Îi spuneam unei prietene, ieri, la vizionarea de presă, că e nevoie de un doză bună de sadism pentru a face un film ca ”Amour” (Palme d’Or, BAFTA, Globul de Aur, Oscar). Un film care te seacă la inimă, dus mai departe cu această nouă creație a lui Michael Haneke, ”Happy End”. O nouă poveste despre moarte, ucidere, sinucidere. Despre decrepitudine și putreziciune. Despre nefericirea toxică a mult fericiților bogați. Dacă, în ”Amour”, uciderea avea o oarecare justificare, în ”Happy End”,  singura explicație se leagă de psihoză, sociopatie, instinct criminal.

Bătrânul interpretat de Jean-Louis Trintignant se numea Georges, în ”Amour”, se numește tot Georges în ”Happy End”. În ambele filme, rolul fiicei lui Georges este interpretat de Isabelle Huppert. Îmi pare că, după ”Amour”, scenaristul Haneke și-a propus să dezvolte subiectul, împrăștiind orice îndoială asupra faptul că povestea celor doi bătrâni e foarte departe de a fi un sirop lacrimogen. Acum, Georges are 85 de ani, locuiește într-o vilă somptuoasă din Callais și încearcă pe toate căile să dea ortu’ popii. Și cu cât mai tare ar vrea să moară, cu atât mai puțin îi reușește planul. Căci, iată, e mai ușor să iei viața altuia decât să te sinucizi pe bune.

Haneke își construiește filmul din cioburi fluide, care se succed rapid. În prima parte a filmului, mai că nu înțelegi mare lucru. Cineva face live-uri cu hamsterul mort și cu mama care prea le știe pe toate, un zid se prăbușește, cineva se sinucide (sau nu?), cineva bușește intenționat mașina de copac, cineva e pasionat de conversații sado-maso pe net, cineva încasează o bătaie cruntă, o fetiță încearcă să se sinucidă… O vreme, totul e neclar și, dintr-odată, cioburile încep să se coaguleze într-un vitraliu, pe cât de frumos, pe atât de crud.

Georges are două progenituri: Anne (Isabelle Huppert) și Thomas (Mathieu Kassovitz). Anne e o femeie de gheață, o interesează doar afacerea și, de dragul afacerii, se va mărita cu o aschimodie britanică (Toby Jones). Thomas, însurat pentru a doua oară, are perversitatea în sânge. Conversând pe mess cu amanta (o violoncelistă sadomasochistă), notează despre fiică-sa: ”A încercat să se sinucidă. Din păcate n-a reușit.” La faza asta, în sală s-a râs. Haneke are umor negru de cea mai bună calitate.

Fiica lui Thomas, Eve, este interpretată magistral de Fantine Harduin (după părerea mea, ea este revelația acestui film). Chipul de îngeraș trist maschează o răceală de călău. La cei 13 ani ai ei, Eve știe totul despre viață. Și despre moarte. Dar, mai ales, știe totul despre tatăl ei. Pe care îl detestă cu aceeași fervoare cu care și-a detestat mama. Eva, la fel ca restul rubedeniilor sale, este un suflet bolnav, incapabil să iubească. Neiubirea de semeni și neiubirea de sine sunt bornele care delimitează viața personajelor lui Haneke. Delimitare executată chirurgical, fără sentimentalisme și fără părtinire. Haneke arată fără să judece, lăsându-l pe spectator să-și asume (sau nu) adevărurile profunde ale acestui film, intitulat cu maxim cinism ”Happy End”.

Gabriela Hurezean

Voi mărturisi din capul locului că Tudor Istodor este unul dintre actorii care îmi sunt peste măsură de dragi. Pentru că nu m-a dezamăgit niciodată. Îl știu de când își testa limitele actoricești fiind încă elev (la Informatică) și l-am aplaudat, apoi, în roluri de mare dificultate, vezi spectacolul ”Rubayatele” de Omar Khayyam, în care juca de la egal la egal cu mama sa, Maia Morgenstern. În limba franceză! Tudor Istodor face parte din acea categorie de actori care, deși aflați mult deasupra contingentului, își găsesc mai rar locul pe scenele de stat, dar strălucesc puternic în micile teatre independente și, adesea, subterane. Lucru bun, la urma urmei, pentru că acolo se află publicul tânăr, nepervertit în manierisme și însetat de inedit/imprevizibil. De data asta, l-am văzut la Godot Café-Teatru. Un spațiu care te va primi cu tandră căldură, dar numai în cazul în care reușești să parcurgi fără să-ți scrântești ceva, strada neluminată intitulată Blănari.

