai mici amatori de teatru bun: la ora 12.00, actorii Teatrului Țăndărică își vor delecta publicul cu ”Ursul păcălit de vulpe” de Ion Creangă, în regia lui Paul Ionescu.

Înainte de începerea Galei festCO 2015, foaierul Sălii ”Radu Beligan” a Teatrului de Comedie va găzdui vernisajul expoziției ”Hai la gard!”, cuprinzând fotografii făcute de un mare maestru, Emanuel Tânjală, la Siliștea Gumești. Vor fi prezenți fiii lui Marin Preda, iar Marius Tucă va orchestra evenimentul, ca amfitrion.

La ora 19.00, pe scena Sălii ”Radu Beligan” începe GALA COMEDIEI ROMÂNEȘTI. Cei mai buni competitori din această ediție a festCO precum și cei mai inspirați dramaturgi ai Concursului de  Comedie Românească (ediția a X-a) vor fi încununați cu lauri pe parcursul show-ului prezentat de un trio letal: Dorina Chiriac, Andrei Huțuleac și Alex Bogdan.

Deocamdată, știm doar că se vor acorda două premii de excelență: actriței Iarina Demian și actorului Vladimir Găitan.

După Gală, urmează momentul de vârf al serii: spectacolul ”Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?”, cu două genii ale scenei autohtone, Marcel Iureș și George Mihăiță, interpretând o partitură scrisă de Cătălin Ștefănescu, după ”Moromeții” lui Marin Preda. Regia – mirificul Alexandru Dabija. Merită să vezi spectacolul chiar dacă nu mai găsești bilet și stai în picioare!

Roland Ersa

 

Vineri, 8 mai 2015, de la ora 12.00, debutează la Teatrul de Comedie (Sala Studio)  a XVIII-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru pentru Liceeni „Jos Pălăria”, care va avea loc în perioada 8-10 mai. Iniţiat si coordonat de George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie din Bucureşti, „Jos Pălăria” aduce anul acesta în concurs 5 trupe de liceeni din ţară (Botoşani, Covasna, Constanţa, Cluj şi Timişoara), precum şi 12 trupe din liceele bucureştene. Am cerut amănunte Feliciei Chirvășoiu, directorul festivalului:

”Vor fi prezentate 17 spectacole cu adaptări după texte clasice şi moderne, unele scrise şi regizate de elevi, precum şi 20 de monologuri susţinute de adolescenţi bucureşteni. Din juriul acestei ediţii fac parte jurnalista Gabriela Hurezean (preşedinte), regizorul Vlad Cristache şi teatrologul Corina Constantinescu. Organizatorii festivalului sunt Clubul UNESCO-Adolescenţii, Primăria Sectorului 3 şi Centrul Cultural „Casa Artelor”. Parteneri media: Cinemagia, Muze şi arme, TeenPress şi www.agentiadecarte.ro. În acest an, adolescenţii s-au orientat cu precădere spre texte dramaturgice scrise de autori români clasici şi contemporani, printre care Marin Sorescu, Tudor Muşatescu, Vasile Alecsandri, Mihail  Sebastian şi Victor Eftimiu. Doar două trupe au optat pentru punerea în scenă a unor autori străini, David John Pope şi Andrea Perrucci. Secţiunea monolog, lansată în anii trecuţi din nevoia adolescenţilor talentaţi de a se „verifica” în faţa unui juriu de profesionişti, înainte de admiterea la secţia de actorie a UNATC, a luat deja o amploare surprinzătoare. Un număr impresionant de 20 de monologuri susţinute de adolescenţi bucureşteni din Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, Liceul Teoretic „Dimitrie Bolintineanu”, Colegiul Naţional de Informatică „Tudor Vianu”, Liceul Teoretic „Ion Barbu” şi Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti”  intră în concurs pentru premiile speciale ale secţiunii. Spectacolele se vor desfăşura în Sala Studio a Teatrului de Comedie, în intervalul orar 10.00-17.00 în zilele de vineri şi sâmbătă, cu intrare liberă pentru toţi adolescenţii.

