Aceeași simplitate a profesionistului adevărat conferă greutate venerabilului Șlomo, interpretat de Alexandru Hasnaș. Ceilalți parteneri de afaceri ai eroinei principale, Șimșon (Daniel Badale) și Un client (Mihai Verbițchi) suferă de o anume îngroșare caricaturală, mai mult ridicolă decât amuzantă. Sigur că publicul care merge la teatru strict pentru a se relaxa râzând îi va adora! Ușor schematice – dar salvate prin talentul celor trei actrițe – sunt ”elevele de la școala de gătit” a doamnei Dorina. Naomi (Ileana Olteanu) – studentă la ASE, Sigal (Diana Sar) – mamă singură, care își crește bebelușul cum poate, Miki (Cosmina Olariu) – o timidă sperioasă, încercând să scape de complexe și prejudecăți. Toate trei la fel de energice, expresive și grațioase (coregrafia: Florin Fieroiu). Într-un efort artistic vecin cu eroismul, capul de afiș al spectacolului, Virginia Mirea, conferă consistența necesară unui personaj configurat destul de ambiguu din scriitură.

Dorina trăiește ”în cea mai frumoasă casă din Tel Aviv”, dar se confruntă cu veșnica lipsă a banilor. O fisură logică în textul Ednei Mazya. Dat fiind faptul că amândoi copiii ei sunt adulți și au zburat demult din cuib, Dorina ar putea locui cu soțul ei (Andrei Finți) și cu bunicuța plimbăreață, într-o casă mai mică, huzurind copios pe banii câștigați din vânzarea locuinței actuale. La un moment dat, la fel ca Nora lui Ibsen, face lucruri nu tocmai kosher, pentru a asigura astfel liniștea soțului orgolios și mult prea încrezător în forțele proprii. Numai că, odată prins gustul banului, setea se intensifică, iar scopul care scuză mijloacele pălește. E ”mișcarea greșită care nu te lasă să te întorci la șoseaua principală”, cum spune Dorina în micul discurs introductiv și educativ (care, după gustul meu, putea să lipsească). Sigur că banii omoară scrupulele, dar teza ar fi meritat o tratare ceva mai hotărâtă, căci, așa cum e scrisă piesa, oscilând între perspectiva dramatică și cea comică, rămâne mai degrabă în zona vodevilului cu tendințe moralizatoare.

În decorul fastuos, operă a Florilenei Popescu Fărcășanu, îi mai putem vedea pe Silviu Biriș (Ylai), Afrodita Androne (Sarit), George Piștereanu (Haim), Teodora Mareș (Bambi) oferind interpretări corecte, cuminți, dar lipsite de strălucire. ”Noii infractori” de la Naționalul bucureștean este un spectacol montat în stilul cel mai tradițional, curat, lucrat cu migală, fără grețuri metafizice și fără abateri stilistice care ar putea oripila publicul iubitor de teatru clasic. În schimb, spectatorului profesionist nu-i oferă acel ALTCEVA care să-l facă memorabil prin desprinderea din contingent. Este exact genul de spectacol care se bucură de succes la publicul majoritar. Și, la urma urmei, de ce să nu primească, și el, ceva pe gustul lui?

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Theresa Rebeck este considerată în țara ei natală (SUA) un dramaturg feminist. Piesa ei, ”Două pe față, două pe dos”, aparține feminismului afurisit. Transpunerea piesei în spectacolul de la Naționalul bucureștean, coordonată de Ion Caramitru, e de un feminism ucigător. Dar nu prea indulgentă nici cu bărbații. Avem cinci femei singure, dintre care cea mai singură este exact cea măritată. Cinci femei cu frustrări și depresii, care se adună o dată pe săptămână, la un fel de clacă de tricotat. Sigur că tricotatul ăsta e o bună metaforă pentru capacitatea noastră de a face un lucru, bine, până la capăt. Sau pentru incapacitatea noastră de a-l face. Sau pentru neputința de a înțelege cifrul modelului. Sau pentru incapacitatea de a descurca niște fire încurcate. Precum africanul care, dintr-un film de două ore, a rămas cu gândul doar la găina albă, care a traversat colțul de jos al ecranului, am rămas și eu cu gândul priponit de pendulul care, atârnat pe peretele livingului, stă. Stă cu migală și necruțare, semn că lucrurile sunt imuabile. Cele cinci vor rămâne exact cum sunt.

