Aurelian Bărbieru e actor. Unul bun, l-am văzut în câteva spectacole înainte de a se da la export în Germania. Roluri mici, actor mare. De aici și știința de a a scrie un text pus în slujba actorului, nu împotriva lui. Dialog viu, haz, emoție, totul drămuit cu exactitate farmaceutică. Așa se face că piesa lui Bărbieru, ”Diseară la 7”, a luat Premiul I la Concursul de Comedie Românească (ediția a XII-a, 2017). Dacă ar fi să definesc într-un singur cuvânt spectacolul rezultat, acesta ar fi ”reconfortant”. Mergeam spre Teatrul de Comedie, ploua, era frig, pe jos era o peliculă de apă care avea toate șansele să se transforme în polei, ”măi, ce-o să-mi mai rup scheletul după spectacol” mă gândeam și nu prea găseam motive de bună dispoziție. Și, când a început spectacolul, brusc, m-am înveselit. Deși povestea în sine nu e prea veselă.

Niciunul dintre cei implicați în crearea spectacolului ”Diseară la 7”, de la Comedie, nu pretinde că a descoperit apa caldă. Atâta doar că toți cei șase complici au știut cum să exploateze la maximum temperatura apei calde. Despre Aurelian Bărbieru v-am spus deja. Chiar dacă piesa lui e o variantă mai laconică (și mai inteligentă) a celebrului ”Pretty Woman” n-ai cum să nu-i admiri coerența, spiritul, fluența. Și umorul ăla zemos, pus mână de la mână și de dramaturg, și de regizor, și de actori, și de coregraf, și de scenograf. Regizorul – Chris Simion-Mercurian – citește piesa cu gândul și cu inima, înlocuiește banca din parc cu un teatru de vară, părăsit (și ce reușit este efectul comic stors din ușa dărăpănăturii!), oferă actorilor ideea și universul în care să-și exploateze la sânge talentul. Și ce talent! Ilona Brezoianu este prostituata, fata bună care, deși pronunță greșit cuvintele și nu știe ce e un dealer de artă, are înțelepciune cât o academie de psihologi. Prostituata cu limbaj frust și maniere asortate se dovedește a fi, până la urmă, un fel de înger păzitor luminând întunericul. Nu știu cât e meritul Ilonei și cât al lui Chris, dar avem aici o performanță actoricească demnă de remarcat: prostituata pe care o joacă Brezoianu în one woman show-ul ”Fata din Curcubeu” nu seamănă deloc cu prostituata din ”Diseară la 7”. Deci, aceeași actriță, același personaj și, totuși, nicio asemănare!

Cu vestimentație ușor excentrică și ”față de șahist”, Alexandru Conovaru este un dealer de artă credibil și amuzant, în ciuda dramei amoroase pe care tocmai o traversează. Omul e distrus total pentru că a fost părăsit de marea-i iubire, îl enervează prezența fetei indiscrete, n-are subiecte comune cu ea, unde mai pui că nici n-a văzut ”Casablanca”. Pe Conovaru l-am văzut obținând efect comic dintr-o simplă prăjitură (”Doamne, ce măcel!”), deci nu m-am mirat că-mi venea să râd la momentele lui cele mai dramatice de acum. A iubit cu pasiune o femeie sofisticată, a pierdut-o și face tot posibilul să fie lăsat în durerea lui de fata asta cu care nu poate avea nicio tangență. Și, totuși, doi oameni triști, El și Ea, ar putea să-și ofere bucurie. Mica parabolă despre disperare și speranță, însingurare și apropiere, întuneric și lumină, oferă într-o oră și un sfert toată starea de bine de care ai nevoie pentru a străbate orașul înghețat în noapte.

Un spectacol în care se simte din plin bucuria cu care a fost făcut, se simte până și în scenografia Adinei Mastalier, și în coregrafia Ioanei Marchidan. În seara premierei, am stat în spatele lui Aurelian Bărbieru, pe diagonală, astfel încât îi puteam vedea încântarea de pe față. Ca de la bucurie la bucurie. Mergeți să vedeți ”Diseară la 7”, se joacă în Sala Studio a Teatrului de Comedie!

Gabriela Hurezean

Poate nu e întâmplător că scriu despre acest spectacol tocmai azi, de Ziua Internațională a Copilului. Ivan Dobcev povestește în ”Medeea, mama mea” despre copiii unei lumi mai rele decât o mamă vitregă. Cei doi corifei ai Teatrului Laborator Sfumato (Bulgaria), Ivan Dobcev și Margarita Mladenova transferă pe scenă legenda usturător de actuală a Medeei, vrăjitoarea care și-a ucis copiii pentru a se răzbuna pe bărbatul iubit. Căci, deși eroii piesei sunt romi,ar putea fi tot atât de bine chinezi, arabi, africani, americani, europeni. E vorba despre orfanii soartei, flămânzi și goi, care, pentru a-și cumpăra colțul de pâine, sunt nevoiți să-și vândă sângele și copiii.

