De când dramaturgia noastră contemporană e în colaps (Vișniec e floarea cu care se mai face, cât de cât, primăvară…), actorii și regizorii se văd nevoiți să-și scrie singuri partiturile. Lia Bugnar este exemplul cel mai concludent, urmată îndeaproape de Radu Iacoban. Carele Iacoban tocmai a fost glorificat cu un premiu la Concursul Național de Comedie Românească, pentru textul intitulat  ”Emancipare”. La Teatrul Foarte Mic se joacă, de puțin timp, una dintre piesele lui, ”Casa cu pisici”. Piesă bună, care te lasă pe tine, spectatorul, să descoperi / înțelegi substraturile subtile. Și care te incită să duci povestea mai departe. Radu Iacoban își supraveghează construcția da capo al fine, fiind și autorul montării. Cu niște aliați unul și unul!

Primul aliat al lui Iacoban, reputata scenografă Mihaela Ularu, ne furnizează un trompe l’oeil absolut uluitor. Fundalul alcătuit din oglinzi întunecate  îți dă senzația că personajele vin din neant și pleacă în neant, pradă unui joc surprinzător și terifiant în egală măsură. Mai este, apoi, livingul fostei balerine, în care colivii misterioase revelează la momentul potrivit  pisicile cu nume de muschetari și demoni, martori tăcuți ai nebuniei care stăpânește, aici, ființe și obiecte. Atmosfera astfel creată va cuprinde într-o ordine oarecum suprarealistă poveștile celor trei personaje care se văd și a celui de-al patrulea, invizibil și muribund. Elena este doamna casei, o fostă balerină, peste care vremea a vremuit fără să-i fure gracilitatea și dorința de a fi la curent cu noutățile epocii. Are tabletă, are Facebook, are haz altoit pe sarcasm, e cabotină, jucăușă, excentrică și simpatică, dar ascunde inepuizabile rezerve de egoism și sadism. Emilia Dobrin își înzestrează personajul cu trăiri autentice, filtrând durerea, tristețea, disperarea prin vălurile disimulării, transparente și sclipicioase precum tutu-ul pe care îl îmbracă pentru a-și impresiona fiica. Nonșalanța superioară a Elenei contrastează cu umilința obidită a Marei, menajera și îngerul ei păzitor. Andreea Grămoșteanu se transpune fără vreun efort vizibil în amărăciunea femeii lovite de soartă, care și-a găsit refugiul în casa balerinei țăcănite.

Relația dintre ele nu mai este aceea dintre stăpână și servitoare. Familiaritatea care s-a născut în ciudatul duo este foarte sugestiv ilustrată de faptul că mănâncă salată dintr-un bol, în acel mod lipsit de eleganță pe care ți-l permiți doar cu o soră sau o mamă. Elena și Mara sunt cârje una pentru alta, singurătatea uneia se sprijină de singurătatea celeilalte, ambele chinuite de bătrâna nebună, care agonizează prelung și nu se mai hotărăște o dată să moară. Rutina tragicomică a celor două este deranjată de apariția Alexei, fiica Elenei. Și aici avem o nouă soluție regizorală de real impact vizual. Ilinca Manolache, în rolul fiicei rătăcitoare, apare la ușa prin care intră spectatorii, într-un contur de lumină. Îmbrăcată în alb, pare total străină de locul în care pare să fi picat întâmplător.

Dar dincolo de apariția angelică, Alexa e o rebelă cu limbaj asortat. E a treia generație ”în casa asta de căcat, în care totul e împăiat”, unde miroase a urină de pisică, deși nu mai există nicio pisică vie la fața locului și din care ”Dumnezeu a fost concediat”.  Între mamă și fiică se simte o tensiune mocnită, nu se știe exact cine pe cine a părăsit și de ce. Căci cuvintele rostite nu au întotdeauna acoperire în adevăr. Elena spune că a fost o mare dansatoare, dar poate nu e decât mitomană. Alexa spune că a plecat de acasă, lăsându-și mama singură cu bunica schizofrenică, pentru că a vrut să fie singură, la rândul ei. Ilinca Manolache  dă o extraordinară probă de măiestrie actoricească interpretând acest personaj ambivalent, pe cât de agresiv și obraznic, pe atât de sensibil și vulnerabil. Așa cum mama ei n-a fost o mare balerină, nici ea nu este o mare violoncelistă, cum și-ar fi dorit. Și poate glumește – sau poate nu? – atunci când anunță că e însărcinată.

