Timp de câteva zile pe an, în preajma Crăciunului, toată lumea vorbește despre revoluție, loviluție, eroi adevărați, eroi mințiți, jertfe nevinovate, călăi. Mult patetism, dar fără acea euforie infantilă, care ne-a făcut să credem că va fi mai bine. Deși era pură minciună. Sunt zile în care nu  mai pot deschide televizorul, nu mai vreau, nu mai suport. Dacă nu era vorba de Saviana Stănescu aș fi refuzat invitația la ”Proiectul Revoluția”, spectacol lectură care s-a ținut la ARCUB și sper să se reia, fiindcă merită să fie văzut de toată lumea. Acum, că se tace profund  despre decembrie 89, pot vorbi și eu despre acest spectacol.

Subintitulat ”O călătorie dramatică la Kilometrul 0 al revoluției din Decembrie 1989”,  scenariul scris și regizat de Saviana Stănescu este mai mult decât un spectacol lectură, este o fărâmă de istorie trăită cu trup și suflet de cei patru actori: Ioana Bugarin, Ioana Pavelescu, Ioana Flora și Filip A. Condeescu. Da, toate actrițele din spectacol se numesc Ioana. Mai mult decât atât, chiar și producătorul asociat e tot Ioana. Gonțea. N-a fost cu intenție, așa a vrut întâmplarea, mi-a spus Saviana. Ioane admirabile, din generații diferite, cu percepții acute, personale, asupra celor întâmplate. Și un tânăr de azi, Filip A. Condeescu, povestind ce-a înțeles din decembrie 89 copilul care era în vremea aceea.

Așa cum s-a întrebat Corneliu Porumboiu în celebru-i film, se întreabă/ ne întreabă și Saviana Stănescu: A fost sau n-a fost? Și – pentru a câta oară? – răspunsul se arată cu nenumărate fațete. A fost lovitură de stat. A fost parțial revoluție, până când impostorii comunisto-securiști au pus labele pe putere. A fost crimă și sacrificiu. Dar, mai presus de toate, cred eu, a fost o revoluție personală a fiecăruia dintre noi, cei care am crezut că ne va fi mai bine. Sau, cum spune o replică memorabilă a Ioanei Pavelescu, a fost revoluția naivilor. Zguduitoare mărturiile Ioanei Pavelescu (despre pierderea copilului nenăscut, dar și a speranței), ale Ioanei Flora (despre visul tatălui său, poetul Ioan Flora, de a veni în România și a scrie poeme în limba română). Filip A. Condeescu își amintește amuzant de felul în care se juca de-a revoluția cu ceilalți copii de la țară.

Iar Ioana Bugarin nici nu exista în decembrie 89. Ea este personajul care leagă/coagulează poveștile celorlalți. Ana. Rolul pe care Saviana Stănescu l-a scris special pentru această extraordinară actriță. Ana e studentă la Arte Plastice. Ana pictează graffiti. Ana devine asistenta scriitoarei americane (Ioana Flora) pentru a o ajuta să se documenteze despre revoluția română. La 30 de ani de la revoluție, Ana vrea să-i strângă pe toți cei care au înfruntat moartea. Pentru a-și aminti. Pentru a vedea ce a ajuns fiecare după ce a părăsit România. Doar că Ana e doar un spirit. Adevărata Ana a fost ucisă în bătaie la Jilava. Și-ți vine să plângi pentru ea, întruchipare a tuturor celor uciși în decembrie 89, ale căror nume sunt citite alb, precum un catalog al jertfei.

Dramaturg matur și experimentat, Saviana Stănescu sublimează realismul documentarului din prima parte, glisându-l subtil în ficțiunea încărcată de emoție a părții a doua. După experimentul din 1990, al britanicei Caryl Churchill (revoluția interpretată dramaturgic alături de 11 studenți la actorie englezi cu care a venit la București), Saviana Stănescu propune o scrutare chirurgicală, din interior, asupra temei. Ea însăși numărându-se printre studenții care se aflau pe  străzi în acele zile însângerate. Dacă piesa lui Churchill a trecut aproape neobservată (poate și din cauza haosului care domnea în acel an 90) ar fi nedrept ca piesa Savianei Stănescu, foarte bine scrisă și încredințată unor actori de elită, să aibă aceeași soartă. S-auzim numai de bine!

Gabriela Hurezean

Fotografii – prin bunăvoința Savianei Stănescu

Povestea cu urmăritorul pozitiv care descoperă că urmăritul negativ i s-a insinuat în familie a devenit un clișeu al thrillerelor hollywoodiene de categorie B. Regizorul Radu Muntean reia tema în stil propriu, o dezbracă de brizbrizuri și frisoane artificiale și obține un rezultat care îi determină pe cei de la The Hollywood Reporter să scrie: ”Un film foarte bun, dacă nu chiar revoluționar, despre ­– așa cum o sugerează și titlul – perspectivă și distanță.”

