Ceea ce frapează din prima la spectacolul montat de Chris Simion-Mercurian este decorul creat de Maria Miu, între regizor și scenograf existând o veche simbioză artistică. Casa de păpuși imaginată de Henrik Ibsen este un spațiu aseptic, pur, amintind salonul de spital, cu o singură deschidere spre lume: ecranul negru, fereastră către bezna lumii, dincolo de care apar semne, simboluri, fantome, libertatea ca Fata Morgana. Este o expresie sugestivă a principiilor ermetice ce guvernează familia și toată lumea lui Torvald și a Norei, o lume în care nu se iartă greșeala, oricât de înălțător ar fi mobilul ei. O lume cu uși turnante ce se deschid spre undeva, dar adesea spre nicăieri.

În rolul titular, Irina Movilă împlinește o creație absolut glorioasă. Actrița își păstrează personajul la cel mai înalt nivel al expresivității și al transmiterii emoției, indiferent cât consum de energie ar costa-o. Aici voi oferi un amănunt oarecum colateral, dar semnificativ pentru ce înseamnă actoria de elită. În timpul reprezentației, s-a dat drumul la aerul condiționat și Irina Movilă e alergică. Evident, actrița a făcut o criză de tuse. Știți cum e tusea aia cumplită, care îți taie respirația, te sufocă, te chinuie ca pe hoții de cai. Orice actriță mai sperioasă, la faza asta ar fi ieșit din scenă și s-ar mai fi întors după consumarea crizei. Sau nu s-ar mai fi întors deloc, de jenă. Dar Irina Movilă este o actriță totală. A tușit ca și cum așa era rolul, continuând dialogul cu partenerul. Cum e Nora Irinei Movilă? Iubitoare, gata de orice sacrificiu pentru bărbatul iubit, copilă în compania celor trei copii ai săi, uneori fericită, alteori umilită și zdrobită. Nora, cea pe care și tatăl, și soțul, o consideră o păpușă care trebuie să stea cuminte, drăguță și decorativă, într-o casă de păpuși ce începe să semene suspect cu o cușcă fără ieșire. În ciuda ușilor niciodată blocate. Fragilă și, aparent învinsă, Nora își găsește, totuși, curajul necesar evadării, scufundării în necunoscut, acceptării sinelui adevărat. Splendidă metafora finală cu patul-portal spre lumea largă. Indiferent că rostește replici sau se exprimă prin bunăvoința trupului, sau chiar și atunci când stă mută și nemișcată, Irina Movilă emite o vibrație infailibilă, cu o forță greu de tradus în cuvinte.

Ioan Andrei Ionescu, în rolul lui Torvald Helmer, înțelege deplin și nuanțat semnificația substanței de contrast în definirea personajelor, a interacțiunii dintre acestea. Soțul ei, Torvald, este entitatea cu care Nora contrastează în tot ce face. A încălcat legea pentru a-l însănătoși, acceptă multă vreme rolul de păpușă docilă, smerită, ar face orice pentru a se ridica la standardele lui morale. Dar cum e morala lui Torvald? Ce idealuri sublime îl animă? Aria cea mare a lui Torvald, pe care Ioan Andrei Ionescu o interpretează cu virtuozitate, este alcătuită din aceste cuvinte cheie: ”Am crezut că mi-ai risipit averea!”. Așadar, acel magnific Torvald, în intransigența sa neclintită (”Nimeni nu-și jertfește onoarea pentru cel pe care îl iubește.”) este, în realitate, un pigmeu lipsit de suflet, ingrat și lacom, pentru care singura valoare e averea. Agoniseala. Ioan Andrei Ionescu este la fel de convingător în momentul de isterie dezlănțuită ca și în cel de ușurare, de bucurie meschină.

Un personaj luminos, atașant – doctorul Rank – întruchipează cu multă sensibilitate Mihai Munteniță. Din Rank răzbate toată disperarea lui Ibsen, care constată mereu că luminița de la capătul tunelului e doar o iluzie, o cometă în cădere liberă. Rank este cel care iubește cu adevărat, e un fel de înger ocrotitor, care ar putea aduce fericirea. Dar nu poate. N-are cum. Îngerii sunt doar străfulgerări orbitoare prin viața omului.

