Anul trecut, s-au întâmplat niște chestii care mi-au scurtat fitilul până la cota de avarie. De văzut spectacole, am văzut. Câteva. Dar n-am scris despre ele pentru că m-au lăsat total fără impresii. De aceea, m-am întors acum pe ”câmpul de luptă” cu o mică strângere de inimă: oare, și de data asta…? Totuși, știind că Bucharest Fringe propune mereu spectacole remarcabile prin curaj, prospețime, insolit, mi-am oferit o seară la Teatrul ÎnCulise, la spectacolul ”Raskolnikov” (după ”Crimă și pedeapsă” de Dostoievski).

Pe Ionuț Iftimiciuc îl știu mai bine ca interpret al unor roluri memorabile, culminând cu personajul din ”Artă” de Yasmina Reza, în regia Teodorei Câmpineanu. Pare un fel de Johnny Depp de-al nostru. Despre regizorul Iftimiciuc știam mai puține (”Inferno”, ”Monoloagele vaginului”, ”Strip Poker”), dar mi-e clar că, montând acest tulburător ”Raskolnikov”, e ca și cum și-ar da proba supremă de maturitate. Se știe că teatrul independent supraviețuiește în spații mici (aș recurge la termeni muzicali, pastișând expresia ”teatru de cameră”), cu derizorii resurse materiale, dar cu atât mai multă cerbicie și pasiune. E și cazul acestui spectacol. Ionuț Iftimiciuc nu recurge la farafastâcuri tehnice (cum cere trendul momentului, deși fumat de multă vreme), limitându-se la expresivitatea actorilor și a muzicii, cu tot respectul față de mesajul dostoievskian. Atât de valabil și azi! Spune Raskolnikov: ”Toți marii lideri ai lumii sunt, fără excepție, criminali. Sângele vărsat le dă putere.” Sună cunoscut, nu-i așa?

Cum spuneam, valoarea spectacolului constă în alcătuirea inspirată a distribuției și orchestrarea ei într-un crescendo bine articulat al emoției. În rolul titular, Nicholas Bohor este, fără îndoială, revelația. Este exact așa cum mi-l imaginam pe Raskolnikov, când am citit romanul. Bohor a debutat în calitate de copil minune în câteva filme, cel mai cunoscut fiind ”Vara s-a sfârșit” (regia Radu Potcoavă), apoi i-am pierdut urma și l-am regăsit ca tânăr transparent, cu privire hipnotică și sensibilitate fremătătoare. Raskolnikov este damnatul înfricoșat, sfâșiat de sentimentul vinovăției, păcătosul care își caută izbăvirea, dar nu îndrăznește să mărturisească. Se consideră o ființă superioară, nefericită (”durerea și suferința sunt inevitabile pentru oamenii inteligenți”), îndreptățită, la o adică, să condamne la moarte babornița ridicolă, inutilă și ticăloasă, cu al cărei bănet ar putea ajuta o mulțime de oameni sărmani. Când Sonia deplânge sărăcia extremă în care trăiește Raskolnikov, acesta se simte rănit în orgoliu și o amendează cu ”o curvă mă judecă pe mine?”.

La fel ca Raskolnikov, care, structural, e un om bun, persecutat de soartă, și Sonia este o ființă inocentă, victimă a unei societăți feroce. Ioana Nichita e, pur și simplu, o rază de lumină în acest rol. Deși e nevoită să-și vândă trupul pentru a-și întreține familia numeroasă și tatăl bețiv, Sonia rămâne o conștiință curată, în stare de orice sacrificiu. Ea îl va determina pe Raskolnikov să mărturisească și tot ea îl va însoți, până la capăt, pe calea mântuirii (cine a citit romanul știe că Raskolnikov va fi condamnat la muncă silnică, în Siberia, iar Sonia va fi alături de el și acolo.) Tot Ioana Nichita interpretează rolul cămătăresei Aliona, personaj diametral opus Soniei, de care se achită la fel de convingător.

Alex Vlad este minunat în rolul anchetatorului chinuit de hemoroizi, dar însetat de dialoguri intelectuale și filosofii de viață. Deși – cu fleru-i de polițist experimentat – bănuiește că Raskolnikov e autorul dublei crime, acceptă să tărăgăneze oricât conversațiile cu acesta, din pura plăcere de a cerceta un spirit mai înalt decât contingentul. Alex Vlad exprimă cu subtilitate tertipurile specifice meseriei de anchetator, de la simpla curiozitate mascată, la falsa empatie. E desăvârșit și în rolul tatălui care știe că e un vierme, dar nu pregetă să cheltuiască pe băutură banii câștigați cu chin și umilință de fiica sa.

Un accent binevenit aduce muzica lui Adam S. Q. David, interpretată la pian de Uretyan Reinhardt. Care mai ”cântă”, din când în când, și la mașina de scris, ascuns acolo, în culise, în spatele vitrinei încețoșate.

”Raskolnikov” de la Teatrul ÎnCulise este un spectacol care se va juca pe parcursul stagiunii bucureștene, vi-l recomand călduros. Iar Festivalui Bucharest Fringe continuă până duminică, 13 septembrie, găsiți programul pe site-ul festivalului sau aici, la mine, în articolul pe care l-am postat anterior.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Ovidiu Teșileanu

Îmi place să scriu despre spectacole la cât mai mult timp după ce le-am văzut. Timpul poate fi un filtru eficient pentru cernerea izbândei de rateu. Din tot spectacolul rămâne în memorie doar ceea ce e semnificativ. În sensul calității, dar și al defectului. Din ”Artă” îmi amintesc aproape totul. Mai întâi, textul admirabil, de un umor subtil, care declanșează ceva ce aș putea numi (ușor forțat), ilaritatea… culturală. Căci pe Yasmina Reza n-ai cum s-o înțelegi cu sinapse paralitice. Iar Teodora Câmpineanu, în calitate de regizor, are niște sinapse zglobii, înnodăcioase, numai bune să transfere pe scenă acest text de o savoare greu egalabilă. La suprafață, textul țintește – și nimerește din plin – snobismul, (ne-)înțelegerea artei moderne, viziunea artistică și iluzia optică, rostul și nevolniciile artei, festele pe care ni le joacă privirea, gândul, prejudecata. Dincolo de suprafață, e vorba despre prietenie. Despre viață. Despre trei oameni din care tabloul alb cu dungi albe scoate la suprafață cele mai bine ascunse dezamăgiri, frustrări, furii. Tristă temă, nu? Aici intervine umorul oacheș al Yasminei Reza. Arta ei inimitabilă de a vorbi despre lucruri grave printre hohote de râs (vezi și ”Jocul de-a măcelul”, dacă se mai reia pe undeva).

Avem trei prieteni. Serge e medic dermatolog. Aristocrat sensibil, cu o percepție fremătătoare a artei, ușor snob, păstrând cu grijă eleganța exprimării atunci când își apără criteriile de valoare. A dat o sumă aiuritoare pe tabloul alb. Nimicul străbătut de câteva dungi de nimic. Cel puțin asta e tot ce vede din tablou Marc, dezabuzat, supărat pe viață, exprimându-și frust părerile. Dar, în sinea lui, e la fel de sensibil ca Serge. Doar că privește lucrurile din alt unghi, considerând că tabloul e de căcat. Când al treilea prieten, Ivan, încearcă să-i explice (ceva ce nici el nu înțelege prea bine), afirmând că ”în spatele tabloului e un gând”, Marc conchide: ”Un gând în spatele căcatului”. Și mai înghite o pastilă din cutiuța cu doctorii homeopate.

Ivan e prietenul împăciuitor (după Marc: moale și pupincurist). Viața lui e, în acest moment, o adevărată încurcătură de mațe. Iar patimile lui, narate cu glas plângăcios, declanșează râs homeric în public. Ca să nu căpieze de tot, a recurs la terapie. Unul din momentele sclipitoare ale spectacolului este acela în care omulețul necăjit citește bilețelul pe care a notat ce i-a spus psihanalistul Finkelson: ”Dacă eu sunt eu fiindcă eu sunt eu, iar tu ești tu fiindcă tu ești tu, atunci eu sunt eu și tu ești tu. Dacă, dimpotrivă, eu sunt eu fiindcă tu ești tu și tu ești tu fiindcă eu sunt eu, atunci eu nu sunt eu și tu nu ești tu”. Și, din nou, geniul Yasminei Reza: ceea ce, privit din avion, pare o poantă irezistibilă, privit mai îndeaproape, cu mintea trează, se revelează ca fiind un adevăr incontestabil. O axiomă.

Prestațiile celor trei protagoniști se situează la nivelul excelenței. Serge, în interpretarea lui Axel Moustache este atât de sincer, de convingător, încât, după ce l-am auzit spunând ”Citește-l pe Seneca”, de îndată ce m-am întors acasă, am răscolit biblioteca după ”Scrisori către Lucilius”. Răzvan Ilie (Marc) răsfiră o graniță atât de fină între duritatea și fragilitatea personajului încât, cu puțină atenție, le poți vedea/simți pe amândouă, în același timp. Pe Ionuț Iftimiciuc l-am mai văzut în multe roluri, de fiecare dată împlinite exemplar, dar cu acest Ivan distrus, dar plin de solicitudine și înțelegere pentru scrântelile prietenilor, reușește să atingă un vârf foarte greu accesibil al artei actoricești. Îmbrăcând caracterul lui Ivan, Iftimiciuc parcurge în modul cel mai firesc drumul dintre râs și plâns, dintre înțeles și neînțeles, dintre adevăr și minciună, dintre fericire și nefericire, dintre a trăi și a te preface că trăiești.

Ca de fiecare dată, Teodora Câmpineanu a știut să-și aleagă distribuția cea mai potrivită, pe care a orchestrat-o armonios și cu umor oarecum geamăn cu al Yasminei Reza. Tot ea a ales muzica, astfel încât aceasta să nu acopere (cum am mai văzut în spectacolele altora), ci să puncteze discret exact ceea ce e de punctat. Îi aparține și concepția decorului, de un minimalism ingenios: câteva scaune care, prin geometria amplasamentului, delimitează schimbările de spațiu și timp. Una peste alta, ”Artă” este o izbândă reală ca spectacol. Acum se joacă la Teatrul Național din București, dar nu e exclus să aveți norocul să-l puteți vedea și în alte spații, din alte orașe. Nu pregetați să-l vânați, va fi o bucurie rară!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Bădoi și Adrian Luican

Habar n-am de ce-mi mulțumește mie toată lumea că a venit Matei Vișniec de la Paris la Teatrul În Culise, să vadă spectacolul ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu”. Eu n-am făcut decât să-i aduc la cunoștință că regizorul Cristian Bajora și actorii Maria Popovici, Ioana Chelmuș, Florin Frățilă, Ionuț Iftimiciuc, Alexandru Minculescu, Ștefan Nistor au făcut un lucru bun. Numai că, atunci când reputatul dramaturg m-a anunțat că vine la București, am avut exact aceeași strângere de inimă pe care a avut-o și echipa spectacolului, în frunte cu Cristian Bajora. Pe Matei Vișniec îl știu de când eram începători în ale literaturii. Știu de atunci cât este de riguros în toate. Mă gândeam că, poate, având anvergura internațională pe care i-o știm, nu va aprecia tipul de umor cu care sunt ”asezonate” piesele sale scurte, ce alcătuiesc spectacolul ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu”. Pe urmă, am răsuflat ușurată. Matei Vișniec râdea. Și a râs mult. Deci nu s-a supărat că regizorul și actorii și-au permis să mai… ”brodeze” pe marginea partiturii. După părerea mea, reprezentația a fost și mai bună decât cea pe care am văzut-o prima oară și am descris-o în cronică (o puteți citi, ceva mai în urmă). Iar publicul a fost deștept și elegant. A înțeles, s-a amuzat, a participat, a aplaudat.

La sfârșit, invitatul de onoare a rostit câteva cuvinte pe care nu le pot reproduce în totalitate, pentru că domnul Vișniec vorbește mult mai repede decât aleargă pixul meu. Spicuiesc din cuvintele dramaturgului: ”Mulțumesc că-mi țineți în viață niște texte pe care le-am scris în singurătate, fără să mă gândesc ce s-ar putea face cu ele pe scenă. Acest spectacol este, pentru mine, un cadou minunat, cum este și spațiul în care se joacă. În vremea când eram în țară, nu exista așa ceva. Am descoperit café-teatrul la Paris. (…) Mi-a plăcut extraordinar de mult spectacolul, dar cu adevărat extraordinar este ce improvizați voi pe lângă textele mele. V-am spus la telefon că puteți să faceți ce vreți cu ele și ați mers până în pânzele albe în materie de  inventivitate. (…) Cu cât mai mult am vizitat Occidentul, cu atât mai mult îmi place Bucureștiul. Se întâmplă ceva în țara asta, chiar dacă oamenii politici o fac de râs. Creativitatea tinerilor mi se pare o revanșă uluitoare față de clasa politică! (…) N-aș fi scris aceste texte dacă nu eram întristat de cantitatea mare de clișee ale Occidentului față de Balcani. Trebuie să treacă un secol ca să se dezlipească un clișeu din ăsta de pe fruntea țării. O țară poate oferi 150 de subiecte negative. De România sunt legate doar vreo patru: câini vagabonzi, orfelinate, romi, corupție… Numai patru subiecte negative timp de 25 de ani? Înseamnă că e o țară anormală. (…) Spațiul acesta îmi amintește de studenția mea, când locuiam într-un demisol, pe strada Galați, în apropiere de Piața Rosetti. Repet, sunteți extraordinari, aveți un talent care gâlgâie, sare, te ține într-o stare de frumusețe. Iar locul acesta este absolut fabulos, cu public de bună calitate.” Așa grăit-a Matei Vișniec, un dramaturg de talie internațională, ale cărui piese se joacă în peste 30 de țări de pe mapamond. Mai târziu, la un aparté cu eroii principali ai serii, mi-a confirmat că n-am scris minciuni în cronica despre ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu”. Dar aștept și confirmările voastre, ale spectatorilor!

Gabriela Hurezean

Joia trecută, pe un ger paralizant, m-am dat pe gheață până-n Hristo Botev, o stradă fără numere pe case, ca multe alte străzi din București. Am nimerit vila de la numărul invizibil 25, în care s-a mutat Teatrul În Culise, abia după ce am sunat-o pe draga de Vania. Apoi, totul a decurs șnur. M-am urcat în pod, am fost condusă la o masă, am comandat o cafea mică&rea, am primit exact ce am cerut, apoi a început să-mi bâzâie vocea din cap: ”Domn’e, ce seamănă picolița asta cu Maria Popovici…” Intervine vocea rațiunii: ”Picolița e mult mai înaltă (încă nu văzusem platformele…) și, în fond, ce să caute Maria printre mese?” Până la urmă, vocea rațiunii – rațiunii a pus lucrurile la punct: ”Dacă e Maria, înseamnă că ne aflăm într-o convenție. S-o respectăm.” Așa că mi-am văzut de cafeaua mică și letală, până când picolița a început să țipe nervoasă că e prea multă gălăgie, că ne holbăm la ea ca proștii, că o batjocorim pe la spate, că noaptea se prăbușește mai repede, că fumătorii fumează la nefumători…

M-am prins. E Maria Popovici care interpretează rolul chelneriței obosite din piesa lui Matei Vișniec, ”Nota de plată mecanică”. Cu nerv și umor, așa cum ne-a obișnuit de ceva vreme, actrița ne învăluie în monologul metaforă, până la finalul cu ”Cine a cerut nota de plată? (…) A venit judecata de apoi, am să vă fac socoteala pe loc (…) Iată și nota de plată… Paraziți nemernici ce sunteți… Găuri cosmice ce sunteți… Ați vrut să plătiți, hai, plătiți…” Fisa îmi cade zdrăngănind puternic. Înainte de începerea spectacolului, Maria i-a transmis băiatului care mi-a adus cafeaua: ”Doamna vrea nota de plată!” Îmi iau în serios rolul de parazit nemernic și gaură cosmică și urmăresc mai departe spectacolul. Cu tot mai mare încântare.

Regizorul Cristian Bajora a adunat sub basca ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu” câteva piese scurte de-ale lui Matei Vișniec. Selecție inspirată și perfect plasată în spațiul din podul Copper’s Pub. Cu o distribuție care și-a asumat personajele în mod exemplar și un eșafodaj caleidoscopic al poveștilor impecabil înlănțuit. Temele ne sunt bine cunoscute: aspirația Estului către Vest și către America, țara câinilor cu covrigi în coadă, sărăcia care umilește și prostituează, ”poporul fluid” care supraviețuiește acomodându-se rapid cu invadatorii, țiganul și maneaua servite turiștilor pe post de specific local… Înțelegând că ironia usturătoare a textului nu are nevoie de îngroșări, Florin Frățilă creează un doctorand de o seninătate naivă, care răspunde în tonalitate albă întrebărilor tot mai iritate ale președintelui comisiei (Ionuț Iftimiciuc). Cum dovedește doctorandul existența poporului fluid? Iată: ”Faptul că n-a lăsat nimic în urma sa este o dovadă irefutabilă a existenței sale. Idealul acestor oameni a fost, cum spuneam, unul singur: să nu fie supuși. Prețul plătit este, deci creativitate zero… și originalitate zero… cu excepția unei tulburătoare capacități de imitare. (…) Astăzi îi imită pe americani. (…) Poporul fluid despre care vorbesc s-a mondializat.” Despre ”mondializare” e vorba și în piesa următoare, ”Welcome America!”. Ioana Chelmuș nuanțează riguros, păstrând cu grijă distanța față de granița șarjei, un personaj ambivalent: pe de o parte, e mama unui bebeluș bolnav, îngrijt de un tată nu prea priceput, pe de altă parte e prostituata care încearcă să facă bani, vânzându-se soldaților americani și visând că, printre ei, va fi și un Făt Frumos care o va duce în America. Tenta tragicomică a prostituatei Cristina este bine potențată de comicul total al proxenetului Costică,  disperat să-și vândă marfa (Ionuț Iftimiciuc). Ștefan Nistor pune corect în pagină metafora frontierei care nu mai e bună decât că te ușurezi pe ea și investește emoție autentică în bătrânul orb, veteran de război, a cărui singură bucurie este să asculte cum trece un tren de lux, imaginându-și interiorul lui. Iar trenul de lux, venit din Occident, trebuie primit în Balkania cum se cuvine!

Regizorul isteric (Ionuț Iftimiciuc) organizează o nuntă cu specific local, ”o scenă folclorică viscerală în stil Kusturica”. La întrebarea timidă ”De ce, când trenul ajunge în Balcani, trebuie să fie întâmpinat de un grup de țigani?”, regizorul răspunde răstit: ”Ce, bă, ești rasist?” Maria Popovici e minunată în rolul miresei. Dacă în ipostază de chelneriță evolua pe note înalte, energice, de data asta e deconcertată, pare să nu înțeleagă nimic din ce se întâmplă iar expresiile de nelămurire, încordare, uimire se succed pe chipul ei în modul cel mai natural. La fel de convingător este Alexandru Minculescu, în toate rolurile pe care le întruchipează: paznicul, iubitul fiicei bătrânului orb, ginere la nunta țigănească. Dacă la ”Dansul buricului” s-a râs pe rupte, ”România, free country” a stârnit hohote și mai mari. Florin Frățilă e manelistul care conversează cu americanul ecologist (Ștefan Nistor), acesta din urmă călătorind în jurul lumii fără să aibă vreun ban în buzunar. Cum se leagă un dialog între doi oameni care nu au o limbă comună, veți afla mergând să vedeți spectacolul (găsiți programul pe site-ul teatrului În Culise). De altfel, merită să le vedeți toate spectacolele, pentru că sunt create din pură iubire, cu bani puțini spre deloc, de niște artiști kamikaze, dispuși să moară cu teatrul de gât. De-asta îi iubesc eu pe cei care joacă underground. Iubiți-i și voi, că merită.

Gabriela Hurezean

Fotografii: Vania Pierșinaru