Cei trei scenariști, Radu Muntean, Alexandru Baciu și Răzvan Rădulescu, ”descojesc” personajul pozitiv și pe cel negativ, scoțând la iveală sâmburele de rău din miezul binelui. Și invers. Orice amănunt, cât de mic, are valențe definitorii în acest film. Toți cei implicați în poveste locuiesc într-un bloc vechi, de patru etaje, fără lift, construit, probabil, pe la începuturile erei totalitariste. (Radu Muntean ne-a dezvăluit la vizionarea cu presa că blocul se află la intrarea în Drumul Taberei, știți, în apropiere de Afi Palace). Dacă locuiești la ultimul etaj, te vei perinda prin fața ușilor apartamentelor de la etajele inferioare. Vei auzi sunetele care se propagă din interior. Și mirosurile care vin de prin bucătării. Ciorbe, tocănițe, chiftele, vinete coapte… Oamenii din bloc nu sunt nici bogați, nici săraci. Pătrașcu are o firmă de înmatriculări auto, dar nu e înstărit. E un cetățean ca majoritatea. Așa cum ne-a obișnuit prin toate rolurile sale, de la ”A fost sau n-a fost?” la ”Aferim!”, inepuizabilul Teodor Corban își investește personajul cu toate trăsăturile de care are nevoie pentru a fi viu, cu adevărat viu.

Pătrașcu are ceva simț civic, o demonstrează faptul că adună ”cârnații” depuși de câinele lui pe aleile parcului. Își dorește o viață sănătoasă, deci s-a lăsat de fumat, mănâncă salate și face jogging. Își iubește soția și fiul. Are principii morale în stare de funcționare. Cel puțin până la un moment dat. Tot sistemul lui de valori se dărâmă în ziua când, urcând scările, își ascute auzul în dreptul ușii din dosul căreia se aud niște răcnete. Apoi îl vede ieșind pe vecinul Vali, care încuie ușa pe dinafară, deși femeia din interior continuă să țipe. Apoi află că femeia care țipa e moartă. Apoi vine poliția și Pătrașcu nu spune nimic. Din cauza mentalității ăleia care îi animă pe mulți: Nu mă amestec. Nu mă leg la cap dacă nu mă doare. Nu vreau să fiu târât pe drumuri pentru declarații la poliție și la proces. Chiar dacă anumite ezitări se fac simțite. Excepțională secvența în care Pătrașcu se duce la Poliție, unde are un  prieten, pe comisarul Bolocan (Liviu Cheloiu). Impecabil redată senzația aia de stânjeneală care se face simțită între doi oameni dintre care unul are ceva de spus, dar e prea laș s-o facă, iar celălalt pur și simplu n-are chef să-l întrebe care este adevăratul motiv al vizitei.

La fel, tensiunea dintre Pătrașcu și Vali se revarsă dincoace de ecran, făcându-l părtaș la acțiune pe cinefilul uimit. Ce îl uimește pe cinefil? Păi, de exemplu, pe mine m-a uimit până la extaz Iulian Postelnicu, în rolul lui Vali Dima. Tot ce știm despre personajul lui e mai mult ghicit. Că e un psihopat posesiv, care preferă să-și vadă amanta moartă decât s-o lase să plece în Italia.  Că are o căsnicie aparent liniștită, totuși își înșală nevasta. Că e un băiat simpatic, priceput în ale calculatoarelor, care sare imediat să ajute pe cine are nevoie. Că are stomacul îngrozitor de sensibil, și vomită pe bază de mustrări de conștiință.

Nu știm exact dacă îl urăște pe Pătrașcu pentru că nu l-a denunțat sau pentru că a fost indiscret și a aflat de crima lui. Iulian Postelnicu e absolut mi-nu-nat în acest rol! Îl știam din grupul Divertis, îl văzusem făcând roluri secundare în filme, știam că e un bun actor, dar n-aș fi bănuit că e chiar atât de bun! Momentul în care cărțile sunt date pe față, în mașină, este apogeul filmului. ”De ce nu le-ai spus?” – îl întreabă Vali pe Sandu Pătrașcu și în ochii lui ferocitatea se împletește cu groaza, într-un fel de opacitate rece, ucigătoare. Această privire am mai văzut-o doar la Jack Nicholson, în ”The Shining”. Da. Iulian Postelnicu este un foarte mare actor. Este printre puținii care n-au nevoie de cuvinte pentru a transmite ceva. Spune cu ochii, corpul, tăcerea.

În filmul lui Radu Muntean, tăcerea este primordială, sfidând vorbăria incontinentă care sufocă filmele românești. Ar mai fi multe de spus despre omogenitatea echipei de actori care, în roluri mari sau mici, dau consistență tramei. Îi voi aminti pe Ionuț Bora (Matei, fiul lui Pătrașcu), Oxana Moravec (soția lui Pătrașcu),  Tatiana Iekel (mama lui Pătrașcu), Constantin Drăgănescu și Vlad Ivanov (vecinii cu care urmărește meciul la televizor), Ioana Flora (soția lui Vali), Paul Ipate (client), Maria Popistașu (sora fetei ucise). Remarcabil este și modul în care directorul de imagine Tudor Lucaciu îl decupează pe Sandu Pătrașcu din mediul înconjurător, respectând stilul pe care regizorul Radu Muntean îl numește minimalist, dar care s-ar putea numi, tot atât de bine, redus la esență. Foarte bun film, greu de depășit, greu de uitat.

Gabriela Hurezean