Aurelian Bărbieru e actor. Unul bun, l-am văzut în câteva spectacole înainte de a se da la export în Germania. Roluri mici, actor mare. De aici și știința de a a scrie un text pus în slujba actorului, nu împotriva lui. Dialog viu, haz, emoție, totul drămuit cu exactitate farmaceutică. Așa se face că piesa lui Bărbieru, ”Diseară la 7”, a luat Premiul I la Concursul de Comedie Românească (ediția a XII-a, 2017). Dacă ar fi să definesc într-un singur cuvânt spectacolul rezultat, acesta ar fi ”reconfortant”. Mergeam spre Teatrul de Comedie, ploua, era frig, pe jos era o peliculă de apă care avea toate șansele să se transforme în polei, ”măi, ce-o să-mi mai rup scheletul după spectacol” mă gândeam și nu prea găseam motive de bună dispoziție. Și, când a început spectacolul, brusc, m-am înveselit. Deși povestea în sine nu e prea veselă.

Niciunul dintre cei implicați în crearea spectacolului ”Diseară la 7”, de la Comedie, nu pretinde că a descoperit apa caldă. Atâta doar că toți cei șase complici au știut cum să exploateze la maximum temperatura apei calde. Despre Aurelian Bărbieru v-am spus deja. Chiar dacă piesa lui e o variantă mai laconică (și mai inteligentă) a celebrului ”Pretty Woman” n-ai cum să nu-i admiri coerența, spiritul, fluența. Și umorul ăla zemos, pus mână de la mână și de dramaturg, și de regizor, și de actori, și de coregraf, și de scenograf. Regizorul – Chris Simion-Mercurian – citește piesa cu gândul și cu inima, înlocuiește banca din parc cu un teatru de vară, părăsit (și ce reușit este efectul comic stors din ușa dărăpănăturii!), oferă actorilor ideea și universul în care să-și exploateze la sânge talentul. Și ce talent! Ilona Brezoianu este prostituata, fata bună care, deși pronunță greșit cuvintele și nu știe ce e un dealer de artă, are înțelepciune cât o academie de psihologi. Prostituata cu limbaj frust și maniere asortate se dovedește a fi, până la urmă, un fel de înger păzitor luminând întunericul. Nu știu cât e meritul Ilonei și cât al lui Chris, dar avem aici o performanță actoricească demnă de remarcat: prostituata pe care o joacă Brezoianu în one woman show-ul ”Fata din Curcubeu” nu seamănă deloc cu prostituata din ”Diseară la 7”. Deci, aceeași actriță, același personaj și, totuși, nicio asemănare!

Cu vestimentație ușor excentrică și ”față de șahist”, Alexandru Conovaru este un dealer de artă credibil și amuzant, în ciuda dramei amoroase pe care tocmai o traversează. Omul e distrus total pentru că a fost părăsit de marea-i iubire, îl enervează prezența fetei indiscrete, n-are subiecte comune cu ea, unde mai pui că nici n-a văzut ”Casablanca”. Pe Conovaru l-am văzut obținând efect comic dintr-o simplă prăjitură (”Doamne, ce măcel!”), deci nu m-am mirat că-mi venea să râd la momentele lui cele mai dramatice de acum. A iubit cu pasiune o femeie sofisticată, a pierdut-o și face tot posibilul să fie lăsat în durerea lui de fata asta cu care nu poate avea nicio tangență. Și, totuși, doi oameni triști, El și Ea, ar putea să-și ofere bucurie. Mica parabolă despre disperare și speranță, însingurare și apropiere, întuneric și lumină, oferă într-o oră și un sfert toată starea de bine de care ai nevoie pentru a străbate orașul înghețat în noapte.

Un spectacol în care se simte din plin bucuria cu care a fost făcut, se simte până și în scenografia Adinei Mastalier, și în coregrafia Ioanei Marchidan. În seara premierei, am stat în spatele lui Aurelian Bărbieru, pe diagonală, astfel încât îi puteam vedea încântarea de pe față. Ca de la bucurie la bucurie. Mergeți să vedeți ”Diseară la 7”, se joacă în Sala Studio a Teatrului de Comedie!

Gabriela Hurezean

Să tot fie vreo două săptămâni de când am fost la premieră, dar am ezitat să scriu despre ”Cea mai puternică” pentru că nu mă puteam hotărî care e mai bună dintre cele două versiuni pe care le-am văzut. Prima, montată la Teatrul Luni de la Green Hours de regretatul Cornel Todea, miza pe simplitate (aș putea spune chiar pe minimalism dus la limită), pe interiorizare, pe subtilă sugerare a tensiunii. Cele două actrițe, Roxana Guttman (soția) și Dana Dembinski-Medeleanu (amanta) transmiteau o emoție puternică tocmai pentru că nu dramatizau, nu gesticulau, dar erau cumva foarte aproape de tine, spectatorul. O poveste spusă în șoaptă, care te făcea să urli pe dinăuntru.