Lily (Costina Cheyrouze, subtilă, amintind pe alocuri de Meryl Streep) este gazda întâlnirilor, e cea mai ”realizată” dintre cele cinci, are bărbat, are un copil reușit, ba, cunoaște și bărbatul perfect, care ar putea aduce fericirea celor patru neîmplinite: jurnalistei Liz (Irina Cojar, sălbatică, fermecătoare), sora ei tânără, frumoasă, liberă în gândire și atitudine, de un sarcasm ucigător; Paulei (Lamia Beligan, elegantă,discretă, interiorizată) de meserie psiholog, care, la rândul ei, ar avea nevoie de o consultație; avocatei Gina (Brândușa Mircea, expresivă, misterioasă), a cărei nefericire pare să depășească limitele suportabilității; Margie (Raluca Petra, cu umor firesc, sincer) actrița supraponderală, ale cărei relații cu bărbații sunt la fel de nereușite ca fularul pe care se străduiește degeaba să-l tricoteze.

Dacă autoarea își tratează personajele feminine cu o anume compasiune (cinică!), față de personajele masculine nu are pic de milă. Cei doi bărbați din piesă nu mai sunt nici tineri, nici atletici, nici amuzanți. Miles (Marius Bodochi) este un bogătaș care se distrează studiind psihologia feminină și, mai ales, umilindu-le pe candidatele la grațiile lui. Îl va pune cu botul pe labe chiar cea mai puțin versată dintre ele, tânăra Liz. Aceeași Liz care îl fascinează și pe Boby (Tomi Cristin), cumnatul ei, un soț și tată plictisit, care se consolează cu alcool și cu visul de a fugi în lume cu o mare iubire. Desigur, cât mai jună.

Și Theresa Rebeck își tratează masculii din piesă cu ironie, dar, în spectacolul orchestrat de Ion Caramitru, ironia capătă dimensiuni caricaturale. Foarte bună ideea de a încredința rolurile masculine unor actori cu tipologii sensibil asemănătoare. La un moment dat, ratatul Boby și sofisticatul/snobul bogătaș Miles devin identici, scena în care sar la bătaie, precum două gorile turbate, fiind apoteoza în materie de ”toți bărbații sunt la fel”.

Dincolo de amuzamentul real pe care îl oferă noul spectacol al Naționalului din București și de aparenta ușurătate a comediei, textul – îmbogățit prin montare și interpretare actoricească – propune câteva teme serioase de gândire și nu puține revelații.  O notă bună se cuvine scenografiei semnate de Florilena Popescu Fărcășanu. Spectacolul face parte din programul ”Uși deschise pentru toți”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Voi folosi cuvântul incorect – inspirațional, pentru că hipercorectul inspirator sună ca naiba și rimează cu aspirator. Așa. Voiam să zic doar că textele inspiraționale, cu optimismul lor naiv, nu fac parte din lecturile mele preferate. Dar Ivan Vyrypaev a scris un text inspirațional – piesa ”UFO” – bun și deștept. Și chiar cu haz. Mult. Totul e să știi să-l percepi. Un text atât de acroșant, încât nici nu observi că actorii sunt privați și de acțiune, și de puncte de sprijin. Doar ochii și-i pot sprijini în camera video care le transferă imaginea, sub formă de hologramă, pe voalul transparent ce ține loc de cortină. Ar putea să fie destul de plictisitor să stai să te uiți la un actor aproape nemișcat, care spune un șir de cuvinte. Dar ce cuvinte! Și cum le spune! Este o piesă despre epifanie. Despre secunda aia unică, irepetabilă, în care îți apare Dumnezeu (sau cum vrei tu să-l numești). Despre cum îți apare Dumnezeu chiar în interiorul tău, în minte și în suflet, dăruindu-ți un sens cu totul și cu totul nou, o înțelegere cu totul și cu totul nouă a lumii și a drumului pe care îl ai de făcut. Și ceea ce e mai important, Vyrypaev îți dă libertatea de a interpreta cele ce ți se vor arăta, după crezurile și aspirațiile tale. ”Dumnezeu este pretutindeni, – spune dramaturgul într-un interviu – nu există loc în care el să nu fie. Este totul. Așa mi-l închipui eu. Poți spune Dumnezeu, Ființă sau Cosmos. Toate astea, împreună, sunt Dumnezeu. Așa mi se pare. Dumnezeu înseamnă și oameni, și extratereștri. Eu, prin Dumnezeu, înțeleg legea universului.”

