Conform caietului program, la Sala Atelier a Naționalului bucureștean, bunăstarea luminilor este deservită de următorii: Ionel Docan (maestru lumini), Cristian Simon, Ioan Manolea (pupitru lumini), Eugen Stoiciu, Nițu Fontel, Vasile Neguț (electricieni scenă). Dacă îl adăugăm și pe regizorul tehnic – Marcel Bălănescu – avem șapte magnifici care au făcut tot posibilul să distrugă un spectacol excepțional, ”Umbre” de Marilia Samper, în regia lui Vlad Cristache. Imaginați-vă un mare dulap de sticlă, aflat în mijlocul scenei, în care încep să pâlpâie spasmodic niște neoane. Pâlpâitul de stroboscop a ținut până aproape de sfârșitul spectacolului, orbind/isterizând spectatorii care au ajuns să asculte replicile cu ochii închiși, dând mărunt din buze. Nu știu cu ce s-a ocupat în acest răstimp – aproape o oră! –  marea echipă de luminiști-electricieni. Probabil, au ieșit la o țigară, au plecat la mare sau ceva.

Cu toate acestea și în ciuda acestora, spectacolul a fost o revelație. Actorii au rezistat eroic, ne-au apucat de inimă și ne-au ținut în lumea misterioasă a piesei (aparent polițistă) scrisă de Marilia Samper. Alexandra Sălceanu este Alba, adolescenta de 16 ani, care pleacă la o petrecere, vineri seara. Am admirat din nou versatilitatea acestei tinere actrițe, la fel de credibilă în rolul unei femei mature, înrăită de viață, ca și în cel al unei copile inocente, jucăușe, plină de bucurie și radiind iubire. Alba este unicul copil cuplului năclăit în rutină, dar care încearcă să mai păstreze aparențele romantismului de la început.

La început, Ana Ciontea este mama iubitoare și grijulie, apoi sfâșiată de disperare și, în final, explodând într-o răzbunare nedreaptă. Tatăl – Gheorghe Visu – încearcă să mai fie tânăr și zglobiu, caută resurse pentru a ieși din rutină și, apoi, din ghearele durerii fără leac. Familia vecină nu mai încearcă nimic, după dispariția celei care le-a fost mamă și soție. Tatăl întruchipat de Mircea Rusu își amorțește durerea cu alcool, cinism și aroganță, fiul – Emilian Mârnea, subtil, ambiguu – nu mai găsește nicio cale de comunicare cu tatăl său, pare slab, neajutorat, ciudat, dar se dovedește a fi singurul dintre toți care nu renunță la speranță și care are puterea de a o împlini.

Mai avem un cuplu de bătrâni în scaune rulante – magnifici Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc – care discută banalități și se tem să moară unul înaintea celuilalt. Doi bătrânei care sunt împreună de o viață și se iubesc, chiar dacă nu le-a fost sortit să aibă copii. Cea mai frumoasă declarație de dragoste: ”Eu te-am vrut pe tine cu tot ce puteai să-mi dai și cu tot ce puteai să nu-mi dai”. Par niște personaje colaterale, inventate, poate, de dragul contrastului, dar aparențele înșală iar.

Cei doi sunt personaje cheie în această parabolă despre încredere și neîncredere, despre nenorocirea care schimbă oameni, despre dreptate și nedreptate, despre găsirea care poate fi mai crudă decât pierderea și, mai presus de toate, despre marea iubire. Un rol deosebit de pregnant, Străinul, îi revine lui Gavril Pătru, care oferă un impresionant recital actoricesc întruchipând un nefericit cu mintea rătăcită, nevinovat și blând, trăind printre umbrele pădurii.

