Poate mai există, dar n-am aflat eu. În orice caz, nu cunosc un alt spectacol studențesc (de licență) care să fi evadat într-un mod atât de fulminant dintre zidurile UNATC, adunând premii și aplauze nu doar în București, ci și pe scene prestigioase din țară. Vorbesc despre ”Omul Pernă” de Martin McDonagh, în regia lui Ion Florin Grigoraș, cu patru actori într-adevăr ”de gherilă”, cum singuri se intitulează: Rareș Andrici, Cosmin Dominte, Tudor Andronic, George Lepădatu.

Am văzut spectacolul chiar în anul nașterii sale, când cei patru magnifici au absolvit UNATC și au participat cu isprava de licență la Festivalul de Teatru Studențesc În Culise. L-am revăzut în urmă cu câteva zile, la Godot Café-Teatru. La aniversarea a doi ani de la primul gong. Repet ce am scris pe Facebook, în aceeași seară: Mi s-a întâmplat de multe ori ca un spectacol care mi-a plăcut foarte tare la prima vedere să nu-mi mai placă la a doua. Cu ”Omul Pernă” se schimbă situația. La doi ani de la primul coup de foudre, îmi place și mai tare. În timp ce alte spectacole care au luat startul în forță au fost măcinate de colbul rutinei, ”Omul Pernă” a crescut frumos, a câștigat și mai multă profunzime, iar jocul actorilor s-a înnobilat cu noi valențe. Timp de mai bine de două ore am trăit surpriză după surpriză, ca și cum aș fi văzut spectacolul pentru prima oară. Dincolo de mesajul cel mai direct al piesei lui McDonagh, de fapt, o dilemă – dacă trebuie distruse operele literare care conțin atrocități -  acum se revelează mai pregnant și celălalt subiect de meditație propus de dramaturg: cât de adânc și cu ce urmări sunt traumatizați copiii unor părinți abuzivi?

În rolul lui Katurian Katurian Katurian, omul de serviciu de la abator, care, în timpul liber, e un scriitor psihopat, dar genial, strălucește și mai puternic Rareș Andrici. Nu cred că a împlinit încă nici 25 de ani, dar vădește o maturitate artistică absolut stupefiantă. Seninătatea arestatului care nu pare a bănui pentru ce a fost adus la interogatoriu se transformă în sperietură, teroare, uimire, revoltă, curiozitate, grijă pentru fratele arierat, moment de cumpănă, dezamăgire, disperare… Mai rar așa un chip, pe care expresiile se succed fluent, fără sincope, ținându-l pe spectator cu sufletul la gură! Oglinda în care se reflectă și se descifrează Katurian K. Katurian este detectivul Tupolski, interpretat magistral de Cosmin Dominte. Cu un remarcabil simț al măsurii, Dominte își rostește partitura în acea tonalitate joasă, care subliniază, prin contrast, momentele de furie.

Acum, ostilitatea dintre Tupolski și colegul său, Ariel, este mult mai bine conturată. Scena mea preferată continuă să fie aceea în care Tupolski, încercând să-i demonstreze lui Katurian că și el e scriitor, povestește despre micul chinez retardat și surd care merge pe linia ferată, în mijlocul unui câmp imens. Sunt neprețuite interpretările celor doi actori: Tupolski, entuziast și mândru de producția sa literară, Katurian – gândindu-se dacă e bine să-i spună adevărul despre ”opera” ridicolă fix celui de care depinde viața sa. Cuvântul care ar putea să acopere cel mai bine prestația celor doi este inteligență. O mare inteligență, căptușită cu multă imaginație.

Potențează calitatea spectacolului și cei doi actori din rolurile secundare. M-a impresionat plăcut evoluția lui Tudor Andronic în rolul lui Michal, fratele lui Katurian. Michal este marcat de un grav retard mintal și asta nu se observa destul de bine în urmă cu doi ani, când spectacolul era încă în fază de… nou născut. Acum, îți dai seama din prima că Michal e debil mintal. Andronic atinge apogeul când Katurian repetă povestea Omului Pernă, în arestul poliției. Extraordinară acea exaltare copilărească de pe chipul – și mai ales din ochii – lui Michal! În rolul polițistului Ariel, George Lepădatu a adus vigoare și nuanțe impresionante. Identitatea lui Ariel ni se dezvăluie gradat, într-un crescendo ce duce ușurel spre paroxism. Singurul lucru care îl dezavantajează pe Lepădatu este barba prea lungă, care îl face să semene cu Fidel Castro în tinerețe. Dar poate are nevoie de ea pentru alt rol.

În concluzie, ”Omul Pernă” este un spectacol foarte bun, orchestrat cu mână sigură de Ion Florin Grigoraș, un regizor care știe cum să-și aleagă distribuția și cum să scoată din actor cel mai ascuns zăcământ de geniu. La mulți ani, minunaților!