Textul este structurat circular. Se deschide cu scrisoarea lui Vyrypaev, citită de Bobi Pricop, regizorul spectacolului. Aflăm că majoritatea oamenilor care susțin că au văzut farfurii zburătoare au bubă la bibilică sau se droghează, iar cei care n-au bubă și nu se droghează au văzut, de fapt, ceva care nu era deloc farfurie zburătoare. Cercul se închide cu magnatul petrolului, generosul sponsor (interpretat cu umor aristocratic de Ion Caramitru). Silogistica lui aiuritoare te face să te întrebi, în final, dacă tu însuți exiști sau nu. Cele două puncte (de vedere ?) se îndreaptă în șase pași spre înnodarea finală.  Șase oameni povestesc despre întâlnirile lor de gradul III. Întâlniri cu acel ceva neidentificat și indefinisabil. Acel ceva pe care nu-l poți numi sau descrie, dar ale cărui urmări sunt cât se poate de clare.

Australianca Emily Wenser (Ada Galeș, pendulând cu grație între fragilitate și vigoare) descoperă iubirea ca antidot al violenței izvorâte din teamă și insecuritate. Artiom Gusev (Istvan Teglas exprimând cu aceeași virtuozitate cinismul și minunarea vecină cu extazul) este un programator rus, stabilit momentan la Hong Kong, pentru a crea jocuri pe calculator, numai bune de prăjit creierii. El va descoperi liniștea: ”Toate lucrurile din lume se trag din această liniște, dar nu ajungem la ea din cauza zgomotului !” Momentul revelației este frumos ilustrat de imaginea megalopolisului sublimat în mandala atotcuprinzătoare.

Lui Ciprian Nicula i-a revenit un personaj pe care și-l asumă cu dezinvoltură:  tânărului Nick Scott, curier, iubitor de muzică, singur, trist, înfricoșat, salvat de energia unui copac îmbrățișat și de ideea că noi suntem cei care complicăm fără rost lucrurile pure și simple.

Blazare ar fi termenul care l-ar putea defini pe Robert Evans,  directorul unei școli de business, interpretat cu necesara ironie de Mihai Călin. Într-o seară, pe când se relaxa la casa de vacanță, profesorul de șmecherii descoperă că ”ne-am pierdut pe noi”, că privirea nepervertită a copilului este cea care percepe adevărul și nu mintea atotștiutoare a adultului care, în realitate, nu știe nimic.

Rebela Jennifer Davies (Raluca Aprodu, dozându-și cu grijă mijloacele de expresie) ar putea să mintă că s-a întâlnit cu niște extratereștri ”veniți de la mama dracului să-i  bage omenirii mințile în cap”, dar preferă să spună adevărul despre forța creatoare care schimbă lumea, iar tu trebuie doar să fii de partea ei. Ultima mărturie vine de la o casnică banală, mama a trei copii, Joanna Harris. Vocea catifelată, atașantă, a Medeei Marinescu povestește despre viața care nu este decât drumul spre adevăratul acasă, unde ne vom întoarce cu toții. Pe unii îi nedumerește costumul de astronaut pe care îl poartă Joanna. Păi, nu vorbește femeia despre călătorie? Și ce călătorie poate fi mai fascinantă decât una în spațiul cosmic?

Cred că Bobi Pricop și-a orchestrat spectacolul cu migală, știind exact ce vrea să obțină. Alexei Țurcan a compus muzica sferelor, Paul Popescu (Modulab) și Mizdan au creat o scenografie sugestivă (sigur, pe alocuri amintește de marele succes cu ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, fără însă a atinge acel apogeu), Paul Spike și Tudor Panduru s-au ocupat de secțiunea video, Cristian Șimon este autorul lighting design-ului, Ana Ienașcu a creat costumele. Dacă ar fi să reproșez ceva, aceea este ușoara redundanță a tehnicii, efectele vizuale care apasă (uneori, până la strivire) asupra actorului din scenă.