Așa cum ne-a obișnuit, de la o vreme, Vlad Cristache conduce cu mână sigură evoluția progresivă a întâmplărilor de pe scenă și, dincolo de lucrul exemplar cu actorii, creează și decorul – o lume fascinantă și terifiantă deopotrivă. Prin ferestrele ca niște acvarii, se văd pădurea de mesteceni, ploaia, întunericul, lumina. Sperând că la reprezentațiile următoare echipa tehnică își va face datoria, recomand cu căldură ”Umbrele” de la Teatrul Național.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Deși știu de multă vreme ce pot talentul și imaginația lui Vlad Cristache, cel care a transpus regizoral textul pe scena Teatrului de Comedie, am purces la premieră cu o strângere de inimă. Tot aici, la Comedie, s-a născut, în urmă cu exact zece ani, spectacolul lui Horațiu Mălăele cu prima capodoperă a lui Gogol, ”Revizorul”, unde adunarea Mălăele + Mihăiță a dat și continuă să dea rezultate mirobolante, foarte greu de egalat, că despre depășire anevoie se poate vorbi. Se pare, însă, că provocările de acest tip îl mobilizează pe Vlad Cristache, astfel încât spectacolul tânărului regizor se apropie curajos de strălucirea celui montat de experimentatul  Mălăele.

Cei care îl cunosc mai bine pe Cristache, știu că imaginea aia de băiețandru premiant/ochelarist/timid maschează o ironie pe cât de subtilă, pe atât de necruțător  tăioasă. Fantezia lui Vlad Cristache pare a nu avea limite. Voi înșira, de-a valma, doar câteva argumente. Drezina pe care cei doi servitori (Șerban Georgevici și Dan Rădulescu) străbat avanscena, are dublu rol: metaforă și ”cortină” ce escamotează schimbarea decorului. Numele Alion se poate pronunța (din greșeală?) Alien și, țuști, apare un mic personaj foarte amuzant. Sertarele morgii sunt și căi de acces, și balcoane, și ascunzători, și cuptoare. Apariția lui Cicikov (Dragoș Huluba, explorând cu perspicacitate misterele personajului) este ”salutată” de notabilitățile guberniei cu mârâit de haită furioasă. Deh, homo homini lupus.

Familia Manilov (Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea și copiii Vlad Bazgă și Tudor Roșu) sunt rude apropiate cu psihopații suprareali ai lui Tim Burton, venind din același univers al nebuniei violente. Farmec și haz are și scena bârfei, articulată cu virtuozitate de minunatele Delia Seceleanu (Sofia Ivanovna) și Delia Nartea (Anna Grigorievna). Admirabil rezolvat (interpretativ și vizual) este personajul lui Constantin Cojocaru, moșierul Pliușkin – un fel de mumie conservată într-un borcan cu formol. Doi valeți și doi căpitani interpretează mereu surprinzătorul Lucian Ionescu, în timp ce Ana Ciontea creionează o moșiereasă bigotă, prostănacă, dar degrabă ispitită de ochiul necuratului. Bogdan Cotleț este Mijuev, ginerele zombie al lui Nozdriov (Gheorghe Visu, ca de obicei, impecabil). În deplină afinitate cu viziunea lui Vlad Cristache, scenografia lui Andu Dumitrescu reproduce morga-măcelărie-muzeu al ororilor, în care fantoșele prind viață iar spectatorul descoperă chipuri cunoscute, poate amuzat, poate îngrozit.

Ca să n-o mai lungim fără rost, la Comedie s-a născut un nou spectacol, a cărui longevitate este garantată de coerența exprimării, originalitatea viziunii regizorale și farmecul actorilor (să nu-i uităm pe Constantin Florescu, Bogdan Ghițulescu, Andreea Samson, Ana Constantinescu, Gheorghe Dănilă, Ioan Chelaru, Dan Aștilean, Ioan Coman). Felicitări lui Andu Dumitrescu pentru cel mai inspirat concept de caiet  program și celor care l-au redactat: Monica Similea, Bogdan Amarfi, Alexandru Turcu.

