Deși știu de multă vreme ce pot talentul și imaginația lui Vlad Cristache, cel care a transpus regizoral textul pe scena Teatrului de Comedie, am purces la premieră cu o strângere de inimă. Tot aici, la Comedie, s-a născut, în urmă cu exact zece ani, spectacolul lui Horațiu Mălăele cu prima capodoperă a lui Gogol, ”Revizorul”, unde adunarea Mălăele + Mihăiță a dat și continuă să dea rezultate mirobolante, foarte greu de egalat, că despre depășire anevoie se poate vorbi. Se pare, însă, că provocările de acest tip îl mobilizează pe Vlad Cristache, astfel încât spectacolul tânărului regizor se apropie curajos de strălucirea celui montat de experimentatul  Mălăele.

Cei care îl cunosc mai bine pe Cristache, știu că imaginea aia de băiețandru premiant/ochelarist/timid maschează o ironie pe cât de subtilă, pe atât de necruțător  tăioasă. Fantezia lui Vlad Cristache pare a nu avea limite. Voi înșira, de-a valma, doar câteva argumente. Drezina pe care cei doi servitori (Șerban Georgevici și Dan Rădulescu) străbat avanscena, are dublu rol: metaforă și ”cortină” ce escamotează schimbarea decorului. Numele Alion se poate pronunța (din greșeală?) Alien și, țuști, apare un mic personaj foarte amuzant. Sertarele morgii sunt și căi de acces, și balcoane, și ascunzători, și cuptoare. Apariția lui Cicikov (Dragoș Huluba, explorând cu perspicacitate misterele personajului) este ”salutată” de notabilitățile guberniei cu mârâit de haită furioasă. Deh, homo homini lupus.

Familia Manilov (Alexandru Conovaru, Smaranda Caragea și copiii Vlad Bazgă și Tudor Roșu) sunt rude apropiate cu psihopații suprareali ai lui Tim Burton, venind din același univers al nebuniei violente. Farmec și haz are și scena bârfei, articulată cu virtuozitate de minunatele Delia Seceleanu (Sofia Ivanovna) și Delia Nartea (Anna Grigorievna). Admirabil rezolvat (interpretativ și vizual) este personajul lui Constantin Cojocaru, moșierul Pliușkin – un fel de mumie conservată într-un borcan cu formol. Doi valeți și doi căpitani interpretează mereu surprinzătorul Lucian Ionescu, în timp ce Ana Ciontea creionează o moșiereasă bigotă, prostănacă, dar degrabă ispitită de ochiul necuratului. Bogdan Cotleț este Mijuev, ginerele zombie al lui Nozdriov (Gheorghe Visu, ca de obicei, impecabil). În deplină afinitate cu viziunea lui Vlad Cristache, scenografia lui Andu Dumitrescu reproduce morga-măcelărie-muzeu al ororilor, în care fantoșele prind viață iar spectatorul descoperă chipuri cunoscute, poate amuzat, poate îngrozit.

Ca să n-o mai lungim fără rost, la Comedie s-a născut un nou spectacol, a cărui longevitate este garantată de coerența exprimării, originalitatea viziunii regizorale și farmecul actorilor (să nu-i uităm pe Constantin Florescu, Bogdan Ghițulescu, Andreea Samson, Ana Constantinescu, Gheorghe Dănilă, Ioan Chelaru, Dan Aștilean, Ioan Coman). Felicitări lui Andu Dumitrescu pentru cel mai inspirat concept de caiet  program și celor care l-au redactat: Monica Similea, Bogdan Amarfi, Alexandru Turcu.

Fără niciun dubiu asupra faptului că spectacolul ”Suflete moarte” de la Teatrul de Comedie este unul dintre cele mai importante evenimente ale stagiunii, vă invit să vă convingeți singuri de asta. Printre râsete și frisoane.

Gabriela Hurezean

Într-un stat birocratic/mafiot, în care legile sunt făcute de retardați și aplicate de oligofreni, în care n-ai voie nici să respiri fără să dai șpagă, ”Revizorul” lui Gogol este un cuțit răsucit în rană. Ca să nu doară prea tare, Felix Alexa învelește cuțitul în niște puf. Care se dovedește, până la urmă, a fi vată de sticlă.

Locul

Premiera spectacolului ”Revizorul” marchează inaugurarea unei noi (și vechi) săli a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Splendida sală Studio a fost cel mai bun spațiu al Naționalului, dar n-a apucat să funcționeze prea mult. Ceaușescu a oferit-o Teatrului de Operetă, care tocmai rămăsese fără sediu. Directori după directori au încercat s-o recupereze, iar cel care, în fine, a reușit, este actualul director general, Ion Caramitru. De al cărui nume se va lega, în istoria instituției, și transformarea hardughiei ceaușiste într-un teritoriu privilegiat al polivalenței spirituale.

Antecedente

”Revizorul” regizat de Felix Alexa este a treia variantă de înscenare a cunoscutului text gogolian din câte am văzut în București. Prima, sub direcția de scenă a lui Serghei Cerkasski, cu Dan Puric în rolul titular, a avut premiera în 2002, la Teatrul Național. Un spectacol colorat, încărcat, vioi, specific rusesc. După vreo patru ani, Horațiu Mălăele montează la Comedie o versiune care va fi cu adevărat genială abia după ieșirea din distribuție a lui Bănică jr. (interpretul rolului titular). A treia variantă, propusă acum de Felix Alexa, e infinit mai bună decât cea a lui Cerkasski, dar nu depășește performanța de la Comedie.

