Se duc bărbații la război. Unii – să ucidă, alții – să fie uciși. Alții, să-și lase sămânța prin grădini străine. Așa și fierarii, bărbați tari ca piatra, dar degrabă domesticiți sub cel papuc muieresc. Despre asta e vorba în piesa anecdotă, scrisă de Miloš Nikolić. Piesă care îi place mult lui Horațiu Mălăele, din moment ce o montează a treia oară, după primul succes, din anul 2000, la Teatrul Nottara (atunci, spectacolul se numea ”Cu capu’ de nicovală”). Și după cealaltă variantă, de la Teatrul Ariel, Râmnicu Vâlcea, itinerată glorios de-a lungul și de-a latul țării, sub titlul ”Între ciocan și nicovală”. Acum, la Teatrul de Comedie, se numește scurt și concis ”Fierarii”. Așa e și spectacolul care durează o oră și 10 minute și bine face, fiindcă publicul din ziua de astăzi nu prea mai are nervi pentru spectacole lălăite.

Până la gongul de începere (executat cu ciocanul pe nicovală), am avut timp să studiez scenografia Mariei Miu, aflată în deplină armonie cu viziunea lui Horațiu Mălăele, acest maestru al griurilor. Atunci când se ia în serios ca pictor. Decorul clasic, lucrat cu migală, este el în sine un personaj care vorbește despre trecerea implacabilă a timpului, despre resemnare, despre decrepitudine. Ba, la un moment dat, purcede și la fapte cu aromă de gag venit tiptil dinspre commedia dell’arte. Textul lui Miloš Nikolić este despre urmările războiului, despre ”pater semper incertus”, despre deșertăciunea naționalismului dus la extreme. În vreme de război, femeia nu știe dacă își va mai vedea vreodată bărbatul. Legea conservării speciei funcționează implacabil, se instituie un fel de matriarhat și, nu contează cum, de la cine, apar în final copiii.

Cea care, în povestea noastră, se străduiește să ducă mai departe specia umană și, mai ales, breasla fierarilor, este brava Matilda, interpretată de Maia Morgenstern cu bună drămuire a mijloacelor de expresie. Matilda este o femeie cât un dulap, sfielnică și tăcută doar până în clipa când îi sare muștarul. Isteață, găsește imediat argumentele cu care să-i potolească pe bărbații răniți în amorul propriu și în onoarea de familist. Horațiu Mălăele este soțul Matildei, fierarul Grigorie. Deși se declară tare ca piatra, stă la fereală sub papucul nevestei, iar scurtele momente de revoltă nu fac decât să-i trădeze și mai mult nevolnicia. Ca de obicei, Mălăele stoarce haz din orice: dintr-o tăcere, dintr-o uimire, dintr-un amănunt al decorului, dintr-o nuanță a intonației. Sigur că nu ratează ocazia de a îmbogăți textul cu mici inserturi/aluzii legate de prezentul nostru, îndreptând ace fine spre șovinism, naționalism bulbucat, ură, economie capitalistă prost înțeleasă etc. Doar se specifică din capul locului că spectacolul e ”după Miloš Nikolić”. Mălăele, ca regizor, nu s-a astâmpărat niciodată sub dictatura textului, a pus mereu ceva bun de la el, din el. (Și-mi vine în minte, acum, acel ”Nessun dorma” din ”Lecția” lui Eugen Ionesco).

George Mihăiță este Peter. Intrusul. Ungurul. Fierar, și el. În timpul războiului, dislocat de acasă, s-a dedulcit la nurii Matildei, cum el însuși recunoaște: ”Am bătut cu ciocanul altuia, pe nicovala altuia, în casa altuia, cu nevasta altuia.” După 40 de ani de remușcări, și-a luat inima în dinți și a venit să-și vadă fiul. Cel mai mult și mai mult în interpretarea lui Mihăiță, în totalitate minunată, mi-a plăcut rezistența lui față de îngroșare. Virtuozitatea de a nu cădea în capcana vorbirii caricaturale, prin exagerarea accentului, de dragul comicului de factură ieftină. Faptul că e ungur se deduce mai mult din gramatica specifică: ”Mai bine copilul nostru să aibă doi tata decât niciun tata.” Cu simplitate și într-un pianissimo care îl fac mai convingător, mai adevărat decât dacă ar fi atacat într-un fortissimo burlesc, George Mihăiță parcurge stările lui Peter: întâi timid și cumva înfricoșat, simțindu-se cu musca pe căciulă, supărat, zgârcit la vorbă, nerenunțând la o anume demnitate și, până la urmă, împăcat cu situația.

