Îi spuneam unei prietene, ieri, la vizionarea de presă, că e nevoie de un doză bună de sadism pentru a face un film ca ”Amour” (Palme d’Or, BAFTA, Globul de Aur, Oscar). Un film care te seacă la inimă, dus mai departe cu această nouă creație a lui Michael Haneke, ”Happy End”. O nouă poveste despre moarte, ucidere, sinucidere. Despre decrepitudine și putreziciune. Despre nefericirea toxică a mult fericiților bogați. Dacă, în ”Amour”, uciderea avea o oarecare justificare, în ”Happy End”,  singura explicație se leagă de psihoză, sociopatie, instinct criminal.

Bătrânul interpretat de Jean-Louis Trintignant se numea Georges, în ”Amour”, se numește tot Georges în ”Happy End”. În ambele filme, rolul fiicei lui Georges este interpretat de Isabelle Huppert. Îmi pare că, după ”Amour”, scenaristul Haneke și-a propus să dezvolte subiectul, împrăștiind orice îndoială asupra faptul că povestea celor doi bătrâni e foarte departe de a fi un sirop lacrimogen. Acum, Georges are 85 de ani, locuiește într-o vilă somptuoasă din Callais și încearcă pe toate căile să dea ortu’ popii. Și cu cât mai tare ar vrea să moară, cu atât mai puțin îi reușește planul. Căci, iată, e mai ușor să iei viața altuia decât să te sinucizi pe bune.

Haneke își construiește filmul din cioburi fluide, care se succed rapid. În prima parte a filmului, mai că nu înțelegi mare lucru. Cineva face live-uri cu hamsterul mort și cu mama care prea le știe pe toate, un zid se prăbușește, cineva se sinucide (sau nu?), cineva bușește intenționat mașina de copac, cineva e pasionat de conversații sado-maso pe net, cineva încasează o bătaie cruntă, o fetiță încearcă să se sinucidă… O vreme, totul e neclar și, dintr-odată, cioburile încep să se coaguleze într-un vitraliu, pe cât de frumos, pe atât de crud.

Georges are două progenituri: Anne (Isabelle Huppert) și Thomas (Mathieu Kassovitz). Anne e o femeie de gheață, o interesează doar afacerea și, de dragul afacerii, se va mărita cu o aschimodie britanică (Toby Jones). Thomas, însurat pentru a doua oară, are perversitatea în sânge. Conversând pe mess cu amanta (o violoncelistă sadomasochistă), notează despre fiică-sa: ”A încercat să se sinucidă. Din păcate n-a reușit.” La faza asta, în sală s-a râs. Haneke are umor negru de cea mai bună calitate.

Fiica lui Thomas, Eve, este interpretată magistral de Fantine Harduin (după părerea mea, ea este revelația acestui film). Chipul de îngeraș trist maschează o răceală de călău. La cei 13 ani ai ei, Eve știe totul despre viață. Și despre moarte. Dar, mai ales, știe totul despre tatăl ei. Pe care îl detestă cu aceeași fervoare cu care și-a detestat mama. Eva, la fel ca restul rubedeniilor sale, este un suflet bolnav, incapabil să iubească. Neiubirea de semeni și neiubirea de sine sunt bornele care delimitează viața personajelor lui Haneke. Delimitare executată chirurgical, fără sentimentalisme și fără părtinire. Haneke arată fără să judece, lăsându-l pe spectator să-și asume (sau nu) adevărurile profunde ale acestui film, intitulat cu maxim cinism ”Happy End”.

Gabriela Hurezean

Celebrissimul film al lui Michael Haneke deține deja Palme d’Or și Globul de Aur, dar are și numeroase nominalizări la premiile Cesar și Oscar. Este, așadar, un pom lăudat la care nu te duci cu sacul, dar care, în final, te marchează pentru multă vreme.

Haneke nu se sprijină pe ”șmecherii” clasice pentru a obține succesul. În ”Amour” nu există muzică de fundal (cu excepția celor cîteva măsuri interpretate la pian), nu există replici memorabile, nici frumoși vestiți ai marelui ecran. Cât despre subiectul bătrânețe, acesta este dezagreabil cinefililor de orice vârstă. Cu toate acestea, filmul te absoarbe și te transformă într-unul de-ai casei, venit în vizită la cuplul de bătrâni, interpretat magistral de octogenarii Emmanuelle Riva și Jean-Louis Trintignant. Te simți bine în apartamentul de o eleganță ușor fanată, printre cărți, partituri și tablouri. Și ceea ce este mai important, povestea care ți se servește este total lipsită de patetism. Chiar dacă acțiunea înaintează spre un deznodământ inevitabil, nu vei găsi în film nimic siropos sau lacrimogen.

Haneke știe să-și construiască scenariul și atmosfera din amănunte mărunte, aparent nesemnificative care, adunate și puse cap la cap, se coagulează într-un splendid vitraliu despre: fericirea pe care ți-o aduce faptul că auzi pe cineva spălând vasele în bucătărie; iubirea care poate exista la orice vârstă; suferința celui iubit,  reverberând în tine fără cruțare; demnitate ca valență primordială a iubirii; generozitate până la sacrificiu. Haneke vorbește despre toate acestea cu o cruzime tandră și te conduce subtil spre finalul trist care, la urma urmei, poate fi considerat un final fericit. Film frumos, care își merită premiile.

Gabriela Hurezean