Pe-aici, pe la noi, sunt destul de puțini cei ce știu care este diferența dintre musical, music-hall și operetă. Răzvan Mazilu știe și, de câțiva ani încoace, ne tot oferă lecții încântătoare de musical. La București, la Timișoara, la Târgu Mureș. După succesul cu ”Mon Cabaret Noir” (Teatrelli), aduce bucureștenilor un nou regal, ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” de Lee Hall (după romanul lui Alan Warner, ”The Sopranos”).

Textul, bine tradus și adaptat de Carmen Stanciu, a fost transpus de Răzvan Mazilu pe scena Teatrului Excelsior. Premiera a avut loc la sfârșitul stagiunii trecute, în prag de vacanță. Au trecut două luni de atunci. A lăsa timpul să-ți filtreze impresiile e un experiment interesant. Ceea ce-ți rămâne în memorie (și, uneori, în inimă) dintr-un spectacol e partea lui cea mai importantă, neperisabilă. Primul lucru pe care mi-l amintesc este că fetele cântă dumnezeiește. Am văzut  toate variantele englezești pe care le-am găsit și n-am nici cel mai mic dubiu: ale noastre cântă cel mai bine! Și nu partiturici lejere, ci fragmente din muzici grele: Matthäus Passion de Bach, Stabat Mater de Pergolesi, Hallelujah de Händel, Lacrimosa de Karl Jenkins, Pie Jesu de Andrew Lloyd Weber. Sau din piese de rezistență  apropiate vârstei lor: Yesterday (Beatles) Tears in Heaven (Eric Clapton), Good morning little schoolgirl (Rod Stewart), Xanadu (Electric Light Orchestra), Love Hurts (Nazareth). Cele șase actrițe sunt acompaniate live de Adina Cocargeanu (pian), Imola Tamás (percuție), Andreea Archip (pian), Dana Georgescu (chitară bas).

Dincolo de muzică, e captivantă și povestea care poate fi a oricărui adolescent, chiar dacă nu este elevul unei școli catolice din Scoția. E despre setea de libertate și de iubire, despre teribilism candid și aventură, despre bucurie și tristețe, despre jungla lumii civilizate cu toate riscurile ei. Și despre Fecioara Sfântă a fiecăruia, grabnic ajutătoare. Dar nu chiar întotdeauna. Pe parcursul celor câteva ore cât scapă de sub controlul măicuțelor, cele șase coriste își dezvăluie poveștile, secretele, caracterul. Un bun prilej să descoperim niște actrițe totale, care cântă, dansează și sunt în stare să interpreteze orice rol. Ele joacă și rolul măicuței, și pe cel al drogatului hoț, și pe cel al masculului libidinos ș.a.

Alina Petrică este Orla,  un îngeraș depravat, cu accese de cinism, care ascunde profunzimi nebănuite, suferință, iubire și generozitate. Cei care au văzut-o deja în ”Mon Cabaret Noir”, ”(D)efectul Placebo”, ”Deșteptarea primăverii”, ”Aglaja”, știu că, deși foarte tânără, Alina Petrică este deja o mare actriță, tot mai bună, cu fiecare rol pe care și-l adaugă în portofoliu. La același nivel se situează Ana Bianca Popescu, posesoarea unei voci extraordinare și a unei admirabile capacități de transfigurare. Ea este Fionnula, creierul grupului, dar și capul răutăților. O prezență pregnantă, transmițând stări molipsitoare, o siguranță și o asumare a personajului frizând perfecțiunea. O adolescentă încercând să-și descifreze sexualitatea incertă. Pe care Fecioara grabnic ajutătoare n-o prea ajută.

Cum Răzvan Mazilu stăpânește alchimia alegerii unei distribuții impecabile, celelalte patru actrițe, încă insuficient cunoscute publicului, sunt în deplină armonie cu întregul. Daniela Tocari, sensibilă, discretă, interiorizată (tocmai de aceea, transmițând multă emoție) este Manda, fata săracă, încercând să-și ascundă necazurile și din demnitate, dar și din dorința de a nu fi respinsă de colegele care nu știu ce înseamnă să fii sărac. Meda Topârceanu este adorabilă în rolul lui Chell, fata care își poartă cu dezinvoltură și drăgălășenie kilogramele în plus, chiar dacă, la un moment dat, seamănă cu un dirijabil argintiu, încălțat cu cizme de motan din basme. Oana Pușcatu este Kylah, ”fata rea”, cu gura mare, dar cu suflet și mai mare.

Un personaj complex construiește și Ioana Mărcoiu: Kay – tocilară, fandosită, distantă, arogantă – ascunde un secret care o va azvârli curând din turnul de fildeș. Se pare că, deocamdată, nici ea nu se bucură de grațiile Fecioarei grabnic ajutătoare. Care, într-un târziu, se va arăta, una și aceeași pentru toate copilele care știu prea bine că ”nu suntem noi îngeri, dar nu putem spune minciuni despre maica Domnului”. Fără îndoială, musicalul ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” este încă o victorie a lui Răzvan Mazilu, în calitate de regizor și coregraf, și a echipei cu care a lucrat: Romana Țopescu, Dragoș Trăistaru (scenografia), Lucian Vlădescu (orchestrația și adaptarea muzicală), Alin Popa (light design), Gönül Abdula (pregătirea muzicală), Raluca Nicolae (asistent coregrafie). Un spectacol viu, vibrant, captivant, care pare că se termină prea repede, deși durează două ore și 20 de minute. Dacă aveți noroc și mai prindeți bilete, îl puteți vedea duminică, 3 septembrie, de la ora 19.00. La Teatrul Excelsior.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Runcanu