Premiile „Jos Pălăria” vor fi acordate de Ziua Adolescentului, duminică, 10 mai 2014, de la ora 11.00, în Sala Studio a Teatrului de Comedie, în cadrul unui eveniment multimedia prezentat de scriitorul Dan Mircea Cipariu, cu participarea extraordinară a actorului Andi Vasluianu. Trupa câştigătoare a Festivalului „Jos Pălăria 2014” va susţine un spectacol în cadrul Festivalului Comediei Româneşti – FestCO 2015, ediţia a XIII-a, eveniment ce va avea loc în luna iunie.”

Pentru toți cei care ”moșesc” acest festival, marile succese ale foștilor premianți ”Jos Pălăria” sunt bucurii neprețuite. Regizorul Vlad Cristache – acum membru al juriului – a fost premiat pe când era elev la ”Mihai Viteazul”, actorul Tudor Aaron Istodor a câștigat  trofeul când era elev într-a XII-a la Informatică, talentatul Cătălin Andrei din Trupa Hooleelogans (Liceul Loga, Timișoara) este acum un actor aplaudat și lista ar putea continua mult și bine. Iată cea mai recentă veste bună pe care ne-o oferă Felicia Chirvășoiu: ”Cristi Drăgan, elev al Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti, câştigătorul secţiunii monolog la ediţia anterioară, participă în acest an cu monologul lui Jack Nicholson din The Shining (scena barului). Pe lângă talentul actoricesc dovedit, Cristi a fost şi producător executiv al filmului de scurt metraj „Tibi”, realizat de  elevi, cu elevi şi acceptat la Cannes la secţiunea Short Film Corner, în afara competiţiei. Cristi și colegii săi sunt consideraţi cea mai tânară echipă de cineaști români care merge la Cannes.”

Sperând că dintre premianții ediției de anul acesta se vor alege, peste ani, câștigătorii Premiilor UNITER și, de ce nu, al vreunui Oscar, le urăm succes tuturor participanților!

Roland Ersa

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru umorul lui Răzvan Mazilu (savurat mai mult în viața reală și mai puțin în cursul spectacolelor în care a creat roluri antologice). Se pare că percutăm la același gen de poante, lucru care m-a făcut să mă amuz la premieră mai mult decât ar fi fost normal.

Mazilu poate să facă orice. De exemplu, să danseze rolul trenului care o calcă pe Anna Karenina. Prin urmare, a regiza ”În plină glorie” la Teatrul de Comedie, în spiritul acestui teatru, poate fi pentru el o joacă. Nonșalantă și plină de farmec. Piesa dramaturgului britanic Peter Quilter brodează grațios pe marginea biografiei reale a Florencei Foster Jenkins, considerată cea mai lipsită de talent cântăreață a Americii interbelice. Interpretând acest rol, Gabriela Popescu mai oferă o copleșitoare măsură a harului actoricesc care i-a fost dăruit. Deși pare total ”dusă cu capul”, cântăreața întruchipată de această mare actriță te cucerește din prima. Camera de hotel în care trăiește diva (minunată scenografia Iulianei Vîlsan!) are somptuozitatea și strălucirea kitsch specifică talentului mititel, care se visează regină la Carnegie Hall. Am rămas cu un zâmbet larg încremenit pe față contemplând personajul fabulos construit. Și actoricește. Și regizoral.

Îmi vine și acum să râd pentru că știu de la cine a fost împrumutat acel gângurit/mârâit cu care Florence își încheie frazele, știu de la cine vine și atitudinea aceea patetic teatrală de megadivă descinsă miraculos printre muritorii de rând. Bănuiesc și de ce a fost invitată tocmai Felicia Filip să interpreteze glasul publicului nemulțumit. N-o să dezvălui aceste secrete de ”laborator”, dar cei care vor dezlega rebusul se vor amuza, garantat, cel puțin cât m-am amuzat eu. Deși menajera, bucătăreasa&camerista Maria (Andreea Samson, remarcabilă) o consideră ”loca” , Florence nu e deloc nebună. Doar pare. E o femeie care visează cu toată ființa ei și, chiar dacă nu are instrumentele necesare atingerii visului, acesta, culmea, se împlinește! În parte, și datorită câtorva apropiați care o încurajează. Atașant, sensibil, duios, ironic și comic în același timp, este Saint Clair Byfield, interpretat de George Mihăiță. Actor ratat, (a jucat în ”comedia Richard al III-lea”, la care Dorothy a râs cu lacrimi…) St. Clair mai păstrează urme de morgă british, din ce în ce mai estompate de iubirea pe care o poartă Florencei. Pe care o numește ”privighetoarea mea”, deși cântă ca o rață frăgezită cu whisky.