Varianta inițială a spectacolului a fost prezentată anul trecut, la Festivalul NETA. În urma succesului înregistrat, Dobcev și Mladenova au fost invitați să monteze la Naționalul bucureștean, cu actori români, o nouă versiune. Așa a apărut acest deget apăsat pe rana sângerândă, tocmai acum, când rasismul, homofobia, misoginismul și multe alte ”isme” și ”fobii” bolnave par să-și fi atins apogeul.

Spune Ivan Dobcev: ”Spectacolul nostru pune față în față două ipostaze ale europeanului contemporan: pe de o parte, toposul ghetto-ului, țiganii din taberele de emigranți, care au plecat în număr tot mai mare în ultimele decenii, ajungând să fie percepuți ca o majoritate amenințătoare și, pe de altă parte, toposul elitei intelectuale, care încă se mai sprijină pe utopii. M-a preocupat dintotdeauna ciocnirea dintre cultura populară și cea înaltă, a cărei revelație am avut-o în tinerețe, când am ajuns la Sofia.” Chiar dacă a ales regia în defavoarea picturii, pasiunea sa dintâi continuă să-i marcheze concepția artistică. Teatrul pe care l-a întemeiat se numește Sfumato după umbra fină în care se pierde surâsul Giocondei și tot ce se întâmplă acolo se află sub semnul crezului enunțat de Odilon Redon: ”Logica vizibilului în slujba invizibilului”.

Da, sunt foarte vizibili cei șase romi care transferă mitul invizibil al Medeei, în vizibilul imediat al contemporaneității. Le e foame și cântă și îi doare și își vând sângele pentru o farfurie cu mâncare. În același spital, la urgență, e internat Bojidar (Alin Potop, frumos debut pe scena Teatrului Național), un tânăr adoptat peste mări și țări, care se întoarce în țara natală pentru a-și găsi mama. Grav accidentat, plutește între viață și moarte, însoțit de Teodor (Ionuț Toader, bine plasat într-un personaj torențial). Spectactorul are libertatea de a decide asupra identității lui Teodor: E un alter ego al lui Bojidar? E conștiința lui? E fratele geamăn, așa cum afirmă acesta? E o simplă himeră din vis? De-o fi una, de-o fi alta, el întruchipează cultura înaltă care se ciocnește cu toposul ghetto-ului. Discursul lui este presărat cu aluzii la opera unor autori celebri: Canetti (născut în Bulgaria), Shakespeare, Dostoievski, Celan, Cioran ș.a.

Alternanța dintre monologurile lui Teodor și cântecele țigănești (remarcabil compozitorul Assen Avramov!) are exact efectul urmărit de regizori: un contrast puternic, vecin cu ciocnirea. Cei trei romi care fac haz de necaz, în stilul specific etniei, sunt perfect interpretați de Ionuț Niculae (Leonsio), George Piștereanu (Guguștean) și Mădălin Mandin (Johnny). ”De acolo” sunt și cele trei actrițe care conferă o sfâșietoare consistență femeilor rome care se prostituează, sunt bătute crâncen și siluite, își vând sau ucid pruncii din disperarea de a supraviețui cumva într-o lume care le exclude brutal: Ilona Brezoianu (Isaura), Florentina Țilea (Jupâna), Aylin Cadîr (Zambila). Bine dozat raportul dintre tragic și comic, dintre plâns și cântec – el însuși un plâns, uneori – dintre mișcare și momente statice. Și mai avem doi ”țigani” de aplaudat, instrumentiștii care acompaniază live cântările șatrei: Emilian Ciobanu (acordeon) și Bianca Drăgoi (vioară). Critica bulgară definea spectacolul drept ”o încercare de autopsie asupra unui lucru viu, care rezistă și nu moare în cele din urmă: victime fără noroc ale unor vremuri nebune.” Aș spune că e mult mai mult decât atât. Nu autopsie, ci de-a dreptul vivisecție. Tragică și dureroasă. Chiar dacă ne veselim ascultând muzica foarte bună, excelent interpretată de tinerii actori care evoluează pe scena Teatrului Național din București.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Musicalul à la roumaine m-a determinat să scriu de mai multe ori că nu avem școală de profil. Sau, dacă avem, este doar rezultatul unei regretabile ignoranțe în ceea ce privește deosebirile dintre operetă, music hall și musical. I-am văzut pe unii care erau convinși că fac musical, dar nu știau că asta presupune altă impostație și altă tehnică a emisiei decât cele caracteristice operetei. Ăsta ar fi motivul pentru care, vinerea trecută, mă îndreptam spre Teatrelli cu o ușoară ezitare în pași, deși am o veche și bine consolidată încredere în arta lui Răzvan Mazilu. După o oră și jumătate de Cabaret Noir cu Mazilu și cele patru Anite, retractez spășită ce am scris de-a lungul anilor și afirm, nu fără o anume uimire: Avem școală de musical! Și încă una foarte bună!