Și au trecut două săptămâni și eu tot nu știu care dintre cele două variante e mai bună. Singurul lucru care mi-e foarte clar este că varianta Cornel Todea și varianta Antoaneta Cojocaru sunt diametral opuse. Și asta e foarte bine. Deci n-am cum să compar struguri cu frăguțe. Voi lăsa, așadar, comparația în coadă de pește și voi încerca să descriu ce am văzut în Sala Nouă a Teatrului de Comedie, aflată pe strada Sf. Vineri, lângă Templul Coral. ”Cea mai puternică” este o piesă în care August Strindberg își etalează – ușor narcisist – un amănunt din propria biografie: acela că a fost un neobosit vânător de fuste. Și-a înșelat nevasta cu tot ce-a prins, de la actrițele însetate de glorie, la servitoarele din casă. În ”Cea mai puternică” avem confruntarea dintre soție, o celebră actriță, și amantă, o actriță aflată la început de carieră. În calitate de regizor, Antoaneta Cojocaru propune un spectacol-laborator în care teatrul tradițional se intersectează cu teatrul dans, cu pantomima, cu muzica. În calitate de actriță, propune o Doamnă Y eterică, grațioasă, dar cu mici explozii de sarcasm. Are melancolia celei ce știe că va fi singură de Crăciun și de toate sărbătorile, dar și ironia răutăcioasă a femeii care are acces copios la ceea ce ar trebui să aparțină exclusiv celeilalte.

Doamna Y, tăcută și înveșmântată în alb, contrastează cu Doamna X, (prea) volubilă și îmbrăcată în negru. Mihaela Teleoacă își conturează cu linii ferme personajul. Doamna X intră în scenă cărând după ea sacoșele cu daruri pentru familie și bradul de Crăciun. Tot calabalâcul ăla o face să semene cu un om al străzii care vagabondează purtând cu sine tot ce are. Numai că tot ce are Doamna X este o imensă suferință. Leoaică rănită, încearcă să-și ascundă  devastarea interioară povestind exaltată despre cadourile pe care le-a cumpărat pentru copii, dar mai ales despre papucii cu lalele brodate, cumpărați pentru preaiubitul soț. În ciuda aparenței de banalitate a subiectului de conversație, între cele două există o încordare cu tendințe de explozie. Doamna Y tace și surâde ironic, Doamna X e deja în pragul unei crize de isterie dar, în realitate, amândouă sunt la fel de nefericite, fiecare dintre ele este o victimă. Realitate excepțional ilustrată prin mișcarea scenică (coregrafia: Ioana Marchidan), despre care nu vă voi povesti nimic pentru că stric frumusețea și lirismul momentului. Marele Strindberg se întreabă, în subtext: Cine e mai nefericită? Amanta care își petrece singură toate sărbătorile sau soția care își ratează sărbătorile alături de soțul morocănos, mereu cu gândul la cealaltă? Și cât de fericită este femeia care îl ține legată de ea pe bărbatul care nu o mai iubește? Cu cât mai raționale sunt întrebările de acest tip, cu atât mai ridicolă este fraza finală pe care Strindberg o plasează în gura soției înșelate (citez din memorie, aproximativ):  ”Merg acasă, la bărbatul meu, mă duc să-l iubesc!” Asta cu iubitul nu ține nici ca sfidare triumfătoare la adresa amantei. O nevastă înșelată nonstop n-are cum să-și mai iubească soțul. Îl ține lângă ea strict din orgoliu, pentru a demonstra rivalelor, iar și iar, că ea este ”cea mai puternică”.

Probabil, acest final este o mică vendetă administrată de Strindberg soției sale, actrița Siri von Essen, care nu i-a rămas datoare și i-a plantat, la rândul ei, niște coarne de cerb lopătar (vezi cartea acestuia, ”Pledoaria unui nebun”). Scenografia lui Vladimir Turturică susține sugestiv atmosfera spectacolului, de mare efect marea de spumă albă în care își scaldă tristețea cele două femei. ”Cea mai puternică” – un spectacol foarte bun, melancolic fără a fi apăsător, cu două actrițe care își investesc în roluri trupul și sufletul și inteligența și curajul de a risca.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Zgondoiu