O urmează și o sprijină în toate, e singurul care crede în visul ei. O urmează – pentru că n-are încotro – și pianistul Cosmé McMoon, pe care diva îl angajează ca acompaniator și corepetitor. Deși interpretarea Florencei îi provoacă escoriații pe timpan, va deveni, și el, în scurt timp, un admirator al ei. În rolul pianistului se întrece pe sine Mihai Bisericanu, acest uomo universale despre care mi-e greu să stabilesc dacă e mai bun ca actor sau ca muzician. El este cel care prestează și ”uvertura” spectacolului, interpretând cu virtuozitate la pian piese vechi, nostalgice, ca fond sonor pentru secvențe din filmele anilor 40 ai secolului trecut.

Cele două balerine ale divei – interpretate adorabil de Simona Stoicescu și Meda Topîrceanu – sunt frișca de pe tort. Aducând subiectul spre actualitate, cele două balerine sunt și backing vocals și, la nevoie, cor de operă. Apocaliptică scena cu Habanera, când cele două cântă (mai bine decât diva!) având dinții încleștați pe cozile trandafirilor. Într-un travesti reușit, Eugen Racoți o întruchipează pe naiva, înduioșătoarea Dorothy, prietena Florencei. O doză sănătoasă de comic aduce și prezența sopranei Felicia Filip, în rolul doamnei Johnson, purtătoarea de cuvânt a melomanilor revoltați.

Mai pe scurt, la Teatrul de Comedie s-a născut o comedie bună. Hazul decurge din aproape tot ce se întâmplă pe scenă, chiar și atunci când e vorba de o înmormântare. Sunt comice costumele Florencei, apoteoza fiind atinsă de păunul pe care îl poartă pe cap la marele concert de la Carnegie Hall. Dar cel mai amuzant este modul în care Gabriela Popescu e în stare să stâlcească arii celebre – Habanera din ”Carmen” de Bizet, aria Reginei nopții din ”Flautul fermecat” de Mozart, Cavalcada walkiriilor din ”Walkiria” de Wagner etc. – fără a face vreun efort aparent. Ca să poți cânta atât de fals, trebuie să știi muzică, nu glumă. Gabriela Popescu știe muzică și cântă foarte bine. Am auzit-o în alte spectacole. ”În plină glorie” este un deliciu și pentru iubitorii comediei de calitate, și pentru melomanii cu simțul umorului. Merită să vă convingeți!

Gabriela Hurezean

Luni seara, am fost la aniversarea Teatrului de Comedie. Multă lume bună, pupături și urături. Bine, p-ici, pi colea, și murături. Rima ne obligă la sinceritate… Doamne elegante, pe tocuri înalte, sfidând patinoarul de pe trotuare, domni politicoși, pupând mânușițe parfumate. Atât de multă lume bună, că nici nu se mai vedea expoziția înșirată pe pereții foaierului, sub titlul Comedia Remix. Nu-i nimic, o vom contempla data viitoare, când foaierul va fi mai liber. La intrare, directorul Comediei, dragul de George Mihăiță, încasa îmbrățișări și pupături. Iată-l, aici, alături de un alt director de teatru, Maia Morgenstern. Ceea ce-i unește este curajul de a lupta până la capăt și faptul că, înainte de a fi directori de teatru, sunt foarte mari actori.

Pe urmă am intrat în sală și pe scenă era o sufragerie. Cu canapea, fotolii, televizor Cromatic, cu pește de sticlă deasupra, măsuță de cafea cu ”bibilouri”. După ce am contemplat designul interior specific României de la începutul anilor 60, am văzut un filmuleț cu trei actrițe din cea mai nouă generație, care ne-au amuzat interpretând firimituri din hit-urile autohtone ale acelorași ani (fetelor, puneți filmulețul pe YouTube, să-l vadă toată lumea, că merită!). Am zâmbit ce-am zâmbit, apoi fetele au tăcut și au apărut în sufragerie gazdele: Cristina Modreanu și Cătălin Ștefănescu. Cu farmec și umor au moderat șueta cu magnificii care au scris primele file din istoria Teatrului de Comedie. Chiar dacă, fizic, nu mai e cu noi, genialul Gheorghe Dinică a cules din nou aplauze la scenă deschisă datorită fragmentelor din interviul pe care i l-a acordat mai demult lui Cătălin Ștefănescu. Am râs din nou la poantele lui unice, inimitabile și am ascultat meditația sa amăruie despre ”vremurile când titlul de maestru era pe bune”. Primul invitat în sufragerie, marele regizor David Esrig a definit astfel accesul lui Dinică la sferele înalte ale filosofiei: ”Simțea viața. Avea porii mai mari. Jucăm pe scenă un fel de comprimat de viață. Când simți viața atât de acut, înțelegi mai bine și filosofia.” A mai povestit David Esrig despre spiritul nou pe care l-a adus Radu Beligan, întemeietorul Teatrului de Comedie, spirit care a făcut posibilă crearea unor spectacole ca ”Umbra” (de Evghenii Svarț).

