Nu știu exact la ce s-a gândit Vladimir Turturică atunci când a creat decorul pentru ”Ivona, Principesa Burgundiei”. Un bazin din care s-a scos apa? O groapă cu lei? Un sit arheologic, din care ies la iveală fantomele unor personaje mai mult sau mai puțin odioase? Josul cel mai de jos în care se poate prăbuși un homuncul? În orice caz, m-am simțit ca și cum aș fi stat pe marginea piscinei golite, contemplând zbateri, revelații, accese de nebunie, culpabilități, ferocități, oameni care se îneacă, deși nu e apă în bazin. Și, ciudat, deși piscina era uscată, tot am simțit atingându-mă niște picături. De noroi, de sânge, de lacrimă. Cei care au regizat spectacolul, Andreea și Andrei Grosu, își asumă fără rezerve esența dramaturgiei lui Witold Gombrowicz:  ascuțimea de scalpel cu care sunt explorate racilele ființei umane.

La urma urmei, cine e Ivona?

O curcă plouată, molâie și lălâie? O murătură care a căzut din copacul urâțeniei și a dat cu fața de fiecare cracă, până jos? Așa o descriu principele Filip și amicul lui, Chiril, concluzia fiind cea obișnuită: ”Hai să ne batem joc de ea!” Dar Ivona este o fată nici urâtă, nici frumoasă, care nu vorbește. Doar privește. Fabuloasă Florina Gleznea ca expresie a tăcerii, a privirii, a nemișcării. A catalepsiei care devine oglindă. Pentru că toți cei din jur își văd reflectate în tăcerea ei secretele cele mai ascunse și mai rușinoase.

Ivona privește și tace. Și ceilalți se întreabă: Oare, ce știe, cât știe, de unde știe? Nu știm dacă Ivona e autoclaustrată în realitatea ei și nu vrea să știe nimic despre realitatea noastră, sau știe prea multe despre realitatea noastră, îi e insuportabil de silă și de aceea nu mai vrea să iasă din autorecluziune. Ivona rostește numele cercului. Cercul în care ne învârtim până la punctul mort, apoi urmează altă buclă, până la alt punct mort și, iar, altă buclă, în cercuri tot mai mici, din punct mort în punct mort, până la aneantizare. Poate exista o breșă în acest perpetuum mobile al cercurilor vicioase? Ar putea apărea o luminiță în sufletul ermetic închis al Ivonei? S-ar putea înfiripa iubirea pentru Filip, prințul înalt, subțire, frumos, cu ochi de topaz? În ciuda faptului că acesta o batjocorește compulsiv? E o întreagă magie în privirile Florinei Gleznea. În ochii care vorbesc fără oprire, chiar dacă trupul și chipul rămân imobile. Am știut că e o mare actriță de când am văzut-o prima oară în ”La țigănci” (Unteatru).

Prințul, râma și bețișorul

Șerban Gomoi alcătuiește fără greș un Principe Filip dual, haotic, prizonier al propriilor derute și rătăciri mundane. Deși se poate bălăci fără opreliști în nurii frumoaselor de la curte, o vrea de nevastă pe Ivona. Din frondă? Din excentricitate sau capriciu? Din curiozitate? Din mila ce zace într-un străfund de suflet? Sau, poate, o vrea pentru că e altfel decât lungul cortegiu de femei pe care le-a avut, lucru care îl intrigă, îl excită și îl sperie deopotrivă? ”E un monstru care trebuie cucerit, un obstacol care trebuie trecut” – spune Filip, dar tot el o aseamănă cu ”o râmă pe care o răsucești cu un bețișor, s-o vezi mai bine.”

Într-un moment de slăbiciune, pare să capituleze: ”Dacă ea mă iubește, sunt în ființa ei, nu pot să-mi bat joc.” Desigur, momentul de slăbiciune se epuizează sub efectul sex appeal-ului pe care Iza (Raluca Gheorghiu Culda, joc corect, dar fără strălucire) îl are din belșug, iar Ivona – deloc. Șerban Gomoi desenează în linii sigure portretul acestui personaj ambivalent, scelerat, dar nu în întregime, iubind, dar numai în treacăt, dorindu-și fără să știe ce-și dorește. E magistral felul în care vorbește cu tăcerea și nemișcarea Ivonei, virtuozitatea cu care schimbă tonalitatea de la un moment la altul. Chiril, prietenul și complicele lui Filip, este, în interpretarea lui Adrian Nicolae, exact ceea ce trebuie să fie: un golănaș pus pe rele, nu prea deștept (de aceea tot ce nu înțelege este batjocorit), agil ca o maimuță, gălăgios, impertinent.

Regele și Regina

În interpretarea lui Ion Grosu, Regele are prestanța unu șef de scară, la bloc. Fără îndoială, ar mai fi de pus ceva substanță pe scheletul acestui personaj, altfel, destul de ofertant ca partitură. El însuși se definește ”un rege al violurilor și al gemetelor de durere”. Tăcerea Ivonei e o răsfrângere misterioasă, în care își vede propriile păcate, multe și grele. Din nefericire, confruntarea Regelui cu propria conștiință astfel zgândărită nu-și prea găsește expresia în acțiune scenică.

Regina – Isabela Neamțu, asumându-și personajul cu evident succes – are și ea secrete rușinoase. Scrie ”poezii neroade”. Ea însăși știe că sunt proaste, că înșiră rime caraghioase (mălin, călin, mă-nclin), drept pentru care își ține producția poetică ascunsă sub saltea. O îngrozește gândul că ar putea să descopere cineva versificațiile ei care conțin ”prea multă sensibilitate, prea mult lirism, prea mult din eul meu.” Umbra Regelui și a Reginei, Șambelanul întrupat de Dan Bordeianu, este prototipul lingușitorului care găsește o explicație ”rezonabilă” pentru orice insanitate.

În rolurile celor două mătuși ale Ivonei, Crenguța Hariton și Mihaela Subțirică aduc un binevenit plus de culoare. Deși n-au prea multe replici de rostit, sunt prezențe pregnante chiar și când stau într-un colț de scenă, precum un mic grup statuar. Asta înseamnă să fii un actor adevărat: să știi să fii acolo, să participi, chiar dacă nu ai ceva concret de făcut. Atitudinea ta, chiar când stai nemișcat, vibrația pe care o transmiți sunt, și ele, bune puncte de sprijin pentru acțiunea partenerilor de scenă.

Una dintre subtilitățile dramaturgiei lui Witold Gombrowicz constă în faptul că nimic nu e ce pare a fi. Totul e suprafață înșelătoare. Cum este, de pildă, Inocențiu (interpretat destul de monocord de Vlad Bălan), iubitul Ivonei, un cavaler fără pată și reproș, dar care, până la urmă, se dovedește a fi un pic diferit de ceea ce părea: ”Când am spus c-o iubesc, de fapt n-am spus c-o iubesc. E în lipsă de ceva mai bun. Mă place la fel de puțin cât o plac și eu.”

Prin spectacolul montat pe scena Teatrului Nottara, Andreea și Andrei Grosu oferă o subtilă recitire a piesei lui Gombrowicz, lăsându-ne pe noi, spectatorii, să hotărâm cât e absurd, cât e metafizică și cât e viață reală, contemporană, în toată povestea asta cu Ivona, principesa care tace dar vor toți s-o omoare.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Gîndac

Nu mai țin minte exact citatul pentru că, într-o vreme, îmi împrumutam cărțile cu forța, apoi nu le mai puteam recupera nici cu forța. Îmi amintesc că, în ”Jurnalul de la Păltiniș”, Gabriel Liiceanu reproducea un gând prețios al lui Constantin Noica. Îl voi aproxima astfel: Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit, pentru a le muta într-un alt făgaș. Exact asta face Antoaneta Cojocaru în laboratorul ei de noapte de la ”Bulandra”. Mai întâi, cu ”Arlechino moare?” de Evreinov (despre care am scris la timpul potrivit) și apoi cu această hipnotică recitire a ”Pescărușului” cehovian.

Partea nevăzută, de prelucrare alchimică, a experimentului coordonat de Antoaneta Cojocaru a durat un an. Partea văzută, iată, ni se oferă de aproape doi ani. Să scrii despre un spectacol la doi ani după premieră e pasionant. Poți să vezi cum au descifrat alții creația, ți se revelează noi înțelesuri, dar și neînțelesuri groase, împănate cu greșeli de ortografie și cacofonii. În fond, ce-a urmărit Antoaneta Cojocaru cu această montare? În niciun caz să transpună piesa lui Cehov, bătrânicios, literă cu literă, virgulă cu punct și, dacă se poate, cât mai patetic. Ceea ce se întâmplă în mica lume răsărită din zgura neagră este o traducere a poveștii în alt limbaj, al expresiei corporale/ dansului, al muzicii, al tensiunii din nemișcare și neprivire, al respirației și sincopei. Un spectacol pe care îl înțelegi în profunzime și care sfârșește prin a te absorbi în substanța sa, ori nu-l înțelegi și pleci la pauză, cu ochelarii de cal bine fixați peste privire. Conacul Arkadinei este cumva dincoace de lume, ținându-i pe locatari blocați în vise, dorințe, disperări, resemnări. Dincolo de ape se află viața, muzica, ținta, împlinirea. Acolo și-a trăit Arkadina euforia succesului pe scenă, acolo încearcă Treplev să intre în istoria literaturii, acolo își duce Trigorin lupta cu iminenta ratare, acolo caută Zarecinaia gloria și iubirea. Dar indiferent ce se întâmplă ”dincolo”, se vor întoarce în lumea lor mică, și din ce în ce mai mică și din ce în ce mai ermetic închisă.

Excepțională ideea Antoanetei Cojocaru de a întrupa spiritul pescărușului într-un personaj ce pare a descinde din tablourile lui Sorin Ilfoveanu sau ale lui Ștefan Cîlția. Fin muzician și interpret, Adrian-George Popescu este (dotat și cu talent actoricesc de mare viitor!) un fel de pescăruș înger ce se învârtește în jurul celorlalți, cântând minunat muzica psaltică pe care tot el a compus-o. Pescărușul înger lasă urme în zgura neagră, săpând un cerc tot mai mic și tot mai adânc în jurul grupului de ratați ce nu mai au nicio scăpare.

Celălalt ”pescăruș”, Nina Zarecinaia, este întruchipat de mereu uimitoarea Antoaneta Cojocaru. Cu grație și inocență jucăușă. Cu volatilă feminitate. Apoi cu tragism reținut, niciodată șarjat și cu atât mai emoționant. Adrian Ciobanu îi conferă lui Trigorin cinismul și melancolia scriitorului aflat la apus de carieră, care își mai oferă, ca ultim omagiu adus bărbăției sale, o iubire pe cât de pură, pe atât de nemeritată.

Arkadina Mihaelei Teleoacă impresionează prin forța cu care transmite stări, fără urmă de îngroșare, cu mijloacele cele mai firești. Arkadina este o fostă divă a scenei, care știe că tot ce a fost important pentru ea e pe cale să se sfârșească. Și cariera, și relația cu Trigorin, și viața fiului ei iubit. Arkadina este o femeie înfricoșată, care își ascunde tulburarea sub masca unei indiferențe voioase. Dar chiar și atunci când zace în zgură, ghemuită ca un fetus, transmite vibrații ce nu te pot lăsa indiferent. Ela Ionescu, în rolul exaltatei Mașa, contrastează fascinant cu tăcuta resemnare a Polinei, interpretată cu subtilitate de Isabela Neamțu. Impecabile sunt și prestațiile lui Richard Bovnoczki (Sorin), Gabriel Răuță (Dorn), Lari Giorgescu (Medvedenko), Vlad Oancea (Samraev). Mai are de lucrat Ștefan Lupu, care nu-și poate înfrâna unele excese în creionarea nefericitului Treplev.

Scenografia lui Mihai Păcurar și light designul lui Alexandru Darie consolidează atmosfera cu totul și cu totul ieșită din comun care definește acest impresionant experiment teatral. Vă puteți convinge dacă am sau nu dreptate joi, 1 octombrie, de la ora 19.00, la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu.

Gabriela Hurezean