Fără niciun dubiu asupra faptului că spectacolul ”Suflete moarte” de la Teatrul de Comedie este unul dintre cele mai importante evenimente ale stagiunii, vă invit să vă convingeți singuri de asta. Printre râsete și frisoane.

Gabriela Hurezean

Cehov a fost medic. Deci știa că un glonț tras în cap nu e întotdeauna fatal. Poate așa se explică finalul deschis al ”Pescărușului”. Poate că ar fi scris un sequel dacă n-ar fi trăit doar 44 de ani. Și, totuși, iată că sequel-ul există, creat de un fin cunoscător al spiritului cehovian, Matei Vișniec. ”NINA sau Despre fragilitatea pescărușilor împăiați” duce mai departe povestea triunghiului inițial: Nina – Treplev – Trigorin.

Locul: vechiul conac al Arkadinei, încremenit într-o iarnă eternă. Timpul: se anulează când Nina oprește pendulul. Avem, așadar, o glaciațiune atemporală, din care cei trei vor putea evada. Sau nu. Niște ratați: Nina – o actriță fără glorie, Trigorin – un fost mare scriitor, părăsit de muze, Treplev – un dramaturg bun, dar neînțeles. Kostea Treplev nu mai are alura romantic-clorotică din tinerețe. Nina îi va aminti asta când va apărea din nou în viața lui, după 20 de ani. Ea însăși schimbată. Subtil și cu o anume ironie latentă, Matei Vișniec îl lasă pe spectator să hotărască dacă Nina s-a schimbat în bine sau în rău, dacă finalul este sau nu fericit.

Distribuția pe care mizează regizorul Alexandru Maftei conține câteva rafinamente care fac deliciile inițiaților. Gheorghe Visu a mai fost Trigorin, în spectacolul montat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, în 1993. Lucian Pavel nu cred că a jucat încă vreun personaj din galeria cehoviană, în schimb, asemănarea lui cu Matei Vișniec este destul de ușor de remarcat. De trei ani, Mihaela Teleoacă joacă în ”Pescărușul” montat de Antoaneta Cojocaru la Teatrul Bulandra (Laboratorul de noapte). În spectacolul de la Bulandra este Arkadina, cea care își pierde și fiul, și iubitul. În spectacolul de la Comedie este Zarecinaia, cea care pune stăpânire pe amândoi. În ”Pescărușul”, Arkadina – Teleoacă zace precum un fetus bolnav, în nisipul negru. Aceeași poziție de fetus o preia Zarecinaia – Teleoacă în ”Nina” lui Vișniec.

Acum, Nina are în jur de 40 de ani. Mihaela Teleoacă exprimă cu maximă virtuozitate stările ei, mai mult sau mai puțin disimulate. Nu mai acceptă rolul de pescăruș ucis și împăiat. Vulnerabilă doar în aparență, Nina știe foarte exact ce vrea: să obțină plata pentru cei 20 de ani care i-au fost furați. Umilă și iubitoare în raport cu Treplev, devine o Gorgonă cu privire sticloasă de îndată ce apare Trigorin. De fapt, în nebunia ei, nu i-ar păsa dacă i-ar vedea morți pe amândoi. Și chiar îi ispitește cu pieirea, invitându-i să se dueleze pentru ea. Însăși intenția de a răspunde la sutele de scrisori pe care i le-a trimis Treplev (și le-a lăsat nedeschise), are o anume notă de sadism. E magnifică Mihaela Teleoacă în dansul acesta pe muchie de cuțit, între bine și rău, iubire și ură, iertare și răzbunare.

Treplev, în interpretarea lui Lucian Pavel, are, precum luna, o față vizibilă și una nevăzută. E singur în pustietatea înghețată, își taie singur lemnele, se hrănește cu ce vânează și pare total detașat de restul lumii. Dar reface în fiecare an micul teatru din grădină, semn că dramaturgul din el nu s-a resemnat cu tristețea de a nu fi înțeles. În raport cu Nina, care l-a părăsit, împingându-l la sinucidere, și Treplev este un pescăruș. O victimă. Foarte bine instalat în rol, Lucian Pavel propune în modul cel mai convingător un Treplev matur, ”cu burtă”, în care s-a stins pasiunea năvalnică din tinerețe, dar o reprimește pe Nina în numele fostei iubiri, sau, poate, din compasiune, sau, poate, pentru a-și alina singurătatea, sau cine știe de ce.