Oare, casa în care până și aerul e împăiat, va adăposti nașterea celei de-a patra generații condamnate la nefericire? Aceasta este întrebarea pe care am luat-o cu mine când am șters-o englezește din teatru, deși fusesem invitată – în scris! – la cocktailul de după premieră. Îmi ofer luxul de a nu vă dezvălui concluzia la care am ajuns. Mergeți să vedeți spectacolul și alegeți-vă concluzia personală.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Runcanu

Într-un stat birocratic/mafiot, în care legile sunt făcute de retardați și aplicate de oligofreni, în care n-ai voie nici să respiri fără să dai șpagă, ”Revizorul” lui Gogol este un cuțit răsucit în rană. Ca să nu doară prea tare, Felix Alexa învelește cuțitul în niște puf. Care se dovedește, până la urmă, a fi vată de sticlă.

Locul

Premiera spectacolului ”Revizorul” marchează inaugurarea unei noi (și vechi) săli a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Splendida sală Studio a fost cel mai bun spațiu al Naționalului, dar n-a apucat să funcționeze prea mult. Ceaușescu a oferit-o Teatrului de Operetă, care tocmai rămăsese fără sediu. Directori după directori au încercat s-o recupereze, iar cel care, în fine, a reușit, este actualul director general, Ion Caramitru. De al cărui nume se va lega, în istoria instituției, și transformarea hardughiei ceaușiste într-un teritoriu privilegiat al polivalenței spirituale.

Antecedente

”Revizorul” regizat de Felix Alexa este a treia variantă de înscenare a cunoscutului text gogolian din câte am văzut în București. Prima, sub direcția de scenă a lui Serghei Cerkasski, cu Dan Puric în rolul titular, a avut premiera în 2002, la Teatrul Național. Un spectacol colorat, încărcat, vioi, specific rusesc. După vreo patru ani, Horațiu Mălăele montează la Comedie o versiune care va fi cu adevărat genială abia după ieșirea din distribuție a lui Bănică jr. (interpretul rolului titular). A treia variantă, propusă acum de Felix Alexa, e infinit mai bună decât cea a lui Cerkasski, dar nu depășește performanța de la Comedie.

Calități

Felix Alexa (autor și al versiunii scenice, după traducerea Mașei Dinescu) aduce povestea la zi, oferindu-ne tabloul unui iad pe care îl cunoaștem foarte bine. Scelerat, dar vesel. Și, numai pe alocuri, speriat.

Decorul creat de Andrada Chiriac este fabulos. Tavanul infernului pare să se sprijine pe colonade alcătuite din hârțoage peste hârțoage, o terifiantă metaforă a dictaturii conțopiste, care mai are puțin și ne sufocă de tot. Sugestiv este și costumul în dungi pe care îl poartă Primarul, vestimentație specifică oricărui mafiot care se respectă. Dar cea care dă nota profundă de originalitate acestui spectacol este ideea lui Felix Alexa de a construi un personaj dedublat cu ajutorul a doi actori cu solidă  experiență coregrafică, Marius Manole și Istvan Teglas. Cu ajutorul lor (dar și al celorlalți actori din distribuție) miza regizorului pe expresia corporală se soldează cu succes deplin.

Nu neapărat necesară, dar bine aleasă este muzica, al cărei comentariu în context se poate decodifica destul de ușor. ”Lacrimosa” din ”Recviemul” lui Mozart: Am murit și am ajuns în iad. ”Zborul cărăbușului” de Rimski-Korsakov: nevasta și fiica primarului sunt curioase, proaste și inutile ca două muște bâzâitoare, ”Lacul lebedelor”: ironie la adresa aparentei inocențe a lui Hlestakov etc.

Actori

Cum spuneam, piesa de rezistență a spectacolului este duetul Manole – Teglas. Hlestakov, în viziunea lui Felix Alexa, este mai puțin ticălos decât victimele lui. El minte și înșeală pur și simplu pentru că îi este foame, pe când ceilalți mint și înșeală din insațiabilă voracitate.