Precum Deus ex machina, ultimul se arată rusul Ivan. Valentin Teodosiu devine în modul cel mai expresiv uriașul și revendicativ, și justițiar și, desigur, și apoteotic. Sigur că îl ajută și cușma imensă, care mai adaugă înălțime staturii sale și așa destul de înalte. Deși apare în scenă mult mai puțin decât celelalte, personajul lui Valentin Teodosiu e de mare efect, venind ca un fel de morală a fabulei. O fabulă plină de haz și de conținut, la care se râde mult și cu poftă. Merită un drum până în Centrul Vechi, la Teatrul de Comedie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adrian Nuță

”Maioneza e tăiată iar bucătăreasa e la Cannes”

Scenariul este scris de Adrian Lustig, iar Horațiu Mălăele apare în dublă ipostază: regizor și actor. În alte roluri importante: fiul mai mare al lui Mălăele, Bogdan, care interpretează un racket și Crina Semciuc, tunsă chilug în slujba personajului principal feminin. Deși este ocupat 25 de ore pe zi, Horațiu Mălăele, acest geniu doar parțial înțeles, a găsit un răgaz pentru a răspunde la câteva întrebări.

- Nu toți criticii autohtoni au înțeles primul tău film. E minunat că asta nu te-a descurajat…

- Motivele pentru care unii criticii români nu au înțeles filmul ,, Nunta mută” au fost extra-artistice și paraculturale, analiza filmului fiind articulată de interesele unei noi ordini cinematografice ale unei grupări cu opțiuni stilistice și de viață diferite. Fundametaliștii acestei mișcări – lăudabile în fond, dar condamnabile în fapt – au obținut și ceva premii care i-au încurajat să continue. La ora asta, pot să organizeze, în liniște și împăcați, Festivalul filmelor românești pentru festivaluri. Ceea ce și fac! Consecințe: interesul publicului pentru filmul românesc este egal cu zero. Așadar, suntem în situația incredibilă în care numărul trofeelor câștigate de filmul românesc depășește cu mult numărul spectatorilor. Ce e de făcut? Nimic, deocamdată! Maioneza e tăiată iar bucătăreasa este plecată la Cannes. Nu puteam fi descurajat de ,,Nunta mută”, care a generat cronici excepţionale în Franţa și a obţinut locul doi în vânzarea de dvd-uri a unui film străin. Am fost invitat de Michael Moore în festivalul de la Michigan, am luat premiul publicului la Bangkok, marele premiu la Terni – Italia. Filmul a fost vândut în peste 25 de ţări. În România, groparii băştinaşi (sau, cum spunea un distins scriitor, băștinoși) i-au dat un premiu de machiaj şi nu l-au difuzat mai nicăieri. Se pare, totuși, că, pentru a fi noi înşine, trebuie să plecăm puţin sau să plecăm de tot.

- Dacă, în sinea ta, ai avut, totuși, vreo nemulțumire legată de felul în care ți-a ieșit ”Nunta mută”, ai făcut vreo corectură în ”Funeralii fericite”?

- Nu s-a pus problema unor corecții la noul film, fie și doar pentru faptul că îmbracă o nouă stilistică, trăiește într-un regim cu precădere realist, are o altă dimensiune, o altă dinamică, este altceva. Cât despre relația mea cu demolatorii amintiți mai la deal, nu mai e nimic de corectat. Divorțul este în pronunțare. Ce poți face împotriva unor mercenari care servesc orbește interesele grupului plătitor, decât să pui bicicleta la gard și să pleci? Dar, dacă impertinența își va depăși hotarele, cum este de presupus, mă voi întoarce și voi reacționa înzecit.