Spre deosebire de primul Trigorin, pe care l-a jucat la Teatrul Mic, un bărbat în floarea vârstei și în culmea gloriei, Gheorghe Visu dă viață magistral unui Trigorin îmblânzit (dresat?), cu aer de bunic grijuliu. A înfruntat gerul și nămeții venind după Nina, să se convingă că e bine și să-i aducă papuceii și hălățelul pe care trebuie să le aibă la îndemână când se trezește. Deși copleșit de senectute, Trigorin nu și-a pierdut umorul și gustul pentru persiflare.

Impecabil orchestrați de regizorul Alexandru Maftei, și având bune puncte de sprijin în decorul lui Vali Ighigheanu, costumele Brândușei Ioan și muzica lui Dragoș Alexandru, cei trei actori funcționează în armonie deplină, depănând povestea spre finalul care, departe de a se concretiza într-un răspuns, lansează câteva întrebări. Despre viață, despre revoluția în teatru. Încântat de cele văzute la premieră, Matei Vișniec a mărturisit că are momente când simte că el însuși e ”Treplev, cu piesele lui neînțelese”. Din fericire, sunt destui aceia care îi înțeleg și iubesc piesele, altfel n-ar fi cel mai jucat dramaturg român pe tot mapamondul.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alexandru Maftei

Pe 14 martie ar trebui să aibă loc premiera de gală a filmului ”Condamnat la viață”. Se pare, însă, că lucrurile sunt foarte încurcate. Iată scrisoarea deschisă semnată de regizorul Bogdan Dreyer:

“Sunt regizorul filmului Condamnat la viață, film care are la bază nuvela Moartea lui Ipu de Titus Popovici. În rolul principal joacă Gérard Depardieu, scenariul este scris de A. Salamanian și Bogdan Dreyer. Vreau să vă aduc la cunoștință următorul fapt: Producătorul filmului nu deține drepturile de autor pentru scenariu și nu respectă acordul contractual semnat cu regizorul vizavi de forma finală în care poate fi prezentată opera cinematografică. Așadar, lansarea filmului într-o variantă remontată de producător și cu un final schimbat, nu este aprobată de autori. Ca urmare, domnul Gérard Depardieu se adresează publicului român cu o scrisoare deschisă, în care își exprimă părerea și poziția vizavi de acest fapt. Între timp, am făcut demersuri judiciare de blocare a lansării operei cinematografice (a filmului), demersuri în urma cărora urmărim ca linia artistică a filmului să respecte scenariul pentru care, încă deținem drepturile de autor, secvența chain of titles nefiind încheiată de către producători.”

Ce spune producătorul

Odată cu invitația la vizionarea pentru presă, Family Film ne-a trimis  următorul drept la replică:

”Condamnat la viaţă (A Farewell To Fools) este o adaptare după nuvela Moartea lui Ipu, de Titus Popovici, un film românesc care aduce laolaltă nume mari din cinematografia naţională şi internațională. Toți cei implicați în acest proiect grandios sunt contractați de producatori pe modelul american. Gérard Depardieu, Harvey Keitel, Laura Morante, Bogdan Iancu, Alexandru Bindea, Gheorghe Visu, Daniela Nane, Adina Cartianu si Nicodim Ungureanu sunt, prin urmare, sub incidența contractuală conform uzanțelor internaționale. Regia este semnată de Bogdan Dreyer, iar scenariul, de Anuşavan Salamanian conform drepturilor de autor cedate de către moștenitorii lui Titus Popovici. Regretăm faptul că d-l Dreyer vorbește în numele prietenului său Gérard Depardieu despre aspecte care țin, conform contractelor, exclusiv de relația regizor producator.”