În plus, față de ceilalți, care sunt convinși că au dreptul să ducă netrebnicia dincolo de limite, Hlestakov are în Osip acel alter ego care conține simțul critic, conștiința. Dacă, în celelalte două variante ale ”Revizorului”, personajul Osip era oarecum expediat, rămânând un simplu servitor, aici are un rol important, aproape egal cu al personajului titular, un fel de prelungire a acestuia, punct de sprijin și cenzură interioară. Dar ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, trebuie să vedeți spectacolul. Claudiu Bleonț (Bobcinski) și Mihai Calotă (Dobcinski) îi întruchipează cu mult umor pe cei doi funcționărași băgăreți și plini de păreri, profesioniști ai lansării zvonurilor.

Eduard Adam (Ivan Șpekin, dirigintele poștei) face o creație remarcabilă, mai puțin din vorbe și foarte mult grație dexterităților sale de mim. Scena în care vine cu șpaga la Hlestakov este una dintre cele mai reușite din acest spectacol. Memorabilă este și prestația Irinei Movilă, care propune o Zemlianikă oportunistă, ipocrită, bârfitoare, gata să calce pe cadavre pentru a-și netezi calea. Amuzante și bâlbâielile inspectorului Hlopov (Armand Calotă). Ana Ciontea (soția primarului) și Ilinca Manolache (fiica primarului) interpretează sugestiv zuzele parvenite, nu prea inteligente, în schimb foarte doritoare de ”parteneriate” profitabile cu sexul opus. Axel Moustache (Gibner, medicul șef), Marcelo S. Cobzariu (judecătorul Liapkin-Tiapkin), Maria Buză (cântăreața), Ovidiu Cuncea (preotul), Cosmin Dominte și Răzvan Popa (bodyguarzi), Natalia Călin, Iuliana Moise, Carmen Ungureanu (soțiile demnitarilor) sunt prezențe imposibil de trecut cu vederea, chiar și atunci când nu au de rostit cuvinte.

Scăderi

Dacă nu mi-a plăcut ceva în acest spectacol ține strict de gustul meu personal și subiectiv. Primarul lui Mihai Constantin este exact ca majoritatea primarilor mioritici: grobian, hrăpăreț, (prea) zgomotos, violent, dictatorial, laș. Dar tocmai pentru că majoritatea este așa, soluția e mult prea simplă și necesită un efort minim și din punct de vedere regizoral, și din punct de vedere actoricesc.

Dacă punem primarul lui Mihai Constantin – alcătuit din linii groase, descifrabile din avion – lângă primarul lui George Mihăiță – care nu gesticulează, nu urlă, ci vorbește în șoaptă, amenințător, ca un infailibil reprezentant al răului – e clar că a doua propunere este mult mai bună, mai surprinzătoare. Apoi, împușcăturile din final. E adevărat, mulți impostori din politica autohtonă sunt convinși că au drept de viață și de moarte asupra oamenilor de rând, totuși, faptul că primarul împușcă doi oameni are, din punct de vedere artistic, o relevanță egală cu zero și distorsionează cercul vicios pe care îl propune Gogol ca final (deschis). Dar cu sau fără aceste scăderi, nespecifice rafinamentului eterat al montărilor lui Felix Alexa, la premieră s-a întâmplat ceva ce îl enervează tare pe Marius Manole: s-a aplaudat la scenă deschisă. Mult!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu

Joi seara, o mulțime de bucureșteni a înfruntat iminența unei noi demonstrații de forță din partea naturii și a onorat cu prezența (și cu aplauzele!) premiera oficială a spectacolului ”Mutter Courage și copiii ei” de Bertolt Brecht. S-au ales cu o răsplată neprețuită.