Dacă despre Răzvan Mazilu știam că e în stare de orice (am văzut aproape tot ce a creat, de la ”Pasărea Shakespeare”, ”Dama cu camelii”, locomotiva din ”Anna Karenina”, până la ”Block Bach”, ”Portretul lui Dorian Gray” sau ”Iulius Caesar” la Teatrul din Timișoara), despre celelalte patru componente ale distribuției știam doar că sunt niște talente mai mult decât promițătoare. ”Produse” de generație recentă ale școlii de teatru și film, tot mai puțin influențată de gesticulația redundantă a stilului tradițional.

Cu trei dintre ele – Anca Florescu, Alina Petrică și Ana Bianca Popescu – Răzvan Mazilu a mai lucrat la musicalul ”West Side Story” (producție pentru Festivalul Național de Teatru, pe care n-am văzut-o). Așadar, pornind la drum cu trei actrițe deja antrenate în spiritul perfecționismului său necruțător și cu o a patra, Ilona Brezoianu, ea însăși o adeptă a perfecționismului, Răzvan Mazilu a reușit să conceapă un spectacol total, în care parfumul de epocă (interbelică) se împletește cu învăluitoare efluvii muzicale și dansuri de un erotism ce spulberă tabuuri.

Autor al conceptului, regiei, coregrafiei, costumelor și interpret al unui personaj multiplu, Mazilu ne spune povestea Anitei Berber, simbol al libertății absolute, care a guvernat Berlinul interbelic, dansatoare fără veșminte, actriță în filme pe cât de mute, pe atât de picante, fotomodel în ipostaze erotice. Cu expresivitatea sa ieșită din comun, Răzvan Mazilu este și Rodolphe Salis (cel care a înființat, în 1881, la Paris, primul cabaret, Le Chat Noir), și Sebastian Droste, cel care i-a fost o vreme partener de scenă și de viață Anitei Berber, și Rudolph Valentino (unul dintre chipurile morții), și jumătatea de bărbat sau jumătatea de femeie care coexistă în fiecare om, și latura masculină a Anitei și, la sfârșit, când machiajul a fost spălat de lacrimi și tocurile înalte au dispărut, e și îngerul căzut, trist, obosit și dezamăgit.

Ilona Brezoianu, înaltă, sinuoasă, transparentă, cinică și arogantă, cu ochi hipnotici și voce acaparatoare, este partea demonic pasională a Anitei Berber, cea care se hrănește cu petale de trandafir macerate în eter&cloroform, cea care, alături de Sebastian Droste, va transforma ”arta de căcat” în ”dansul ororii, depravării și extazului”, cea care va da show-uri private, adevărate orgii în cursul cărora sexul sado-maso va fi potențat cu droguri ucigătoare, cea care va dansa dezbrăcată, înainte de a împlini 18 ani, și nu va face un secret din faptul că e bisexuală (se pare că a avut o relație și cu Marlene Dietrich). Histrionismul Anitei – acea parte ludică și drăgălașă, dedată clowneriei, care știe să facă haz de necaz caricaturizând lumea – este descifrat cu încântătoare grație de Alina Petrică și dus la apogeu prin interpretarea impecabilă, tulburătoare, a celebrei piese ”Ne me quitte pas” de Jacques Brel.

Copleșitoare este și amprenta personală pe care Ana Bianca Popescu o așază asupra celei mai frumoase piese din repertoriul lui Edith Piaf, ”Hymne à l’Amour”, într-o interpretare ce revelează nu doar excepționale calități vocale, ci și o fascinantă capacitate de a transmite emoție, strălucire, magie. Emoție și sensibilitate emană, prin toți porii, și Anca Florescu, întruchipând depravarea în toate nuanțele ei, de la copila pervertită, la maternitatea tragică.

Hotărât lucru, Le Cabaret Noir de Răzvan Mazilu nu e pentru pudibonzi, ci pentru cei care pot înțelege disperata sete de iubire a Anitei Berber, dar și nebunia berlinezilor de a trăi din plin, fără opreliști și prejudecăți, bucuroși că au scăpat cu viață din primul război mondial, dar parcă presimțind, înfiorați, un nou carnagiu, și mai cumplit.