Piesa scrisă de celebrul dramaturg/scenarist/regizor maghiar, Zsolt Pozsgai (se citește Jolt Pojgai), este mană cerească pentru un actor ca Tudor Istodor. Cele șapte personaje total diferite, pe care le are de interpretat, îi forțează limitele în materie de transfigurare, dar actorul nostru rezistă glorios, până la capăt, fără niciun efort vizibil. În schimb, e vizibilă imensa lui bucurie de a juca în acest spectacol! Dacă pentru Istodor aș fi băgat mâna în foc oricând că nu mă va dezamăgi, deci prestația-i excepțională n-a fost ceva greu de prevăzut, partenera sa, Raluca Aprodu, mi-a furnizat marea surpriză a serii. Știam că există, dar n-o văzusem niciodată pe scenă. Și nu mă așteptam să fie chiar atât de bună, mai ales că exista și riscul de a fi eclipsată de talentul exploziv al celuilalt. Dar n-a fost așa. Actrița și-a atacat partitura în cheia cea mai potrivită, cu finețe și subtilitate, punând în valoare, prin contrast, prezența vulcanică a lui Istodor.

De fapt, personajul principal al comediei negre, scrisă de Zsolt Pozsgai (titlu original: ”Liselotte és a május”), este ea, Liz, femeia singură care, timp de zece ani s-a dedicat exclusiv îngrijirii unei bătrâne. După moartea acesteia, Liz a moștenit garsoniera băbuței. În sfârșit, liberă, încearcă să se reîntoarcă la viață. Ruptă de lume, nu are altă soluție decât să dea un anunț la matrimoniale, sub pseudonimul ”Ploaia de mai”.

Raluca Aprodu nuanțează cu exactitate stările prin care trece Liz, femeia ce pare picată din lună, fragilă, sensibilă, timidă la început – dezamăgită, isterică și cinică, la sfârșit, dar fără să renunțe la ceea ce și-a propus. În tenacitatea cu care își urmărește ținta – găsirea unui partener de viață – stă, de fapt, hazul piesei. Liz îl va primi în casa ei pe fiecare aspirant la inima ei, va încerca să se muleze pe așteptările și caracterul fiecăruia, va spera cu emoționantă candoare și va gusta amărăciunea decepției. Iar și iar și iar. Împărțind entuziasmul jocului cu Tudor Istodor, care se transformă pe rând în:

Karl, văduvul mâncăcios, mare amator de pepene rece cu supă de mărar și exponent perfect al ideii că iubirea trece prin stomac.

Ludwig, contabilul ochelarist, hipersensibil și hipertensiv, timid până la autoanulare, dar care utilizează, la matrimoniale, pseudonimul ”Rândunica fatală”.

Rockerul Henrik, nepotul răposatei, pletos, mistuit de grețuri metafizice și de spaima concretă că vine sfârșitul lumii.

Instalatorul vesel ca o pitulice, pe care ex-logodnica îl poreclea cap de gumă pentru că nu știa să danseze.

Poetul ei preferat, Roland, evadat de la balamuc pentru a afla cine este femeia care îi împrumută cărțile de la bibliotecă.

Boschetarul oligofren care vine direct din ”Primăvara romană a doamnei Stone” (Tennessee Williams), invitat în casă de Liz, deja disperată, cinică și… fumătoare. Niciunul dintre aceștia nu-i va aduce fericirea. Abia al șaptelea vizitator va fi partenerul potrivit. Dar despre acesta… pssssst! Îl veți descoperi la spectacol! Ceea ce pot spune este că toți cei șapte posibili amorezi sunt întruchipați ucigător de bine de același Tudor Istodor, pentru care schimbarea vocii sau a fizionomiei nu reprezintă nicio problemă, că sunt multe scene care te fac să râzi cu lacrimi, că spectacolul este atât de bun încât ai impresia că se termină în cinci minute și ai vrea să mai continue. Cel care a ”orchestrat” totul, Alexandru Bogdan, pare să-și fi găsit adevărata vocație, aceea de regizor, după ce și-a încheiat conturile cu binecunoscutul raketz de la Mondenii. Dincolo de evidenta ingeniozitate a montării, e de aplaudat umorul pe care și-l păstrează intact. Numai de bine și despre scenografia Silvanei Bratu și light designul lui Bogdan Gheorghiu.

Vă rog frumos, mergeți la Godot să vedeți spectacolul ăsta. Sunt sigură că după o să-mi fiți recunoscători pentru îndemn.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Oana Monica Nae