În nota sa obișnuită, Șerban Pavlu conferă substanță și complexitate unui personaj aparent negativ, avocatul Krogstad. Spun aparent, pentru că șantajul întru totul condamnabil pe care îl făptuiește are o circumstanță atenuantă: trebuie să-și întrețină copiii și un post mai bun în banca lui Helmer ar putea să-i aducă rezolvarea problemelor. Pavlu nuanțează cu finețe răul și binele din alcătuirea lui Krogstad. Cea care îi va ocupa multvisatul post de la bancă, Christine Linde, este, în interpretarea Amaliei Ciolan, o ființă ambiguă, exponenta unei rațiuni reci, nemiloase, la prima vedere prietenoasă și binevoitoare, dar păstrând ascunse unele surprize nu tocmai încântătoare. Oarecum, prin felul în care e creionată, Christine pare o imagine în oglindă a lui Helmer.

Cele trei siluete în alb, sugerând când doctori, când copii, când fantasme la fereastra spre întuneric sunt o invenție regizorală, menite să confere acțiunii accente binevenite. Chiar dacă nu au replici de rostit, Bianca Marinescu, Georgiana Vișan și Robert Herea contribuie sugestiv la definirea atmosferei, grație și coregrafiei inspirate a Ioanei Marchidan. Cum Chris Simion-Mercurian a știut mereu să-și aleagă cei mai buni aliați, nu pot să nu subliniez importanța muzicii din acest spectacol. Călin Țopa a compus sonorități speciale pentru ”Nora”, uneori, prețioase semne de punctuație cu sunet, revelatoare în contextul replicilor. Dar apoteoza este ceea ce aș numi descompunerea și recompunerea unei piese arhicunoscute a trupei ABBA, ”S.O.S!”, remix care, prin vocile  Georgianei Vișan și Biancăi Marinescu exprimă copleșitor disperarea, durerea, revolta, descătușarea. Unii consideră și textul, și spectacolul, ca fiind purtătoare a unui mesaj feminist. Mie nu mi se par așa. Și textul, și spectacolul, și mesajul sunt despre oameni de orice sex.

Ce spune Chris Simion-Mercurian: ”Deși este scris acum aproape 150 de ani, își păstrează forța unui manifest, iar Henrik Ibsen rămâne de departe un dramaturg modern și necesar. NORA sau O casă cu păpuși nu este doar o poveste despre o relație de dragoste abuzivă, ci este o demonstrație axiomatică a faptului că omul are nevoie de minciună pentru a trăi. Până când? Care e limita? Cine o stabilește? Societatea? Prejudecățile? Nevoia de adevăr a sinelui? (…) Omul are puterea de a hotărî pentru sine și este responsabil pentru tot ce se întâmplă în viața sa. Omul este mai presus de societate și are libertatea să lupte pentru salvarea sa.”

”Nora” care se joacă în Sala Atelier a TNB este creația unui regizor femeie, om, artist, care știe exact ce vrea să transmită și prin ce mijloace. Un spectacol curat, fără ambiguități plictisitoare, prin care adevărul se plimbă ca un scalpel foarte bine ascuțit.

Spectacolul s-a născut în urma colaborării dintre Asociația Culturală Grivița 53 și Teatrul Național I.L.Caragiale din București.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Chris Simion-Mercurian, Teodora Niculae, Florin Ghioca

A transpune pe scenă textul după care s-a făcut un film de notorietate, premiat și aclamat la timpul lui, e destul de riscant. Nu și pentru Ion Caramitru, care și-a mai măsurat virtuțile regizorale (învingând detașat…) cu ”Le dîner de cons”, filmul  lui Francis Veber, transformat pe scena Teatrului Național în fulminantul ”Dineu cu proști”.