Giuliano Doman, producătorul filmului: “Montajul pe care producătorii au decis să-l prezinte publicului începând cu 15 martie, este scenariul care întrunește condițiile contractuale între producători și Dacin Sara, în calitate de reprezentant al urmașilor lui Titus Popovici; totodată acesta este singurul scenariu pe baza căruia au fost obținute finanțările de la: CNC, EURIMAGE, ARTE ZDF, FONDUL DE FILM FLAMAND, MOLLYWOOD FILM și ceilalți coproducători și cofinanțatori.”

E destul de ciudat să te apuci să modifici finalul unei opere literare arhicunoscute, care se numește ”Moartea lui Ipu”. Dar, în viziunea producătorului, Ipu trebuie să rămână viu, ca să fie pe placul publicului american, care agreează happy ending-urile siropoase. Culmea este că regizorul Dreyer nu vorbește deloc ”în numele” lui Depardieu, o atestă scrisoarea deschisă de mai jos, scrisă și semnată chiar de marele actor francez:

“NU ACCEPT COMPROMISURI, NU-MI PLACE SĂ FIU DUS DE NAS !” 

“Acum mai bine de un an, am acceptat să joc în filmul românesc Condamnat la viață, în regia lui Bogdan Dreyer. Povestea scrisă de autorul Titus Popovici și transpusă în scenariu de către A. Salamanian și Bogdan Dreyer m-a fascinat imediat, cât și personajul principal, IPU, pe care m-am bucurat să-l interpretez.

M-am simțit bine în România, este o țară primitoare, am lucrat cu plăcere alături de actorii români, bine pregătiți, de altfel, și mi-a plăcut foarte mult rezultatul montat și editat de regizor.

Ulterior însă, am aflat că filmul a fost remontat și reeditat de către producători, la cererea unui distributor american (nu dau numele), care a cerut schimbarea finalului original, cu un happy-end stil Hollywood, cât și scurtarea filmului, făcând din el un film de acțiune gen pachet DVD sau pay TV – în ciuda faptului că povestea și scenariul original au multă poezie, iar finalul este unul inevitabil, care pune în valoare tot mesajul filmului.

Varianta de montaj cu finalul schimbat, pe care producatorul vrea să o prezinte oficial, noi, realizatorii filmului, nu o recunoaștem și o refuzăm categoric. Vorbesc și în numele autorului filmului, Bogdan Dreyer, cât și a colegului meu american, Harvey Keitel, care este la fel de revoltat de această manipulare.

Mai mult, aud că se zvonește prezența mea la premieră, ceea ce nu este adevărat. Voi veni cu drag la premiera filmului, dar la cea adevarată, la filmul pe care am acceptat să-l fac, nu la ediția remontată ilegal; pentru că,  în plus, producătorul nu a cumpărat nici până astăzi scenariul, iar drepturile de autor sunt încă în proprietatea autorului Bogdan Dreyer și a mea.

Deci: Nu-mi dau acceptul ca filmul să fie prezentat în altă formă decât în cea originală!

Urmăresc și stimez cinematografia voastră și să nu uităm că suntem și rămânem europeni, avem cultura noastră, iar americanii pe a lor. Fiecare cu ce știe să facă. Dacă doream să fac un film american, mă duceam direct în SUA, nu veneam în România.

Sper, deci, în rezolvarea acestei probleme care ține în loc un film valoros. Profit și salut actorii români, alături de care am jucat, în frunte cu cel mai tânăr, Bogdan Iancu.

Gerard Depardieu”

Și, uite așa, de dragul câtorva dolari în plus, unii sunt gata să falsifice biata noastră literatură și să lanseze filmul, călcând cu voioșie peste legi și declanșând un scandal internațional. Minunat!

Gabriela Hurezean