E bine că tehnica de ultimă oră a erupt (și) în teatrele noastre, dar nu strică o anume măsură, o anumită viziune de ansamblu. Cred că ”elementul” de care avea nevoie acest spectacol pentru a fi perfect se numește Adrian Damian. Scenograful care știe să reconfigureze și să coaguleze toate elementele vizuale, în slujba împlinirii impecabile a unui spectacol. Cei care au văzut ”O întâmplare ciudată cu un câine…”, la Național, și ”Iarna”, la Nottara, știu ce vreau să spun. Altfel, spectacolul trebuie văzut, pentru că e un medicament antistres: la sfârșit, părăsești sala mai senin, mai împăcat cu soarta, ca omul căruia i s-au confirmat niște lucruri minunate pe care le bănuia, dar nu-i venea să creadă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Clovni. Măscărici. Bufoni. Arlechini. Paiațe. ARTIȘTI. Există pentru a ne face pe noi să râdem. Sau să plângem. Sau să gândim. Există cât există, strălucesc cât strălucesc, pe urmă dispar din lumina reflectoarelor, iar noi îi uităm. Noi, publicul. Care am râs, am plâns, am iubit, am gândit, dar la urma urmei, ce mai contează. Uitarea e comodă.

De Ziua Mondială a Teatrului, am ales să vorbesc exact despre acest spectacol. Știu eu de ce. Matei Vișniec a scris ”Angajare de clovn” în urmă cu 40 de ani. Povestea e valabilă și azi. La noi și pretutindeni. Și Matei Vișniec, și Ion Caramitru iubesc circul. Eu nu iubesc circul, dar îi prețuiesc pe cei doi mai sus amintiți. Asta m-a convins să merg la spectacolul care se joacă în Sala Studio a Naționalului bucureștean. Am văzut, în urmă cu mulți ani, o ”Angajare de clovn” interpretată de trei actori ai Comediei Franceze, trei bătrâni înalți și frumoși, care își jucau rolurile în civil, adică fără costume de clovni, fără decor, doar ei trei. Și ușa. Dar câtă emoție erau în stare să transmită, așa, fără niciun fel de adjuvante! Prin urmare, cu așa un termen de comparație, aveam o ușoară strângere de inimă în drum spre teatru, deși știam că toți participanții la crearea spectacolului sunt de excepție.

Nu-i frumos să spui de la început cum e sfârșitul, dar nu pot să mă abțin: acest spectacol mi-a depășit cele mai îndrăznețe așteptări. Ceea ce părea, la început, un spectacol bun, dar tributar standardelor clasice, a dospit vertiginos și a explodat într-o feerie luxuriantă, care îți taie respirația. N-am să stric surpriza, dezvăluind cum și de ce, merită să vă asumați aventura! Hai să vorbim, mai bine, despre actori. În calitate de regizor al spectacolului, Ion Caramitru a avut fericita inspirație să-i distribuie în rolul bătrânilor clovni pe trei dintre cei mai tineri actori ai teatrului: Petre Ancuța, Emilian Mârnea, Florin Călbăjos.

Artiști totali, care știu muzică, instrumente, mișcare, rostire, și care vin din școala clujeană a profesorului Miklós Bács, aducând cu sine un discret și adorabil accent ardelenesc. Cei trei se transformă în clovni bătrâni și chiar îi crezi și empatizezi, și ți-e milă, deși zâmbești a râde. Artiști în ruină, pe care nu-i mai vrea nimeni, dar care speră într-o întorsătură favorabilă a sorții.

Petre Ancuța este Filippo, împletind disperarea cu ironia șfichiuitoare, mefistofelic și copilăros în același timp. El este cel mai puternic în trioul de ratați. Nicollo este, în interpretarea sensibilă a lui Emilian Mârnea, arlechinul transparent ca o libelulă, mereu suspicios, mereu în pragul atacului de panică, dar afișând o jovialitate caracteristică inocenților.