Calități

Felix Alexa (autor și al versiunii scenice, după traducerea Mașei Dinescu) aduce povestea la zi, oferindu-ne tabloul unui iad pe care îl cunoaștem foarte bine. Scelerat, dar vesel. Și, numai pe alocuri, speriat.

Decorul creat de Andrada Chiriac este fabulos. Tavanul infernului pare să se sprijine pe colonade alcătuite din hârțoage peste hârțoage, o terifiantă metaforă a dictaturii conțopiste, care mai are puțin și ne sufocă de tot. Sugestiv este și costumul în dungi pe care îl poartă Primarul, vestimentație specifică oricărui mafiot care se respectă. Dar cea care dă nota profundă de originalitate acestui spectacol este ideea lui Felix Alexa de a construi un personaj dedublat cu ajutorul a doi actori cu solidă  experiență coregrafică, Marius Manole și Istvan Teglas. Cu ajutorul lor (dar și al celorlalți actori din distribuție) miza regizorului pe expresia corporală se soldează cu succes deplin.

Nu neapărat necesară, dar bine aleasă este muzica, al cărei comentariu în context se poate decodifica destul de ușor. ”Lacrimosa” din ”Recviemul” lui Mozart: Am murit și am ajuns în iad. ”Zborul cărăbușului” de Rimski-Korsakov: nevasta și fiica primarului sunt curioase, proaste și inutile ca două muște bâzâitoare, ”Lacul lebedelor”: ironie la adresa aparentei inocențe a lui Hlestakov etc.

Actori

Cum spuneam, piesa de rezistență a spectacolului este duetul Manole – Teglas. Hlestakov, în viziunea lui Felix Alexa, este mai puțin ticălos decât victimele lui. El minte și înșeală pur și simplu pentru că îi este foame, pe când ceilalți mint și înșeală din insațiabilă voracitate.

În plus, față de ceilalți, care sunt convinși că au dreptul să ducă netrebnicia dincolo de limite, Hlestakov are în Osip acel alter ego care conține simțul critic, conștiința. Dacă, în celelalte două variante ale ”Revizorului”, personajul Osip era oarecum expediat, rămânând un simplu servitor, aici are un rol important, aproape egal cu al personajului titular, un fel de prelungire a acestuia, punct de sprijin și cenzură interioară. Dar ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, trebuie să vedeți spectacolul. Claudiu Bleonț (Bobcinski) și Mihai Calotă (Dobcinski) îi întruchipează cu mult umor pe cei doi funcționărași băgăreți și plini de păreri, profesioniști ai lansării zvonurilor.

Eduard Adam (Ivan Șpekin, dirigintele poștei) face o creație remarcabilă, mai puțin din vorbe și foarte mult grație dexterităților sale de mim. Scena în care vine cu șpaga la Hlestakov este una dintre cele mai reușite din acest spectacol. Memorabilă este și prestația Irinei Movilă, care propune o Zemlianikă oportunistă, ipocrită, bârfitoare, gata să calce pe cadavre pentru a-și netezi calea. Amuzante și bâlbâielile inspectorului Hlopov (Armand Calotă). Ana Ciontea (soția primarului) și Ilinca Manolache (fiica primarului) interpretează sugestiv zuzele parvenite, nu prea inteligente, în schimb foarte doritoare de ”parteneriate” profitabile cu sexul opus. Axel Moustache (Gibner, medicul șef), Marcelo S. Cobzariu (judecătorul Liapkin-Tiapkin), Maria Buză (cântăreața), Ovidiu Cuncea (preotul), Cosmin Dominte și Răzvan Popa (bodyguarzi), Natalia Călin, Iuliana Moise, Carmen Ungureanu (soțiile demnitarilor) sunt prezențe imposibil de trecut cu vederea, chiar și atunci când nu au de rostit cuvinte.

Scăderi

Dacă nu mi-a plăcut ceva în acest spectacol ține strict de gustul meu personal și subiectiv. Primarul lui Mihai Constantin este exact ca majoritatea primarilor mioritici: grobian, hrăpăreț, (prea) zgomotos, violent, dictatorial, laș. Dar tocmai pentru că majoritatea este așa, soluția e mult prea simplă și necesită un efort minim și din punct de vedere regizoral, și din punct de vedere actoricesc.

Dacă punem primarul lui Mihai Constantin – alcătuit din linii groase, descifrabile din avion – lângă primarul lui George Mihăiță – care nu gesticulează, nu urlă, ci vorbește în șoaptă, amenințător, ca un infailibil reprezentant al răului – e clar că a doua propunere este mult mai bună, mai surprinzătoare. Apoi, împușcăturile din final. E adevărat, mulți impostori din politica autohtonă sunt convinși că au drept de viață și de moarte asupra oamenilor de rând, totuși, faptul că primarul împușcă doi oameni are, din punct de vedere artistic, o relevanță egală cu zero și distorsionează cercul vicios pe care îl propune Gogol ca final (deschis). Dar cu sau fără aceste scăderi, nespecifice rafinamentului eterat al montărilor lui Felix Alexa, la premieră s-a întâmplat ceva ce îl enervează tare pe Marius Manole: s-a aplaudat la scenă deschisă. Mult!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu