Timp de câteva zile pe an, în preajma Crăciunului, toată lumea vorbește despre revoluție, loviluție, eroi adevărați, eroi mințiți, jertfe nevinovate, călăi. Mult patetism, dar fără acea euforie infantilă, care ne-a făcut să credem că va fi mai bine. Deși era pură minciună. Sunt zile în care nu  mai pot deschide televizorul, nu mai vreau, nu mai suport. Dacă nu era vorba de Saviana Stănescu aș fi refuzat invitația la ”Proiectul Revoluția”, spectacol lectură care s-a ținut la ARCUB și sper să se reia, fiindcă merită să fie văzut de toată lumea. Acum, că se tace profund  despre decembrie 89, pot vorbi și eu despre acest spectacol.

Subintitulat ”O călătorie dramatică la Kilometrul 0 al revoluției din Decembrie 1989”,  scenariul scris și regizat de Saviana Stănescu este mai mult decât un spectacol lectură, este o fărâmă de istorie trăită cu trup și suflet de cei patru actori: Ioana Bugarin, Ioana Pavelescu, Ioana Flora și Filip A. Condeescu. Da, toate actrițele din spectacol se numesc Ioana. Mai mult decât atât, chiar și producătorul asociat e tot Ioana. Gonțea. N-a fost cu intenție, așa a vrut întâmplarea, mi-a spus Saviana. Ioane admirabile, din generații diferite, cu percepții acute, personale, asupra celor întâmplate. Și un tânăr de azi, Filip A. Condeescu, povestind ce-a înțeles din decembrie 89 copilul care era în vremea aceea.

Așa cum s-a întrebat Corneliu Porumboiu în celebru-i film, se întreabă/ ne întreabă și Saviana Stănescu: A fost sau n-a fost? Și – pentru a câta oară? – răspunsul se arată cu nenumărate fațete. A fost lovitură de stat. A fost parțial revoluție, până când impostorii comunisto-securiști au pus labele pe putere. A fost crimă și sacrificiu. Dar, mai presus de toate, cred eu, a fost o revoluție personală a fiecăruia dintre noi, cei care am crezut că ne va fi mai bine. Sau, cum spune o replică memorabilă a Ioanei Pavelescu, a fost revoluția naivilor. Zguduitoare mărturiile Ioanei Pavelescu (despre pierderea copilului nenăscut, dar și a speranței), ale Ioanei Flora (despre visul tatălui său, poetul Ioan Flora, de a veni în România și a scrie poeme în limba română). Filip A. Condeescu își amintește amuzant de felul în care se juca de-a revoluția cu ceilalți copii de la țară.

Iar Ioana Bugarin nici nu exista în decembrie 89. Ea este personajul care leagă/coagulează poveștile celorlalți. Ana. Rolul pe care Saviana Stănescu l-a scris special pentru această extraordinară actriță. Ana e studentă la Arte Plastice. Ana pictează graffiti. Ana devine asistenta scriitoarei americane (Ioana Flora) pentru a o ajuta să se documenteze despre revoluția română. La 30 de ani de la revoluție, Ana vrea să-i strângă pe toți cei care au înfruntat moartea. Pentru a-și aminti. Pentru a vedea ce a ajuns fiecare după ce a părăsit România. Doar că Ana e doar un spirit. Adevărata Ana a fost ucisă în bătaie la Jilava. Și-ți vine să plângi pentru ea, întruchipare a tuturor celor uciși în decembrie 89, ale căror nume sunt citite alb, precum un catalog al jertfei.

Dramaturg matur și experimentat, Saviana Stănescu sublimează realismul documentarului din prima parte, glisându-l subtil în ficțiunea încărcată de emoție a părții a doua. După experimentul din 1990, al britanicei Caryl Churchill (revoluția interpretată dramaturgic alături de 11 studenți la actorie englezi cu care a venit la București), Saviana Stănescu propune o scrutare chirurgicală, din interior, asupra temei. Ea însăși numărându-se printre studenții care se aflau pe  străzi în acele zile însângerate. Dacă piesa lui Churchill a trecut aproape neobservată (poate și din cauza haosului care domnea în acel an 90) ar fi nedrept ca piesa Savianei Stănescu, foarte bine scrisă și încredințată unor actori de elită, să aibă aceeași soartă. S-auzim numai de bine!

Gabriela Hurezean

Fotografii – prin bunăvoința Savianei Stănescu

Peste trei minute e miezul nopții și eu tot mai dau din colț în colț în fața calculatorului. Mi-e foarte greu să scriu despre spectacolele care nu mi-au plăcut deloc, care mi-au plăcut foarte mult sau care mi-au atacat coarda sensibilă. ”Zelda” Lianei Ceterchi și a Ioanei Pavelescu mi-a plăcut foarte mult și mi-a torpilat coarda sensibilă.

Miezul nopții a trecut. A mai trecut o săptămână. Iar eu cronica tot n-am terminat-o, atât de tare m-a marcat ce am văzut.

Zelda Sayre a fost dansatoare, pictoriță, scriitoare. Poate s-ar fi realizat pe deplin într-unul din aceste domenii, dacă nu s-ar fi măritat cu celebrul Francis Scott Fitzgerald. Poreclit F. Scotch Fitzgerald, din motive ușor de intuit. A fost o iubire mistuitoare pentru omul care a mutilat-o din punct de vedere artistic. S-a folosit de jurnalele și prozele ei ca sursă de inspirație pentru romanele cu care a înregistrat succese răsunătoare. În schimb, a ”scos inima” din cartea Zeldei. A scos viața din inima Zeldei. A încătușat-o pe viață în ocnele tristeții. Pentru unii, tristețea cronicizată înseamnă nebunie. Eu, una, nu cred că Zelda a fost nebună. Era doar… altfel.

Din textele Zeldei Fitzgerald s-a inspirat William Luce atunci când a scris piesa ”The Last Flapper”.

”Flapper” este porecla adolescentelor rebele, specifice anilor ’20, anii aceia cotropiți de jazz și decadență, descriși cu lux de amănunte de Scott Fitzgerald în (prea) celebrul său roman, ”Marele Gatsby”. Ioana Pavelescu a fost cea care a găsit piesa într-o bibliotecă americană, dedicată oamenilor de teatru. Timp de șase ani, Liana Ceterchi a dus muncă de lămurire cu Ioana Pavelescu pentru ca aceasta să accepte rolul. Mai exact, să accepte ideea de a rămâne singură pe scenă, timp de o oră și douăzeci de minute.

Spectacolul s-a născut în podul unei case din strada Sofia. A rezultat nestemata care strălucește pe scena Teatrului Foarte Mic. Din punct de vedere regizoral, totul este cizelat cu migală. începând cu perdeaua de voal, care servește drept cortină, văl de mireasă, negură, depărtare, continuând cu straiele Zeldei, ce poartă urmele opulenței, dar sunt atinse discret de trecerea timpului (inspirate creații ale Mariei Marinescu, fiica protagonistei) și încheind cu fumul real, de incendiu, care inundă sala, la final, transmițând publicului o stare vecină cu panica. Actriță de esență rară, Ioana Pavelescu retrăiește pentru noi, spectatorii/martori, ultimele ore din viața Zeldei. Puține ore, dar cuprinzând întreaga ei existență. Este ”nebuna” care se află de 15 ani în grija psihiatrilor, diagnosticată cu schizofrenie, dar atât de lucidă când își recapitulează viața care a contaminat-o cu moarte! Ioana Pavelescu se transpune cu incredibilă dezinvoltură în toate ipostazele rememorate de Zelda: exaltarea adolescentei care a primit inelul de logodnă, pasiunea tinerei soții care își dorește să fie mereu alături de cel pe care îl idolatrizează (”aș vrea să mă porți în lume ca și când aș fi cămașa ta”), tristețea artistei boeme, care descoperă  dincolo de fascinația unei lumi ce pare lipsită de griji și pusă neîncetat pe distracție, dezamăgirea și deznădejdea și, totuși, inevitabilă, iubirea.

Depresia e soră cu schizofrenia. La 33 de ani, Zelda ajunge la ospiciu și acolo va rămâne până la moarte. Pentru ea, mai rea ca moartea e singurătatea. Sentimentul că e prizonieră într-un spațiu ostil. Nu i-a trimis nimeni mesaj de însănătoșire, măcar un ”Ne pare rău că ai înnebunit”. Dar ni se adresează Zelda: ”Sunteți și voi, aici, cu mine…” Și îți transmite un frison, pentru că povestea Zeldei se poate repeta oricând, cu alte personaje. Ioana Pavelescu ilustrează în irizații fine trăirile ”nebunei” care spune într-un moment de mare intensitate al  spectacolului: ”Mi-am cheltuit toată energia ca să nu uit de mine!”. Pentru că Scott, ”zeul ei auriu”,  încerca s-o convingă că e o scriitoare și o artistă de mâna a treia.

Posteritatea a dovedit că a fost o scriitoare bună și o pictoriță demnă de luat în seamă. Excelentă ideea cu tablourile Zeldei, proiectate pe ecranul de fum, la sfârșit. Cu acest rol, Ioana Pavelescu confirmă încă o dată (parcă mai era nevoie…) că e o foarte mare actriță. Iar Liana Ceterchi, că e o profesionistă de elită a regiei de teatru.

Recomand cu căldură acest spectacol care emoționează, uimește și, pe alocuri, amuză.

Gabriela Hurezean

Imagini – Steluța Popescu, Oglinzi de argint