Pare cel mai vulnerabil, mai ales în comparație cu grandomanul Peppino, o fascinantă creație a lui Florin Călbăjos. Peppino este clovnul care a reușit să-și transceandă condiția, părăsind rumegușul arenei pentru a accede la nobila scândură a scenei. A fost Richard al III-lea, a fost și Lear, dar gloria degrabă apune și, iată-l întors la starea de măscărici tragic, așteptând un job în fața ușii care nu vrea să se deschidă.

Călbăjos e imprevizibil în tot ce face, iar finalul acela apoteotic, în care cântă la vioara cu goarnă (higheghe) tema principală din ”La Strada”, compusă de Nino Rota, mi se pare genial. Nu știu cine a fost cu ideea, dar merită cel puțin o oră de aplauze. Dacă prima parte e despre disperare, coșcoveală, durere, tristețe, ratare, a doua parte – universul amintirii – e strălucitoare ca Cirque du Soleil, o feerie încântătoare, pe care a contemplat-o zâmbind însuși creatorul ei, Ion Caramitru.

Cu ani în urmă, când piesele lui se jucau prin pub-uri și mici teatre de cartier, deși notorietatea sa era deja de rezonanță mondială, Matei Vișniec îmi vorbea despre dezamăgirea de a nu-i fi jucată nicio piesă la Teatrul Național. De-acum, are toate motivele să se declare satisfăcut. Anul trecut, Alexandru Dabija i-a montat (exemplar!) ”Requiemul”, anul acesta a fost impresionat până la lacrimi de profunzimea viziunii lui Ion Caramitru asupra ”Angajării de clovn”.

Și, desigur, de minunile făptuite de complicii acestuia. Actorii Petre Ancuța, Emilian Mârnea. Florin Călbăjos, artiștii de circ Antonio (un personaj cu adevărat fellinian!), Vanda și Constantin Rotaru, clovnul Cristiano, Bogdan Andreescu, Camelia Lazăr, Valentin Iancu, Mariana Ionescu,, Cristian Enoiu, Robert Stan ș.a. Amfitrioni muzicali: Clara Toplicianu și Lorena Sanda. Decorul Florilenei Popescu Fărcășanu și costumele Lilianei Cenean au fost puse frumos în valoare prin light designul lui Chris Jaeger și grafica animată creată de Matei Branea, Bogdan Nedelcu, Matei Monoranu (CINETic). Coregrafia – Florin Fieroiu. În seara aceasta, celebrând Ziua Mondială a Teatrului, spectacolul s-a jucat în cadrul campaniei UNITER, ”Artiștii pentru artiști”. Nu mă îndoiesc că sala a fost arhiplină. Ca de obicei, la un spectacol atât de bun.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Când ai prea multe de spus, nu știi cu ce să începi. Am multe de spus, dar nimic din culise. Cei care așteaptă picanterii de tabloid pot părăsi pagina. Că n-am. Mai bine definim locul întâmplării: Vox Maris Grand Resort Costinești. Un fel de Wonderland curat, civilizat, liniștit, înflorit, înverzit, cu arteziene care se colorează noaptea și difuzoare susurând muzici de relaxare. Împărăția lui Nicușor Năstase. Un Mecena adevărat, care a construit o sală de spectacole special pentru tinerii actori ce își măsoară, aici, talentul și speranța și puterea de a-și depăși limitele.

Arta doare, dar nu ne lăsăm

Uvertura festivalului: Școala de teatru de la București și cea de la Cluj joacă o rivalitate precum aceea a familiilor Montague și Capulet.

Romeo – Alexandru Voicu (UNATC București) e în cârje, cu piciorul stâng în ghips. L-a lovit o mașină, dar asta nu l-a împiedicat să participe la concurs. E în cârje și Julieta – Oana Serena Secară (Universitatea ”Babeș Bolyai” Cluj). N-are nimic la picioare, dar e solidară cu iubitul Romeo. Cele două clanuri se ciorovăiesc o vreme – cu haz și grație – sfârșind prin a se îmbrățișa. Moment artistic cu happy ending. Actoria se hrănește din iubire. Actorii sunt împreună.