Gabriela Hurezean

Voi mărturisi din capul locului că Tudor Istodor este unul dintre actorii care îmi sunt peste măsură de dragi. Pentru că nu m-a dezamăgit niciodată. Îl știu de când își testa limitele actoricești fiind încă elev (la Informatică) și l-am aplaudat, apoi, în roluri de mare dificultate, vezi spectacolul ”Rubayatele” de Omar Khayyam, în care juca de la egal la egal cu mama sa, Maia Morgenstern. În limba franceză! Tudor Istodor face parte din acea categorie de actori care, deși aflați mult deasupra contingentului, își găsesc mai rar locul pe scenele de stat, dar strălucesc puternic în micile teatre independente și, adesea, subterane. Lucru bun, la urma urmei, pentru că acolo se află publicul tânăr, nepervertit în manierisme și însetat de inedit/imprevizibil. De data asta, l-am văzut la Godot Café-Teatru. Un spațiu care te va primi cu tandră căldură, dar numai în cazul în care reușești să parcurgi fără să-ți scrântești ceva, strada neluminată intitulată Blănari.

Piesa scrisă de celebrul dramaturg/scenarist/regizor maghiar, Zsolt Pozsgai (se citește Jolt Pojgai), este mană cerească pentru un actor ca Tudor Istodor. Cele șapte personaje total diferite, pe care le are de interpretat, îi forțează limitele în materie de transfigurare, dar actorul nostru rezistă glorios, până la capăt, fără niciun efort vizibil. În schimb, e vizibilă imensa lui bucurie de a juca în acest spectacol! Dacă pentru Istodor aș fi băgat mâna în foc oricând că nu mă va dezamăgi, deci prestația-i excepțională n-a fost ceva greu de prevăzut, partenera sa, Raluca Aprodu, mi-a furnizat marea surpriză a serii. Știam că există, dar n-o văzusem niciodată pe scenă. Și nu mă așteptam să fie chiar atât de bună, mai ales că exista și riscul de a fi eclipsată de talentul exploziv al celuilalt. Dar n-a fost așa. Actrița și-a atacat partitura în cheia cea mai potrivită, cu finețe și subtilitate, punând în valoare, prin contrast, prezența vulcanică a lui Istodor.

De fapt, personajul principal al comediei negre, scrisă de Zsolt Pozsgai (titlu original: ”Liselotte és a május”), este ea, Liz, femeia singură care, timp de zece ani s-a dedicat exclusiv îngrijirii unei bătrâne. După moartea acesteia, Liz a moștenit garsoniera băbuței. În sfârșit, liberă, încearcă să se reîntoarcă la viață. Ruptă de lume, nu are altă soluție decât să dea un anunț la matrimoniale, sub pseudonimul ”Ploaia de mai”.

Raluca Aprodu nuanțează cu exactitate stările prin care trece Liz, femeia ce pare picată din lună, fragilă, sensibilă, timidă la început – dezamăgită, isterică și cinică, la sfârșit, dar fără să renunțe la ceea ce și-a propus. În tenacitatea cu care își urmărește ținta – găsirea unui partener de viață – stă, de fapt, hazul piesei. Liz îl va primi în casa ei pe fiecare aspirant la inima ei, va încerca să se muleze pe așteptările și caracterul fiecăruia, va spera cu emoționantă candoare și va gusta amărăciunea decepției. Iar și iar și iar. Împărțind entuziasmul jocului cu Tudor Istodor, care se transformă pe rând în:

Karl, văduvul mâncăcios, mare amator de pepene rece cu supă de mărar și exponent perfect al ideii că iubirea trece prin stomac.

Ludwig, contabilul ochelarist, hipersensibil și hipertensiv, timid până la autoanulare, dar care utilizează, la matrimoniale, pseudonimul ”Rândunica fatală”.

Rockerul Henrik, nepotul răposatei, pletos, mistuit de grețuri metafizice și de spaima concretă că vine sfârșitul lumii.

Instalatorul vesel ca o pitulice, pe care ex-logodnica îl poreclea cap de gumă pentru că nu știa să danseze.

Poetul ei preferat, Roland, evadat de la balamuc pentru a afla cine este femeia care îi împrumută cărțile de la bibliotecă.

Boschetarul oligofren care vine direct din ”Primăvara romană a doamnei Stone” (Tennessee Williams), invitat în casă de Liz, deja disperată, cinică și… fumătoare. Niciunul dintre aceștia nu-i va aduce fericirea. Abia al șaptelea vizitator va fi partenerul potrivit. Dar despre acesta… pssssst! Îl veți descoperi la spectacol! Ceea ce pot spune este că toți cei șapte posibili amorezi sunt întruchipați ucigător de bine de același Tudor Istodor, pentru care schimbarea vocii sau a fizionomiei nu reprezintă nicio problemă, că sunt multe scene care te fac să râzi cu lacrimi, că spectacolul este atât de bun încât ai impresia că se termină în cinci minute și ai vrea să mai continue. Cel care a ”orchestrat” totul, Alexandru Bogdan, pare să-și fi găsit adevărata vocație, aceea de regizor, după ce și-a încheiat conturile cu binecunoscutul raketz de la Mondenii. Dincolo de evidenta ingeniozitate a montării, e de aplaudat umorul pe care și-l păstrează intact. Numai de bine și despre scenografia Silvanei Bratu și light designul lui Bogdan Gheorghiu.

Vă rog frumos, mergeți la Godot să vedeți spectacolul ăsta. Sunt sigură că după o să-mi fiți recunoscători pentru îndemn.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Oana Monica Nae