”Menajeria de sticlă”, ”Un tramvai numit dorință”, ”Noaptea iguanei”, ”Vacanța romană a doamnei Stone”, ”Dulcea pasăre a tinereții”, ”Pisica pe acoperișul fierbinte”, ”Camino Real”, ”Orfeu în Infern” sunt doar câteva dintre titlurile care l-au propulsat pe Tennessee Williams pe culmile gloriei. Numitorul comun al tuturor pieselor, prozelor și poemelor sale: tristețea. O tristețe adâncă, devoratoare. Textul  montat de Iris Spiridon la Naționalul bucureștean (în cadrul programului 9G la TNB), ”Piesă pentru frate și soră”, a fost scris în ultima parte a carierei dramatugului și a stârnit o anume stupefacție, pentru că aducea un alt stil, în care suprarealismul se împletea cu absurdul și cu structuralismul avant la lettre. Pentru că spectacolele programului 9G sunt creații ale noii generații de actori și regizori și se adresează, în special, noii generații de spectatori, simt nevoia să le povestesc niște lucruri pe care, poate, nu le știu, dar de care au nevoie pentru a înțelege spectacolul.

Tennessee Williams s-a născut într-o familie disfuncțională. Tatăl – bețiv și violent, mama – depresivă și isterică. Era foarte mic când difteria l-a doborât pentru o bună bucată de vreme și l-a lăsat cu o sănătate șubredă pentru toată viața. A avut un frate mai mic și o soră mai mare, Rose. A fost foarte apropiat de sora sa, numai că aceasta, diagnosticată cu schizofrenie, a fost supusă unei lobotomii cu urmări ireparabile și a rămas internată, pentru tot restul vieții, într-un azil de boli mintale. După câteva experiențe nefericite cu fete, Williams își acceptă homosexualitatea, o altă sursă de tristeți, căci partenerii pe care i-a iubit cel mai mult mor de timpuriu. Va muri și el, singur, într-o cameră de hotel. Unii spun că a fost o supradoză de amfetamine și barbiturice, combinate cu alcool. Alții – că a fost intoleranță la nembutal. ”Piesa pentru frate și soră” izvorăște din biografia autorului, dar nu în totalitate. În piesă, tatăl o ucide pe mamă, apoi se sinucide, lăsându-i pe cei doi copii speriați în casă. În realitate, părinții lui Williams au divorțat înainte de a fi trecut la măsuri sângeroase…

Nu se știe dacă se confirmă nici insinuarea din spectacol privind o relație incestuoasă între Williams și sora sa, Rose. Faptul că era gay declarat îmi induce un anume dubiu…

În esență, tema piesei este perfect definită de o replică dintr-o altă piesă, ”Orfeu în Infern”. Zice Val Xavier: ”Suntem condamnați la solitară detenție pe viață, în propria piele.” Cei doi frați, Felice (István Téglás) și Claire (Ioana Mărcoiu) sunt auto-sechestrați împreună, în ambele situații, dar fiecare e singur în lumea lui iluzorie. Indiferent că sunt actori într-un teatru pustiu, sau copii rămași singuri,  într-o casă întunecoasă, luminată doar de floarea soarelui cu două capete, aurie, mai înaltă decât casa și, desigur, imaginară. Au fost părăsiți în ambele situații (de directorul teatrului și de părinți) și, în ambele situații, tot ce se află în exteriorul spațiului reprezintă pericole terifiante. Ioana Mărcoiu se transpune tulburător în rolul fetiței și cel al tinerei actrițe. Nebunia sticlește deja în ochii ei, chiar și atunci când micuța Rose se bucură de floarea soarelui cea minunat strălucitoare, sau când actrița Rose povestește despre admiratorul ei secret care îi aduce mereu buchete de violete. Cu un chip de o uimitoare expresivitate, Ioana Mărcoiu parcurge cu nonșalanță larga paletă de trăiri a surorii cu mințile din ce în ce mai rătăcite.

La rândul său, István Téglás mai confirmă o dată subtilitatea jocului pe care i-o știm de ceva vreme. Deși la fel de disperat și înfricoșat, Felice încearcă să-și ocrotească sora, aparent senin și calm în ipostază de băiețel, ironic spre cinic în ipostază de actor conștient de zădărnicia gestului său de a se dărui publicului. Ar mai fi de finisat un mic amănunt: poate din cauza tracului, poate din cauza efortului  de a-și controla accentul, István Téglás își accelerează vorbirea, aglutinând cuvintele, astfel încât sunt momente când nu înțelegi ce spune, indiferent cât de ascuțit ți-e auzul. Mie nu mi-a plăcut nici peruca pe care trebuie s-o poarte pentru rolul din teatrul în teatru. Îmi pare cam caraghioasă. Dar e strict o chestiune de gust. În schimb, mi-a plăcut foarte tare modul în care este rezolvat regizoral finalul despre teatrul ca închisoare pentru actori, spectacolul/depresia în care te pierzi și tu, actor, și tu, spectator, lăsându-te înghițit de beznă. Numai vorbe bune și despre decorul și costumele create de Cristina Milea (minus peruca…). Per total, aplauzele au fost binemeritate.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Fotografia pe fond verde: Iris Spiridon