Despre sistem și alte lucruri nu prea greu de înțeles

Gala s-a deschis în prezența ministrului Culturii, Corina Șuteu. Care a amintit că e de meserie critic de teatru și a fost, pentru un scurt răstimp, președinte al UNITER. A uitat să spună că a fost și director al Theatrum Mundi (actualul Metropolis), exact cât a fost nevoie pentru transformarea unei case de cultură a ”iepocii dă aur”, într-un spațiu dedicat spectacolului neconvențional.

Și, pentru că tot era de față doamna ministru, Ion Caramitru (patronul spiritual al Galei, în calitate de președinte al UNITER) a reluat o temă pe care o tot repetă: Anual, facultățile de teatru produc în jur de 300 de absolvenți. La ora aceasta, în jur de 4000 de actori tineri nu sunt angajați. Deci nu au un venit stabil. S-a stârnit mare tărăboi pe ideea că Ion Caramitru i-a făcut ”șomeri” pe actorii implicați în proiecte independente. Actorii cu statut de freelancer s-au simțit insultați dar, cu un mic de efort de gândire, ar putea să le treacă. E vorba despre un sistem care trebuie schimbat din rădăcină. Care să permită teatrelor finanțate de stat să angajeze noile generații de actori. Care să ofere un statut mai generos teatrelor independente. Unde, nu de azi, de ieri, trăiesc cele mai bune spectacole. ”Trebuie să schimbăm legislația, – spune Caramitru – să facem o reformă prin care tinerii artiști să fie mai ușor găsiți pentru instituțiile noastre. Gala HOP demonstrează că talent există. El trebuie întreținut.”

După cei trei ani buni, cât a durat mandatul lui Radu Afrim la conducerea Galei, directoratul artistic a fost preluat de Miklós Bács, actor și profesor de actorie la Cluj.

Despre eficiența metodei sale pedagogice vorbește interminabilul șir de premii colecționate de studenții săi, la toate concursurile posibile. ”Sunt minoritar. – spune Miklós Bács – Am învățat că și noi, ca breaslă, suntem minoritari. Pentru a exista, nu ajunge să fii bun. Trebuie să fii cel mai bun. Din momentul în care ești cel mai bun, existența ta nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării. Societatea va fi obligată să te accepte.” Școala lui Miklós Bács înseamnă, mai presus de toate, un regim draconic. Militărie. A fi cel mai bun înseamnă efort și sacrificii. La Costinești, concurenții și-au început programul la 7, în fiecare dimineață, pe plajă, la workshop-ul Kineto coordonat de Andrei Flaviu Fălcușan. Apoi, la sfat cu juriul. Apoi alt workshop, cu Andrea Gavriliu, Petre Ancuța, Tudor Lucanu și Horia Suru.

Apoi, repetiții pentru proba individuală și cea de grup. Apoi, concursul cu toată avalanșa lui de emoții. Apoi, spectacolul invitat. Apoi, pe la miezul nopții, iar encounter la meeting point, cu sfaturi, cu ou și cu oțet. De plajă, bălăceală, distracție la discotecă – nici vorbă! Spre deosebire de alte ediții, când n-am prea înțeles opțiunile juriului (eh, de gustibus…), anul acesta a fost un juriu pe care l-am înțeles în proporție de 95 %. Jurați din generații diferite, din ”sistem” și din teatrul independent: Victor Rebengiuc, Ofelia Popii, Dorina Chiriac, Andrei și Andreea Grosu.

S-au întâlnit cu tinerii actori câteva nume sonore ale teatrului contemporan: Mariana Mihuț, Marian Râlea, Mihai Constantin, Felix Alexa, Alexander Hausvater, Mihai Constantin, Lia Bugnar, Mircea Cornișteanu, Erwin Simsensohn, Bobi Pricop. Din păcate, singurul director de teatru care s-a deranjat să vină la Gala HOP a fost Ion Caramitru. Păcat. Ar fi avut câte ceva de văzut. Și, eventual, de angajat. Măcar cu contract de colaborare.

Despre concurs, concurenți și premianți – în episodul viitor.