A luat loc pe canapea și al doilea titan al Comediei și al teatrului românesc, Marin Moraru. ”La Comedie era acasă. Actorii bătrâni erau părinții noștri. Până să vin aici, am jucat șireturi și elefanți albaștri la Teatrul pentru copii, în spectacole gen ”Pigulete plus cinci fete”. La Comedie am întâlnit marele repertoriu. Astăzi, mai bine nu vă uitați la panoplia repertorială a teatrelor…” Întrebat de Cristina Modreanu despre impactul politicului asupra artistului, Marin Moraru a fost tranșant: ”Îngrozitor! Erai monitorizat din cap până-n picioare și până-n suflet. Erau echipe întregi de ideologi care veneau și asistau la lectură. Nu-i suportam…” Al treilea invitat în sufrageria cu titani, regizorul Lucian Giurchescu ne-a explicat de ce a părăsit România deși se afla în toiul gloriei: ”Una credeam, alta spuneam și alta făceam. Nu e ușor să creezi în asemenea condiții. Te uzează. La vârsta de 50 de ani am vrut să văd cum e într-o lume în care să nu-mi fie teamă.”

Ultima sosită în sufragerie, adorabila Sanda Toma, s-a declarat admiratoare a lui Cătălin Ștefănescu, deci s-a așezat pe brațul fotoliului în care ședea acesta, intimidat până în măduva oaselor. Odată depășit momentul vesel, actrița care s-a retras de pe scenă deși ar mai avea destule de spus, și-a enunțat păsurile: ”În cazul actorilor români nu putem vorbi de carieră. Zici carieră în legătură cu Bette Davis, Meryl Streep, Anthony Quinn, Peter O’Toole… Dacă prin carieră înțelegeți doar a-ți face bine meseria, atunci poate face carieră și un cizmar. La ora actuală nu avem regizori. Nu-mi pare rău că mi-am încheiat… hm, cariera. Prea multă prostie în jur. Nu mai suport.” Totuși, atmosfera s-a mai relaxat când uriașa actriță și-a amintit că a jucat în două spectacole rolul de logodnică a lui Radu Beligan și a încasat chiar o palmă generoasă din partea acestuia. Astfel încât, trecutul amoros al celor doi a fost încununat cu un episod de violență domestică. Aflat în sală, alături de fiica sa, Lamia, inegalabilul Radu Beligan a rostit câteva cuvinte: ”Dacă ar fi să aleg între lucrurile bune pe care le-am făcut în viață, fără îndoială, înființarea Teatrului de Comedie ar ocupa locul I. Îi urez viață lungă și țin să-i atrag atenția lui Mihăiță: Directore, ai grijă, Teatrul de Comedie nu e al meu, nu e al tău, e al urmașilor urmașilor noștri!” Maestrul s-a referit și la tânăra generație de actori: ”Închid ochii și în fața mea apar niște artiști strălucitori. Sunt mulți și trebuie să avem grijă de ei, să-i iubim, să-i ajutăm.” În încheiere, George Mihăiță a înmânat forme de recunoștință maeștrilor Radu Beligan, Marin Moraru, Sanda Toma, Lucian Giurchescu, David Esrig, Steluța Popescuța (cum o alintă Georgică Mihăițică). În încheierea încheierii, familia Comediei s-a strămutat în sala Studio întru cimentarea relației. Despre asta nu pot să vă povestesc fiindcă am fugit să prind tramvaiul. Și oricum, relația mea cu Teatrul de Comedie e… beton.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Silviu Covaci