”Povestea impune stilul”

- Judecând după imaginile pe care le-am primit de la MediaPro Distribution, înteleg că mizezi din nou pe picturalitate, suprarealism. Am văzut niște măști felliniene… Crezi că asemenea lucruri mai țin în cinematografia de azi, în care se filmează cu telefonul și se practică un neo-neorealism sordid?

- ,,Nu mă-ncântați nici cu clasici,/Nici cu stil curat și antic ,/Toate-mi sunt de o potrivă,/Eu rămân ce-am fost : romantic.”-spunea Eminul. Subscriu, într-un fel. Iubesc filmele lui Charles Chaplin, Ingmar Bergman, Federico Fellini, Akira Kurosawa sau Orson Welles, niște războinici învingători, care au ignorat toate canoanele de până la ei și și-au văzut de treabă. Nu caut să fiu ca niciunul dintre ei și poate că nici n-aș putea. Mai cred că niciunul dintre suspomeniții nu a căutat cu obstinație să rămână în oala aceluiași stil. Cred, mai curând, că au dorit să spună ceva. Mai cred că povestea impune stilul. Așa încât, dacă viitorimea va avea ceva de spus, poate să filmeze și cu telefonul, să deseneze cu scobitoarea și să cânte la furculiță. Contează mai puțin dacă demersul lor se va numi neo-neorealism, ultra-constructivism, pan-electronism sau extra-futurism. E treaba catalogarilor, a exegeților și istoricilor să stabilească niște curente și ierarhii, și alea vremelnice și de conjunctură. Important este mesajul.

- Cum a fost să-ți dai singur indicații regizorale?

- Spuneam după ,,Nunta mută” că, a dori să faci un film ca regizor, așa cum vrei, este ca și cum ți-ai propune să ai copii cu o femeie gonflabilă. Să mai fii și actor este ca și cum ți-ai propune să te îngrași repede, mâncând în fiecare zi un pumn de cuie. Lipsa banilor ne-a împins în grabă, așa încât n-am avut timp de prea multe indicații. Dar, dacă ar fi să aleg doi oameni care s-au identificat emoțional cu filmul și fără de care filmul putea să fie mult mai puțin, aceștia sunt Adriana Itu și Viorel Sergovici.

- Dintre actorii tineri care debutează în filmul tău, pentru care ai băga mâna în foc?

- N-aș băga mâna-n foc pentru nimeni. Filmul meu vorbește, în principiu, despre zbaterea noastră personală și predestinare, așa încât, cred că dacă tinerii debutanți își vor atinge scopul, succesul lor va ține, poate, și de efortul lor, dar și de decizii metafizice. Nu pot însă, să nu remarc apariția a doi actori de exceptie: Crina Semciuc și Bogdan Mălăele.
- S-a întâmplat ceva ciudat, interesant, comic sau inexplicabil în timpul filmărilor?

- Nu, nu s-a întâmplat nimic ciudat, fapt care ni s-a părut interesant, comic și inexplicabil.

- Cam câte ore pe zi și noapte muncești și cum faci de reziști?

- Parafrazând pe știți voi cine, ,,muncesc enorm și rezist monstruos”. Se înțelege din asta că este forma mea liniștitoare de comunicare.

Premiera noului film marca Mălăele va avea loc săptămâna viitoare (vineri, 7 iunie). Până atunci, vă mai dezvălui că muzica ”Funeraliilor fericite” a fost compusă de celebrul Vladimir Cosma, muzicianul francez de origine română, care creează pentru prima oară o partitură pentru o peliculă românească. Din distribuția filmului mai fac parte: Florin Zamfirescu, Dorina Lazăr, Igor Caras-Romanov, Alexandru Bindea, Antoaneta Zaharia ș.a. Mai multe, după premieră.

Gabriela Hurezean