(Va urma)

Gabriela Hurezean

Fotografii de Maria Ștefănescu și Adi Bulboacă

La conferința de presă care a avut loc miercuri, la Teatrul Național din București, s-au discutat multe subiecte, o să vi le povestesc  pe rând. Acum vreau să vă supun atenției răspunsul lui Ion Caramitru la o întrebare care i-a fost adresată pe un ton nu tocmai elevat. Cel care pune întrebarea are dubii legate de modul în care au fost folosiți banii investiți în renovarea Teatrului Național din București. Îl știu pe Ion Caramitru de foarte multă vreme. Este omul care scoate bani din piatră seacă.  Pentru Gala Tânărului Actor, pentru Premiile UNITER, pentru căminul destinat artiștilor vârstnici de care nu are grijă nimeni. Și pentru multe altele. Când vrea bani pentru el însuși, se duce la muncă. Din Anglia până în Japonia. Acolo, regizează spectacole minunate (pe unele le-am văzut…). Cine e în stare să-l bănuiască pe Caramitru că deturnează bani, habar n-are despre cine vorbește. Îmi lipsește cu desăvârșire limbajul de economist, așa că vă ofer explicațiile venite direct de la sursă. (G.H.)

Dacă ajungi mai devreme la Teatrul Național, nu trebuie să te murezi în ploaie până când începe spectacolul (cum se mai întâmplă pe la alte teatre bucureștene). Mai mult decât atât, poți chiar să intri în sală și, în cazul nostru, să vezi, cu 10 minute înainte de începerea spectacolului, un pre-spectacol. Actorii verifică decorul, schimbă păreri, se împrietenesc cu publicul. Încliftat într-un costum alb, Mihai Călin părăsește scena teatrului din teatru și se sfătuiește cu o spectatoare dacă e bine sau nu să-i lase acesteia în păstrare un carnețel jerpelit și o pană de scris, până când va avea el ”o replică”. Într-un sfârșit, renunță și ascunde lucrurile sub scenă.

Tobe, ritmuri, auftakt, magie. Începe ”Furtuna”. De Shakespeare. Recitită de regizorul bulgar – devenit universal – Alexander Morfov. Care a mai montat la Naționalul bucureștean ”Vizita  bătrânei doamne” și a venit în turneu cu al său ”Don Juan”. Își respectă și de data aceasta obiceiul de a citi în deplină libertate, fără, însă, a desfigura spiritul shakespearean. Povestea lui Prospero, fost duce de Milan, trădat de propriul frate și izolat pe insula defunctei vrăjitoare Sycorax, este arhicunoscută. Noutatea poate veni din viziunea regizorală, din performanțele  actoricești, din decor și sonorități. Scenograful Nikola Toromanov propune o scenă cu toate ”harnașamentele” la vedere și care poate fi de toate: insulă, mare învolburată, pădure cu liane, corabie, adăpost etc.

În acest spațiu își despletește Morfov fantezia, inspirația și, nu în ultimul rând, umorul. Căci ce altceva decât umorul a iscat, de pildă, acea mustață a lui Prospero, datorită căreia Ion Caramitru seamănă frapant cu un Einstein mai tânăr și mai pieptănat? Lucru deloc întâmplător, pentru că Prospero este un savant/magician care stăpânește duhurile și creaturile insulei și, prin intermediul lor, stihiile naturii. Ion Caramitru, acest mare aristocrat al scenei, materializează un Prospero distins și pișicher, în același timp, generos și cinic, profund uman dar și nemilos. Dacă e oarecum resemnat cu propria soartă, găsindu-și o lume familiară în cărți, există un amănunt care îl neliniștește: soarta fiicei sale, Miranda. În versiunea Crinei Semciuc, Miranda este un fel de Mowgli al insulei, care își amintește foarte vag că a avut, cândva, cinci servitoare. A crescut în jungla insulei și, dacă nu-l punem la socoteală pe tatăl ei, singura vietate masculină pe care o cunoaște este monstrulețul Caliban, excepțional interpretat de Mihai Călin.