Ceea ce am aplaudat mai presus de toate, la sfârșitul acestui experiment întru totul reușit, a fost rafinamentul cu care Mazilu a știut să sublimeze trivialul inevitabil, înnobilând decadența și aducând la suprafață lacrima de sub masca surâzătoare. Bravo binemeritat Romanei Țopescu și lui Dragoș Trăistaru (autorii decorului evocând și goticul, și kitschul cabaretului), lui Mihai Dobre și lui Gabriel Băruță (semnatarii sound designului definitoriu pentru atmosfera spectacolului), Anei Cebotari, care s-a ocupat cu pregătirea muzicală și lui Alin Popa, pentru light designul mai mult decât inspirat. În concluzie, bucureșteni și musafiri ai bucureștenilor, dacă ați împlinit 16 ani, dați o fugă la Teatrelli (în Piața Lahovari, lângă COS) să vedeți ce înseamnă ”Mon Cabaret Noir”!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Benea

De obicei, la sfârșitul unui spectacol, publicul aplaudă o vreme stând pe scaune și, abia după ce se ridică în picioare, ici-colo, câte un entuziast răzleț, îl urmează și ceilalți. De data asta, când spectacolul s-a sfârșit, toată lumea s-a ridicat din prima, ca la comandă. Iar pe scenă nu se aflau superstaruri cu nume răsunătoare, ci niște tineri actori, aproape copii. Care, însă, au ținut sala în palme, timp de două ore.

Istoria, victimele și călăii

”Clasa noastră – Poveste în XIV lecții” de Tadeusz Slobodzianek este spectacolul  de licență al clasei lui Adrian Titieni, și a fost găzduit, vinerea trecută, de Teatrul Foarte Mic, sub genericul Best of UNATC. Textul scris de dramaturgul polonez ar putea fi definit, pe scurt, ca horror cu toate ingredientele specifice: fantome, obsesii, violuri, crime, masacru. Numai că povestea celor zece colegi de clasă, depănată cale de 70 de ani, este despre transformarea inocenței în lașitate și cruzime. Despre felul în care roata istoriei se învârtește transformând victimele în călăi și călăii în victime. Despre spiritul de conservare, frica sau oportunismul care atrag după sine slugărnicia, excesele de zel, trădarea. Despre modul în care tortura și umilirea pot transforma omul în fiară. Ionuț Niculae este Jakub Katz, naivul care își imaginează că ”tătucul” Stalin va instaura o lume mai bună, speranță alimentată de cinematograful nou-nouț, apărut în sat. E drept, cinematograful e instalat într-o fostă biserică. (Pare neverosimil? Câtuși de puțin. Liceul ”Gojdu” din Oradea, unde am învățat, avea sala de sport instalată în clădirea bisericii care aparținuse, cândva, unei mănăstiri desființate de comuniști). Menachem (Andrei Cătălin), directorul cinematografului, recită înflăcărat din Maiakovski. Doar timidul și romanticul Rysiek (Alin Stan) îndrăznește să ridice glasul  împotriva invaziei roșii. Zosha (Ilona Brezoianu) nu are curajul să salveze nici măcar copilul Dorei (Alexandra Buză), în schimb, îl salvează pe Menachem. Rașelka (Mădălina Craiu) se leapădă de credința ei pentru a supraviețui alături de blândul Wladek (Rareș Andrici), unul dintre puținii care îndrăznesc să sfideze teroarea. Zygmunt (Costin Dogioiu) este prototipul răului, al cinismului, trădării, ipocriziei și sadismului. Alunecos, demagog, manipulator, este mereu de partea celui mai puternic, găsindu-și aliați printre cei mai slabi și explicații pentru orice faptă abominabilă. Asemenea lui este Heniek (Dragoș Olaru) care, sub aparența unei marionete de cârpă, ascunde perversități nebănuite. Abram (Alecsandru Dunaev), emigrat în America, citește scrisori de la foștii colegi și află doar o mică parte din dramele care i-au marcat pe viață și pe moarte.

Tadeusz Slobodzianek scoate la lumină  pagini rușinoase din istoria nu prea îndepărtată a Poloniei și ne oferă spre contemplare o galerie de personaje dintre care niciunul nu este pe deplin lipsit de pată. Dincolo de calitatea  răscolitoare a textului, impresionează omogenitatea trupei. ”Diriginta” care a orchestrat spectacolul, actrița Simona Măicănescu, vorbea, anul trecut, despre ”copii care se joacă de-a istoria în groapa cu nisip” și despre ”corala cu momente solo”. Într-adevăr, cei zece actori ai distribuției au, împreună, o sonoritate omogenă, care susține impecabil momentele solistice ale fiecăruia, în parte. Se  pare că discipolii lui Titieni au învățat bine lecția despre umilința care se află la originea marii străluciri. Următoarea reprezentație cu ”Clasa noastră” va avea loc sâmbătă, 22 martie, ora 19.00, tot la Teatrul Foarte Mic.

Gabriela Hurezean

Imagini de pe Facebook-ul spectacolului