Victor Ioan Frunză, recitindu-l pe Brecht

Am găsit într-un ziar o mare prostie: cum că piesa lui Brecht ar fi montată acum pentru prima oară în România. Probabil că în 1999, când Cătălina Buzoianu transpunea ”Mutter Courage” pe scena Teatrului Bulandra, autoarea articolului studia la grădiniță și, între timp, n-a învățat să caute informații pe internet. De altfel, și alte teatre din țară și-au inclus în repertoriu piesa lui Bertolt Brecht. Tocmai pentru că am văzut și alte variante, deci cunosc povestea în amănunt, am reușit să contemplu cu sânge rece varianta directorului de scenă Victor Ioan Frunză. Dacă spectacolul m-ar fi luat pe nepregătite, cred că aș fi plâns… ochi la ochi cu ceilalți spectatori din sală. Povestea e simplă: Anna Fierling, supranumită Mutter Courage, crede că războiul este un lucru bun, pentru că îi aduce bani. Dar tot războiul este acela care îi va răpi copiii. Dacă, în alte variante ale spectacolului, Mutter Courage era o femeie hrăpăreață, abominabilă și atât (conform viziunii marxistoide a lui Brecht), în varianta Frunză, personajul este mult mai bine nuanțat. Anna Fierling, în interpretarea magnifică a Rodicăi Negrea, nu mai este o simplă ”hienă a câmpurilor de luptă”. Atunci când primul ei copil este ucis, te întrebi dacă nu cumva l-a sacrificat pentru a-i salva pe ceilalți doi și nu pentru a-și salva agoniseala.

Două minuni ale naturii: Rodica Negrea și Ilinca Manolache

Pe Rodica Negrea o știu de când era studentă la actorie și juca în ”Efectul razelor gamma asupra anemonelor” alături de regina Olga Tudorache. De-a lungul carierei, a contrazis de multe ori prejudecata că o făptură fragilă, delicată cere exclusiv roluri suave. Acum o face din nou. Mutter Courage, în interpretarea Rodicăi Negrea, este o femeie bărbată, care își conduce afacerea cu mână de fier și fără prea multe scrupule și care, pentru a nu fi vulnerabilă, își ascunde cu grijă sentimentele. Mai ales pe cele materne. Totuși, felul în care își privește, încremenită, fiul ucis spune mai mult decât toate cuvintele din lume. Dar revelația premierei de la Teatrul Mic este Ilinca Manolache, fiica Rodicăi Negrea și a regretatului Dinu Manolache.

E greu să găsești cuvinte pentru a descrie cum întruchipează Ilinca rolul fiicei mute, Kattrin. Chiar dacă nu poate să scoată decât sunete dezarticulate, Kattrin ne arată că e însetată de iubire. Chiar dacă a primit ”iubire” sub o formă bestială, Kattrin păstrează nesecate resurse de bunătate. Chiar dacă mama ei se pregătește s-o lase de izbeliște, Kattrin îi urează fericire, în felul ei. Tocmai pentru că n-o priveam cu ochii împăienjeniți de lacrimi, am putut observa exactitatea (ce ține de matematici subtile) cu care tânăra actriță își construiește personajul: drăgălășenie și tragism, fără urmă de patetism sau dulcegărie.

Excelența contagioasă

Atunci când un director de scenă știe exact ce fel de spectacol vrea să facă și ce anume așteaptă de la actori, cum e și cazul nostru, excelența se transmite ca un virus. Mircea Rusu (bucătarul afemeiat Peter Pipă) oferă un surprinzător crescendo al interpretării, culminând cu song-urile care îi pun în valoare și vocea, și magnitudinea talentului actoricesc. Este sclipitoare și Andreea Grămoșteanu în rolul prostituatei Yvette Pottier. Abătându-se de la tradiția îngroșării și vulgarizării personajului, actrița propune o versiune mult mai naturală: chiar dacă e o biată femeie de moravuri ușoare, Yvette este luminoasă, isteață, amuzantă, caldă, generoasă, optimistă, într-un cuvânt, absolut atașantă. La rândul lui, Claudiu Istodor (Preotul militar) are o prestație admirabilă, mai ales în a doua parte a spectacolului. Mai au de cizelat performanța cei doi tineri actori din rolul fiilor Annei. Toma Cuzin (Eiliff) are niște probleme cu dicția, iar Ștefan Lupu (Schweizerkaas) are de lucrat la structura de rezistență. Chiar dacă interpretează roluri mai mici, merită aplauze și Radu Zetu, Bogdan Talașman, Avram Birău, Petre Moraru. Orchestra (Răzvan Apetrei, Miron Sofian, Samuel Tatu, Mirel Liță, Dan Alexandru), sub direcția reputatului muzician Cári Tibor,  ilustrează  sugestiv evenimentele de pe scenă. Costumele superbe și decorul – un solid punct de sprijin pentru spectacol – au fost create de infailibila Adriana Grand. În concluzie, cu această premieră, Teatrul Mic se întoarce la vremurile glorioase, când avea cea mai bună ofertă din București. Merită să vă convingeți cu prima ocazie!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adriana Grand