Se pare că Morfov este adeptul teoriei colonialiste, acreditată, de-a lungul vremii, de unii critici. Caliban arată ca o lăcustă neagră, uriașă, se hrănește cu broaște vii, vrea s-o violeze pe Miranda și, cu toate acestea, are un nu știu ce care te face să empatizezi cu el. Graseiază ca un copil care a dat mult de lucru logopedului, până când a învățat să spună ”r”. Se plânge mereu că îi e foame și că insula e a lui. Și chiar așa este. Insula a fost a mamei sale, vrăjitoarea Sycorax și i se cuvine, deci, ca urmaș, în ciuda intrusului Prospero care, e drept, l-a civilizat întrucâtva, dar l-a și transformat în sclav ținut în lanțuri. De altfel, toate spiritele insulei sunt slugile lui Prospero care le stăpânește cu ajutorul lui Ariel, spiritul pe care Sycorax îl ferecase în trunchiul unui copac.

După 12 ani de chin, este eliberat de Prospero, dar ”libertatea” astfel obținută nu este decât o nouă înrobire. Ariel, făptura de aer este întruchipată de omul cel mai potrivit pentru acest rol, István Téglás. Virtuoz al expresiei corporale, Téglás reușește să exprime foarte mult prin mișcări puține, uneori chiar prin nemișcare. Ariel e trist pentru că Prospero îi promite mereu libertatea fără a se ține de cuvânt, e rece în fața tribulațiilor omenești, ca orice spirit, e puternic, în ciuda fragilității ființei sale eterate, e versatil și plin de grație magică. Să ascultăm tema muzicală pe care Morfov a ales-o pentru Ariel, apoi continuăm disecția spectacolului:

Iată cum o melodie poate descrie total un personaj. Din fericire, în spectacol, cântecul se oprește înainte de minutul 3,08, unde splendoarea se transformă în western spaghetti. E frumoasă și muzica westernului dar așa, amestecate, generează ceva care seamănă cu un tort de ciocolată ornat cu ceapă verde. Nu am divagat fără un scop anume. La fel ca pasajul intrus din piesa lui Patrick Watson, există și în spectacol un pasaj pe care nu-l pot digera și nici nu-l pot descrie pentru că sunt niște copii, pe-aici prin preajmă. Pe ocolite: când Miranda se întâlnește cu Ferdinand (Alexandru Călin) unul dintre spirite face un gest trivial, demn de Vacanța Mare și nicidecum de un spectacol bun, ca acesta.

E normal ca niște marinari euforizați să se comporte ca niște tifosi veritabili, cu tot tacâmul de vulgarități aferent, numai că din partea unor spirite ne așteptăm la un alt gen de umor. Dar, vorba lui Nichita Stănescu, un cub perfect trebuie ciopârțit un pic, la un colț. În rest, spectacolul e memorabil. Excelente aluziile la contemporaneitate, vezi scena în care marinarii turmentați, fluturând niște nădragi murdari pe post de stindard, pornesc vitejește să preia puterea de la Prospero. Sau cea în care Caliban blestemă metaforic: ”Lovi-v-ar ciuma roșie!”. Sau cea în care tot Caliban le sugerează rebelilor să ardă cărțile lui Prospero (amintind, cu siguranță, de ”Cultura la dubă”!) Dar, pentru că ”Furtuna” se vrea o comedie romantică – aș zice, chiar o feerie – regizorul a întocmit o ilustrație muzicală pe toate gusturile, de la ”Carmina Burana” (Carl Orff) la ”You are so beautiful” (Joe Cocker), de la muzică țigănească, la tarantella italiană etc.

La plecare, iei cu tine acasă bucuria de a fi asistat la performanțe artistice de mare amplitudine – Ion Caramitru, Mihai Călin, István Téglás – susținute de o echipă excelentă. O notă specială se cuvine prestațiilor lui Mihai Calotă (Trinculo), Ioan Andrei Ionescu (Antonio), Andrei Finți (Alonso), Vitalie Bichir (Gonzalo), Marcelo S. Cobzariu (Stephano), Gavril Pătru (Sebastian), Ionuț Toader (spiridușul cu microfonul). Expresiv este și grupul de actori care interpretează marinari, spirite, creaturi: Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Idris Clate, Axel Moustache, Eduard Adam, Alexandra Poiană. Un spectacol care își propune să-ți ofere o stare de bine. Și chiar reușește.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Augustin Bucur