De data asta, ridică ștacheta până la ”Anonimul venețian”, filmul regizat de Enrico Mario Salerno după scenariul scris de Giuseppe Berto, cu Florinda Bolkan și Tony Musante (a murit anul trecut, fie-i țărâna ușoară). Lansat în 1970 cu mare succes, premii și fluvii de lacrimi din partea cinefililor cu ”naturelul simțitor” (un an cu bogată  recoltă de lacrimi, fiindcă tot atunci a avut premiera și ”Love Story”-ul lui Arthur Hiller). Dar să nu divagăm. Mai bine descifrăm de ce e mai bun spectacolul ”coordonat și adaptat” de Ion Caramitru sub egida Centrului de Cercetare și Creație Teatrală ”Ion Sava” decât filmul pe care mulți nu l-au uitat nici până în ziua de azi. De ce spectacolul lui Caramitru se află fix la polul opus față de filmul lui Salerno, un antonim, cum ar veni. În primul rând, avem un paradox: în timp de filmul lui Salerno este de o teatralitate sufocantă, cu momente al căror patetism amintește de tragedia greacă, în spectacolul lui Ion Caramitru totul este de un firesc pe care nu-l pot numi altfel decât cinematografic. De altfel, firescul face parte din amprenta personală a acestui actor/regizor de esență rară. Lucru pe care, de obicei, reușește să-l ”împrumute” și colegilor cu care lucrează. În cazul de față, Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu. Doi actori foarte bine aleși pentru a interpreta aceste roluri.

Ilinca Goia mi-a dat senzația că, sufletește, e foarte aproape de ”Ea”, că nu-și construiește personajul matematic, la rece, ci îl trăiește profund, sfâșietor. Femeia sosește la Veneția după ce, în urmă cu opt ani, n-a mai putut suporta ”ce-i spunea și ce-i făcea” omul cu care era măritată și a fugit de acasă, luându-și copilul mic cu ea. Răspunde acum la chemarea lui, dar e tristă, furioasă și înfricoșată că i-ar putea lua băiatul. Totuși, într-un cotlon al inimii, tăinuiește  iubirea nebună, devoratoare, de altă dată. Goia parcurge cu dezinvoltură o partitură extrem de grea și o face refuzând orice compromis de dragul efectelor ce transmit facil emoția. Spre deosebire de Florinda Bolkan, care țipă și bocește, ea nu devine niciodată isterică, înlocuind cearta a l’italienne cu accente de sarcasm reținut, un hohot ironic sau, pur și simplu, o elocventă încremenire.

”El” este Ioan Andrei Ionescu, muzician boem și nestăpânit, în felul lui, își iubește și azi soția (de care n-a divorțat încă), iar acum, când o revede, după opt ani, are o febrilitate nervoasă care nu prevestește nimic bun. Ioan Andrei Ionescu exprimă impecabil strădania disperată a bărbatului de a-și ascunde drama sub o mască jovială și ironică, hotărât să se joace de-a șoarecele și pisica: el, cuceritorul, ea, iar și iar sedusă. Melodrama este evitată, iar El rămâne o enigmă nedezlegată: a fost cândva odios și rămâne la fel, până la capăt? A chemat-o la el, răscolindu-i sufletul și viața, din pur egoism sau pentru că o iubește pe viață și pe moarte? Fără niciun dubiu, El în varianta Ionescu e mult mai bun decât în varianta Musante. Fericită ideea regizorului de a nu-i cere lui Ionescu să facă playback pe oboi, așa cum face Musante în film, într-un mod  destul de comic. Din fericire, în spectacol se râde strict la replicile cu haz. Dar se râde puțin, pentru că povestea e tristă, iar Ea, când află cât e de tristă, lasă garda jos și redevine femeia îndrăgostită, deși știe că prețul va fi imens. Finalul este minunat, are mult mai multă plasticitate decât filmul, deși în film îți poți permite mult mai multe, din punct de vedere vizual. Exact în această idee, remarcabilă scenografia semnată de Florilena Popescu-Fărcășanu.

”Actorul trebuie să se reîntoarcă permanent la starea de școală”, spune Ion Caramitru referindu-se la acest spectacol-exercițiu. Pentru un actor bun, fiecare rol mare sau mic e ”o stare de școală”. Asta se poate observa cu ochiul liber.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu