Cea mai recentă producție a Teatrului Act, ”Acasă la Zoo” de Edward Albee, oferă regizorului Silviu Debu o partitură generoasă, bogată în nuanțe și purtând amprenta inconfundabilă a necruțării cu care Albee privește adevărul relațiilor interumane. Piesa este alcătuită din două texte scrise la o mare distanță în timp, care se leagă perfect în ordine logică. ”Acasă” este enunțul problemei, ”La Zoo” e rezolvarea crudă. Ceea ce m-a frapat din prima a fost plasticitatea scenografiei (felicitări, Ioana Pașca!). Scena este înconjurată de gratii, ca o cușcă, dar gratiile sunt din sfoară. Exact despre asta vorbește spectacolul: despre gratiile în care ne închidem singuri, rămânând prizonieri, deși am putea evada fără cel mai mic efort. Povestea lui Albee este despre închisoarea minții, în care singuri ne închidem, iar când, în sfârșit, îndrăznim să evadăm, evadăm greșit.

Avem o căsnicie standard, în care liniștea și armonia se definesc printr-o mare plictiseală. Se discută despre spanac, fereastră, microunde, animale de companie. Discuția începe să zvâcnească atunci cănd, inspirată, probabil, de Angelina Jolie, soția dezvăluie la ce se gândește ea în bucătărie: ”Bună ziua, tăiați-mi și mie țâțele, așa, profilactic, dar să nu-i spuneți soțului meu.” În schimb, pe soț îl preocupă gândul că organul reproducător i se micșorează pe zi ce trece, lucru cu atât mai îngrijorător, cu cât soția sa aplică un verdict nimicitor: ”Faci dragoste excelent, dar la f**** ești praf!”. Da, despre plictiseală e vorba în povestea noastră, despre spuza în care nu mai licărește nici urmă de jăratec. Din sentimente care s-au stins, rămânând doar simțul datoriei. Cei doi soți sunt îmbrăcați în alb (iarăși felicitări, Ioana Pașca) precum alienații internați la balamuc. E haos și derută în viața lor, tot ce pare liniște e fațadă, fake desăvârșit. Ada Condeescu e minunată în rolul soției însetate de pasiune și sălbăticie. Nu-și dorește în pat un șoarece blând, de bibliotecă, vrea un animal de pradă, puternic, care s-o vâneze și s-o cotropească. Își ascunde fragilitatea și dezamăgirea sub stratul gros de cinism care, oricum, e mai bun decât indiferența consortului. Ada Condeescu ne propune o femeie în care n-a murit nici copilăria, nici sălbăticia, nici erotismul profund, nici propensiunea spre ludic.

Ionuț Grama se adâncește în psihologia unui soț aparent ideal. E redactor la o editură care publică manuale, e serios, glumește doar la petreceri, repetând mereu aceeași glumă, citește mult, își iubește soția așa cum știe el că trebuie s-o facă dar, pe ascuns, rutina îl roade și pe el, îl roade atât de usturător, încât îi vine să fugă de acasă. Din cușcă. Dar fuge doar până în parcul din apropiere, pentru a citi o carte. De aici începe sfârșitul poveștii, deși ”Zoo Story” a fost scrisă cu mai bine de patru decenii înainte de ”Home Life”. Doar că, așa, rearanjate, își găsesc de-adevăratelea înțelesul final. Deci, Peter, soțul ideal, se duce în parc să citească o carte. Să se descarce de frustrarea care îl încarcă după conversația cu nevasta.

Și, cum citea el așa, apare un fel de om al străzii, purtând o șapcă roșie, caraghioasă, și un tricou sub care poate încăpea orice: gratii de sfoară, câine aproape mort, dar și o mare dorință de a nu mai trăi o viață a cărei urâțenie o detaliază cu migală, într-o avalanșă de cuvinte/stări, oferindu-ni-l pe Istvan Teglas (scuze Istvan, n-am diacritice aici) într-un recital de reală intensitate. Îl privești, îl asculți, înțelegi în final că aparenta scrânteală e, de fapt, o nefericire nevindecabilă. Viața lui Jerry e și captivantă, și șocantă, întrebările pe care le pune tulbură și rămân în memorie. Uneori fără răspuns. Teglas evolează cu nonșalanță pe o multitudine de octave și tonalități. De la șoapta unui înger al morții, care știe tot despre toate, la urletul fiarei de la Zoo, alegând moartea în schimbul libertății.

”Acasă la Zoo” propune o oră și patruzeci de minute trăite la maximă intensitate. Și de actorii aflați pe scenă, și de public. Un spectacol pe care îl iei cu tine, acasă, pentru a-i desluși toate sensurile, pentru a găsi răspunsuri la propriile întrebări. Felicitări, Silviu Debu, pentru regie, dar și pentru traducerea vie a textului. Felicitări Ada Condeescu, Ionuț Grama, Istvan Teglas, pentru crâmpeiul de viață plin de autenticitate.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alex Iureș

Când s-a născut Opera Română, în urmă cu 100 de ani, sunetul cu care a salutat lumea s-a numit ”Lohengrin”. Dirijor: George Enescu. La exact  un secol distanță, în vremuri tulburi, marcate de boleșniță și mizerii politice, Opera Națională București înfruntă vitejește realitatea descurajantă (și, iată, din fericire, publicul îi este întru totul alături!),  reeditând premiera operei lui Richard Wagner. Dirijor: Tiberiu Soare. Nici nu e nevoie să-l vezi la pupitru, vei recunoaște oricum acea vibrație specială pe care o transmite orchestrei, nuanțele rafinate, emoția, accentele ce irizează sonoritatea ariilor.

Pe lângă amprenta… solară, acest spectacol, cu adevărat evadat din contingent, poartă și amprenta inconfundabilă a regizorului Silviu Purcărete, aflat la un evident apogeu al inspirației sale. Ideea de a dedubla personajele principale este absolut genială, pentru că propune o incursiune în interiorul lor, o revelare a spiritului pur sau a umbrei demonice. Sigur, s-au mai inventat personaje cu alter ego vizibil, (am văzut chiar o eroină jucată de opt actrițe, în șir indian), dar aici e cu totul și cu totul altceva, e metaforă, e plasticitate, e chiar soluția veșnicei probleme a marilor artiști lirici, care n-au nici vârsta, nici fizicul personajelor.

În varianta Purcărete, Lohengrin este dăruit cu vocea excepțională, de impresionantă forță, dar cu inflexiuni magice, catifelate, a tenorului Benjamin Bruns și cu trupul gracil, de o expresivitate îndelung antrenată, al lui István Téglás, tulburător în exprimarea dualității oximoronice a fragilității/vulnerabilității imposibil de ucis. Téglás întruchipează impresionant acea transparență a ființei imaculate, venită din altă lume și niciodată înțeleasă. În rolul Elsei, soprana Diana Gouglina etalează o voce cu limpezimi diamantine și o perfectă stăpânire a fluidității sunetelor. Elsa interioară, în interpretarea Andei Saltelechi, este sufletul imponderabil, sensibil, dramatic și, în același timp, jucăuș. Ființa ei emană lumină, și ar fi perechea ideală pentru Lohengrin, dacă ar putea să-și transceandă condiția de simplă muritoare.

Cuplul damnat, Ortrud și Telramund, este transpus muzical de Petra Lang – un glas prodigios, specific wagnerian, exprimând fără greș profilul întunecat al personajului pus pe malversațiuni – și Valentin Vasiliu, bine ancorat în partitură, dar cu două momente de paloare, când vocea i-a fost acoperită de orchestră. Actorii care animă personajele, Alina Petrică și Rareș Florin Stoica, sunt, la fel ca Téglás și Saltelechi, dovada vie a priceperii cu care Purcărete își alege actorii. Ortrud – Alina Petrică este o vrăjitoare sălbatică, prezentând agilități de fiară și lascivități de curtezană. Telramund – Rareș Florin Stoica o însoțește pe drumuri întunecate, alunecos, insinuant, aplicând fără crâcnire planurile necurate ale vrăjitoarei.

E de salutat debutul lui Filip Panait (în rolul regelui), voce curată, maleabilă, convingătoare, dublată de ținută ireproșabilă, calități ce pledează pentru deschiderea unei pârtii mai largi pentru tinerii artiști care cu greu își găsesc locul pe scenele lirice autohtone.

Dar își merită aplauzele toți cei care au strălucit în seara premierei, în roluri de mai mică întindere sau în corul care a sunat de-a dreptul paradisiac (maeștri de cor: Daniel Jinga & Adrian Ionescu). Strălucit-au și suflătorii plasați în lojă, deasupra scenei, generând o sonoritate surprinzătoare, paralelă cu sound-ul orchestrei.

Strălucit și decorul creat de Dragoș Buhagiar (secondat de Andrada Chiriac în domeniul costumelor). Deși sprijinit pe detalii minimaliste, dar și pe mari suprafețe cinetice + sugestive efecte ale light design-ului, universul creat de Buhagiar e casă bună pentru suprarealismul magic al poveștii lui Lohengrin. Remarcabilă apariția uriașilor veniți, parcă, de pe altă planetă.

Mai pe scurt, cred că foarte greu va reuși cineva să depășească sau măcar să egaleze ceea ce au creat, la Opera Națională București, Silviu Purcărete și aliații săi. O bijuterie rară, demnă de orice scenă importantă a lumii.

La mulți ani glorioși, Opera Națională București și, cu succese asemănătoare, înainte!

Gabriela Hurezean

Fotografii oferite de Opera Națională București

Voi folosi cuvântul incorect – inspirațional, pentru că hipercorectul inspirator sună ca naiba și rimează cu aspirator. Așa. Voiam să zic doar că textele inspiraționale, cu optimismul lor naiv, nu fac parte din lecturile mele preferate. Dar Ivan Vyrypaev a scris un text inspirațional – piesa ”UFO” – bun și deștept. Și chiar cu haz. Mult. Totul e să știi să-l percepi. Un text atât de acroșant, încât nici nu observi că actorii sunt privați și de acțiune, și de puncte de sprijin. Doar ochii și-i pot sprijini în camera video care le transferă imaginea, sub formă de hologramă, pe voalul transparent ce ține loc de cortină. Ar putea să fie destul de plictisitor să stai să te uiți la un actor aproape nemișcat, care spune un șir de cuvinte. Dar ce cuvinte! Și cum le spune! Este o piesă despre epifanie. Despre secunda aia unică, irepetabilă, în care îți apare Dumnezeu (sau cum vrei tu să-l numești). Despre cum îți apare Dumnezeu chiar în interiorul tău, în minte și în suflet, dăruindu-ți un sens cu totul și cu totul nou, o înțelegere cu totul și cu totul nouă a lumii și a drumului pe care îl ai de făcut. Și ceea ce e mai important, Vyrypaev îți dă libertatea de a interpreta cele ce ți se vor arăta, după crezurile și aspirațiile tale. ”Dumnezeu este pretutindeni, – spune dramaturgul într-un interviu – nu există loc în care el să nu fie. Este totul. Așa mi-l închipui eu. Poți spune Dumnezeu, Ființă sau Cosmos. Toate astea, împreună, sunt Dumnezeu. Așa mi se pare. Dumnezeu înseamnă și oameni, și extratereștri. Eu, prin Dumnezeu, înțeleg legea universului.”

Textul este structurat circular. Se deschide cu scrisoarea lui Vyrypaev, citită de Bobi Pricop, regizorul spectacolului. Aflăm că majoritatea oamenilor care susțin că au văzut farfurii zburătoare au bubă la bibilică sau se droghează, iar cei care n-au bubă și nu se droghează au văzut, de fapt, ceva care nu era deloc farfurie zburătoare. Cercul se închide cu magnatul petrolului, generosul sponsor (interpretat cu umor aristocratic de Ion Caramitru). Silogistica lui aiuritoare te face să te întrebi, în final, dacă tu însuți exiști sau nu. Cele două puncte (de vedere ?) se îndreaptă în șase pași spre înnodarea finală.  Șase oameni povestesc despre întâlnirile lor de gradul III. Întâlniri cu acel ceva neidentificat și indefinisabil. Acel ceva pe care nu-l poți numi sau descrie, dar ale cărui urmări sunt cât se poate de clare.

Australianca Emily Wenser (Ada Galeș, pendulând cu grație între fragilitate și vigoare) descoperă iubirea ca antidot al violenței izvorâte din teamă și insecuritate. Artiom Gusev (Istvan Teglas exprimând cu aceeași virtuozitate cinismul și minunarea vecină cu extazul) este un programator rus, stabilit momentan la Hong Kong, pentru a crea jocuri pe calculator, numai bune de prăjit creierii. El va descoperi liniștea: ”Toate lucrurile din lume se trag din această liniște, dar nu ajungem la ea din cauza zgomotului !” Momentul revelației este frumos ilustrat de imaginea megalopolisului sublimat în mandala atotcuprinzătoare.

Lui Ciprian Nicula i-a revenit un personaj pe care și-l asumă cu dezinvoltură:  tânărului Nick Scott, curier, iubitor de muzică, singur, trist, înfricoșat, salvat de energia unui copac îmbrățișat și de ideea că noi suntem cei care complicăm fără rost lucrurile pure și simple.

Blazare ar fi termenul care l-ar putea defini pe Robert Evans,  directorul unei școli de business, interpretat cu necesara ironie de Mihai Călin. Într-o seară, pe când se relaxa la casa de vacanță, profesorul de șmecherii descoperă că ”ne-am pierdut pe noi”, că privirea nepervertită a copilului este cea care percepe adevărul și nu mintea atotștiutoare a adultului care, în realitate, nu știe nimic.

Rebela Jennifer Davies (Raluca Aprodu, dozându-și cu grijă mijloacele de expresie) ar putea să mintă că s-a întâlnit cu niște extratereștri ”veniți de la mama dracului să-i  bage omenirii mințile în cap”, dar preferă să spună adevărul despre forța creatoare care schimbă lumea, iar tu trebuie doar să fii de partea ei. Ultima mărturie vine de la o casnică banală, mama a trei copii, Joanna Harris. Vocea catifelată, atașantă, a Medeei Marinescu povestește despre viața care nu este decât drumul spre adevăratul acasă, unde ne vom întoarce cu toții. Pe unii îi nedumerește costumul de astronaut pe care îl poartă Joanna. Păi, nu vorbește femeia despre călătorie? Și ce călătorie poate fi mai fascinantă decât una în spațiul cosmic?

Cred că Bobi Pricop și-a orchestrat spectacolul cu migală, știind exact ce vrea să obțină. Alexei Țurcan a compus muzica sferelor, Paul Popescu (Modulab) și Mizdan au creat o scenografie sugestivă (sigur, pe alocuri amintește de marele succes cu ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, fără însă a atinge acel apogeu), Paul Spike și Tudor Panduru s-au ocupat de secțiunea video, Cristian Șimon este autorul lighting design-ului, Ana Ienașcu a creat costumele. Dacă ar fi să reproșez ceva, aceea este ușoara redundanță a tehnicii, efectele vizuale care apasă (uneori, până la strivire) asupra actorului din scenă.

E bine că tehnica de ultimă oră a erupt (și) în teatrele noastre, dar nu strică o anume măsură, o anumită viziune de ansamblu. Cred că ”elementul” de care avea nevoie acest spectacol pentru a fi perfect se numește Adrian Damian. Scenograful care știe să reconfigureze și să coaguleze toate elementele vizuale, în slujba împlinirii impecabile a unui spectacol. Cei care au văzut ”O întâmplare ciudată cu un câine…”, la Național, și ”Iarna”, la Nottara, știu ce vreau să spun. Altfel, spectacolul trebuie văzut, pentru că e un medicament antistres: la sfârșit, părăsești sala mai senin, mai împăcat cu soarta, ca omul căruia i s-au confirmat niște lucruri minunate pe care le bănuia, dar nu-i venea să creadă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Mă văd silită să mărturisesc din capul locului: Nutresc o veche și nevindecabilă antipatie față de Sala Mare a Teatrului Național din București, construită special pentru mișcări de mase gen ”Cântarea României”. Chiar și acum, după ce a fost renovată/redimensionată, Sala Mare e tot mult prea mare. Dacă nu stai în primele (maximum!) șase rânduri, n-ai cum să distingi chipurile actorilor de pe scenă, chiar dacă de acvilă ți-este privirea. La ”Regele Lear” am stat pe la mijlocul sălii, deci am văzut niște mogâldețe fără ochi, care gesticulau și vociferau prin decor. Carele decor – creat de regizorul spectacolului, georgianul David Doiashvili – nu m-a impresionat cine știe ce, pentru că nu mi-a adus nimic nou. Scenografie în alb negru am mai văzut, nu mai departe de fabuloasele ”Bach Files” ale lui Ducu Darie, la Bulandra. Apă pe scenă am mai văzut, tot la Bulandra, fix în ”Lear(a)” lui Andrei Șerban. Și în ”Marmura” lui Kordonsky. Litere mari, pe post de decor, am văzut atâtea de le-am și pierdut șirul. Văzut-am și inserții video, și aluzii la televiziuni – tabloide, și personaje vechi, actualizate prin accesorii cum ar fi ochelari de soare sau telefoane mobile.

Bine, transmisiunea în direct de pe treptele Casei Poporului poate avea o oarecare logică: urmează să vedem un reality show despre un tată care dă în mintea copiilor și urmează să pățească potop de necazuri. De altfel, Lear însuși recunoaște că e ”rănit, aici, la creier”. Mihai Constantin știe asta și construiește un personaj bonom, jucăuș, infantil, incapabil să distingă adevărata față a oamenilor. Regatul său e alcătuit din rățuște de cauciuc, ah, poporul rățuștelor de cauciuc, măcănind asurzitor și zadarnic. Gălețile cu jucării vor fi dăruite fiicelor care știu să se prefacă mai bine. Să mintă. Că doar asta e regula jocului.

Trebuie să recunoaștem, cea mai importantă calitate a lui Doiashvili este că știe să-și aleagă distribuția. Rămâne de văzut cât din reușita concertului aparține dirijorului și cât – virtuozilor din orchestră. Pe Marius Manole am putut să-l văd de aproape. Când mi-a călcat cu talpa udă pe mânecă. Cred că plângea și el, dar am plâns și noi, spectatorii. Era în 11 decembrie, anul trecut. La pauză, am aflat exit poll-urile și, brusc, toate speranțele ni s-au făcut țăndări. Iar Manole, în calitate de bufon al regelui, a traversat sala, călcând pe scaune (ca Benigni, când a luat Oscarul) și rostind adevăruri despre speranțe care nu se vor împlini vreodată. Nu obișnuiesc să plâng la teatru (sau film), știu că totul e convenție, dar atunci mi-au dat lacrimile. Pentru că bufonul spunea cu voce tare exact ceea ce gândeam: nu se schimbă nimic, răul învinge mereu. Ca-n piesa asta a lui Shakespeare. În care toată lumea moare. Deci am plâns cu Manole, și pentru că Manole este un actor atât de mare, încât te silește să-l urmezi în tot ce simte și tot ce face. Bufonul lui e trist și hazliu și, mai ales, e înțeleptul care știe măsura lucrurilor.

Tudor Aaron Istodor își asumă atât de profund esența personajului (Edmund, fiul nelegitim), încât până și vocea i se schimbă, reverberând diabolic, sub imperiul malversațiunilor pe care le pune la cale împotriva adevăratului fiu al lui Gloucester, Edgar. Cu sensibilitate și rafinament, Istvan Teglas îi conferă acestuia din urmă o aură de mucenic, suportând cu stoicism încercările grele la care este supus. În rolul Ducelui de Albany, soțul perversei Goneril, Rareș Andrici face o creație fulminantă. După un lung șir de Duci de Albany anoști, pe care i-am văzut în alte spectacole, David Doiashvili vine cu o inovație remarcabilă: Albany e paralizat, în cărucior.

Iar Rareș Andrici este cea mai bună alegere pentru acest rol. Puțini actori am văzut, ca el, în stare să spună totul stând nemișcat și tăcând. Din fericire, aici nu e tocmai nemișcat. Se zbate, se târăște, nu suportă umilințele la care e supus, este bărbat și își exprimă răscolitor bărbăția. Personajul Albany este, după părerea mea, apogeul acestui spectacol, prin insolitul viziunii regizorale și al interpretării actoricești.

Bine ancorată în inocența Cordeliei, Crina Semciuc propune o copilă grațioasă și transparentă ca o libelulă. Emoționant, credibil este Ioan Andrei Ionescu în rolul nefericitului Conte de Gloucester, după cum își merită aplauzele și Gavril Pătru pentru întruchiparea Contelui de Kent.

Tragedie, tragedie, dar Doiashvili ne oferă și o doză de umor atât de subtil încât, la viteza cu care se joacă, e abia perceptibil. Cum ar fi: Regan îl împușcă pe Cornwall, apoi îl întreabă pe Gloucester (care e orb): ”L-ați văzut cumva pe soțul meu?”. Irezistibil este duetul comic oferit de Marius Manole (bufonul translator) și Idris Clate (Regele Franței). Mai este, apoi, o supradoză de sarcasm. Fiicele rele, Goneril (Monica Davidescu) și Regan (Raluca Aprodu) nu sunt doar ingrate și lipsite de suflet, ci și bețive și nimfomane.

Ducele de Cornwall (Silviu Mircescu) e gay, iar odiosul bastard, Edmund (Tudor Aaron Istodor) devine jucărie sexuală pentru cei trei mai sus amintiți. Doiashvili reconsideră personajul, transformându-l pe Edmund, amărâtul bastard al lui Gloucester, într-un uneltitor vindicativ, lipsit de scrupule. Cum spuneam, am stat la o distanță destul de mare de scenă, deci s-ar putea să nu fi văzut bine, dar, într-un moment de mare tensiune, mi s-a părut că Edmund, prăbușit pe jos, înnoadă unele de altele șireturile de la încălțările lui  Gloucester! Dacă nu mi s-a părut, faza e de un comic dement.

Aș mai spune că Liliana Cenean a creat niște costume frumoase și că muzica lui Nikoloz Rachveli Memanishvili sună precum soundtrack-urile superproducțiilor americane. Încântător, dar prea tare, acoperind vocile actorilor. Și fără voce, și fără chip, ce mai rămâne dintr-un spectacol?

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Când am primit invitația la premiera cu ”Idolul și Ion Anapoda”, am avut imediat viziunea unei comedii romantice de epocă. Dulce și roz. O viziune nu tocmai încurajatoare. Dar m-a provocat distribuția: cinci actori cu locuri speciale în galeria mea de preferințe. Așa că am purces la drum cu încredere și ceea ce am văzut a fost peste așteptări.

Mariana Cămărășan (care semnează inspirata regie alături de Toma Dănilă) a adaptat piesa lui G.M. Zamfirescu, recitind-o cu fină ironie și transformând-o într-o poveste atemporală, universal valabilă. Rolul titular i-a fost încredințat lui Richard Bovnoczki, un actor care poate juca orice vârstă, orice stare, orice situație,  fără machiaj sau alte adjuvante. Un actor care îți merge drept la inimă, pe căi numai de el știute.

Ion Anapoda, în versiunea Bovnoczki, este un visător incorigibil, un om bun, chiar și atunci când se dedă machiavelâcului. Este atât de discret și umil, încât nici nu i se rostește numele, fiind doar ”Dânsul” pentru cei din casă. Și nu renunță la bunătate/inocență, deși știe că va fi tratat drept imbecil și anapoda. O situație cunoscută, nu-i așa? E o adevărată încântare să-l vezi cum jubilează călcând cu galoșii pe covorul sacru, cum se fâstâcește mereu, cum devine Pygmalion pentru noua Galateea, nefericita Frosa, cum pritocește planuri de anihilare a adversarului, cum rezistă unor avansuri amoroase pe care nu și le dorește.

Oana Pellea este Stăvăroaia, stăpâna casei. Cu haru-i infailibil, actrița conferă personajului viață, culoare, vibrație, consistență. E și zmeoaică dictatorială,  și femeie singură, însetată de iubire, și intrigantă, și vulnerabilă, și atotștiutoare, și înșelată în așteptări, dar niciodată resemnată. Explorându-și rolul până la ultima fibră, actrița își schimbă până și timbrul vocii, în slujba identificării profunde cu personajul. Stăvăroaia Oanei Pellea este cameleonică: o scorpie în raport cu Frosa cea din flori, ocrotitoare și complice/interesată cu Mioara, nepoata favorită, romanțioasă și tandră cu bărbatul care ar putea să-i dăruiască o iubire târzie.

Stăvăroaia dansează conga și tango, poruncește, oftează, terorizează, speră, se bucură, e dezamăgită și, în general, are un haz nebun, care te trimite cu gândul, obligatoriu, la o altă splendidă performanță a Oanei Pellea, Veta, din ”Noaptea furtunoasă” regizată de Mihai Măniuțiu.

Cu admirabil simț al măsurii, Cristina Casian creionează o eroină caricaturală: Mioara, nepoata Stăvăroaiei, este ”femeia fatală” pe care o iubesc toți bărbații din piesă. Naivă, credulă, influențabilă, aproape că face jocurile interesate ale Stăvăroaiei, acceptând compania ”Morții Obosite”, directorul adjunct de la bancă, cocoșat, dar bogat. Deși, în această versiune regizorală, Mioara este o proastă ridicolă, la modul cel mai concret, Cristina Casian își ține în frâu cu măiestrie personajul, acordându-i exact cantitatea de ironie de care e nevoie.

Oropsita Frosa (pe care Stăvăroaia o urăște, oarecum motivat) este magistral interpretată de Florina Gleznea. Copila luată ”de suflet” parcurge o traiectorie destul de grea, în condițiile date, de la servitoarea terorizată, speriată, nevricoasă, la domnișoara care, încet, încet, se lasă cizelată. Pentru ca Frosa să nu devină un fel de Cosette, patetismul personajului este tăiat regizoral prin nota de burlesc dată de bătăile cu mătura, cu papucul și cu ce se mai nimerește. Momente pe care actrița le parcurge cu nonșalanță, fără a-și pierde acea capacitate – pe care i-am admirat-o mereu – de a spune mai multe cu ochii.

István Téglás propune un Valter mereu depășit de situație, un păcălici amintind prin grație, mobilitate, expresivitate, de celebrul Valentin le Desossé al lui Toulouse-Lautrec. Valter se vrea un dandy cuceritor, dar nu e decât e un fel de copil mare, uimit și neajutorat, asistând neputincios la rătăcirile femeii iubite. Și cu acest personaj, abordat într-o cheie cu totul și cu totul inedită, István Téglás demonstrează polivalența luxuriantă a talentului său.

Totul, în acest spectacol, este încărcat cu haz. Vladimir Turturică a creat un decor asortat: rame groase, fără conținut, covor – carpetă cu Napoleon călare, în amintirea răposatului Stavăr. Umorul, mai mult sau mai puțin latent, mustește în viziunea regizorilor Mariana Cămărășan și Toma Dănilă. Acel strigăt al Stăvăroaiei, ”Stavăr? Toată lumea-n dulap!” e de un comic criminal și spune totul despre fosta ei căsnicie, în care ”fiecare era cu ale lui”. Ca să nu mai lungim vorba, ”Idolul și Ion Anapoda” , noua premieră de la ARCUB, este o comedie ca la carte, prietenoasă și relaxantă, numai bună de încălzit o seară ploioasă, de toamnă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălina Flămânzeanu

”Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half” este un musical punk-rock scris de John Cameron Mitchell, pe note și versuri de Stephen Trask. Cei doi au și jucat în filmul omonim din 2001, cu Mitchell în rolul titular, semnând și regia (vezi videoclipul de la sfarsit). Deși etichetată drept scandaloasă, creația lui Mitchell & Trask are în colecție, printre multe altele, patru premii Tony. Versiunea de la Point este adaptată regizoral de mereu inspirata Iris Spiridon. Reorchestrarea și adaptarea muzicală sunt semnate de  Ștefan Mustață & Alexandru Pop.

Apetența lui Mitchell pentru filosofie (mai ales cea greacă) se poate descifra chiar din titlu. Sintagma ”The Missing Half”(jumătatea care lipsește) vine din ”Simpozionul” lui Platon – mitul lui Aristofan – și este explicată pe larg în ”The Origin of Love”, una dintre piesele de rezistență ale musicalului. La început, oamenii au avut două chipuri, patru mâini și patru picioare. Într-o zi, invidios la vederea unei atari perfecțiuni, Zeus s-a înfuriat și i-a tăiat în două. Se pare, însă, că jumătățile n-au fost întotdeauna perfecte. Independent de asta, oamenii își caută mereu jumătatea care lipsește. Uneori, o caută pentru a se elibera de propria jumătate.

Și Hansel, băiatul din Germania de Est, își caută jumătatea dar, înainte de toate, își caută propria identitate. Operația de schimbare de sex la care a fost supus se dovedește un fiasco. Rămâne cu o bucățică de carne moartă (angry inch – bucățica furioasă) care îl face imperfect și ca bărbat, și ca femeie. Imperfecțiunea lui Hansel, devenit Hedwig, este magistral interpretată de Istvan Teglas. Virtuoz al expresiei corporale, minunat actor și, iată, redutabil cântăreț, Teglas-Hedwig relatează drama sa existențială, într-un stand up tragedy obraznic, excentric și extraordinar de emoționant. Persiflându-și soarta, Hedwig își condimentează narațiunea cu mult umor negru. De pildă: mașina în care se afla, se ciocnește cu un autobuz plin de copii surdomuți. Scapă cu viață un singur copil care, însă, rămâne orb.

Escamotând cu subtilitate ceea ce putea să fie trivial sau patetic, Hedwig povestește despre ursuleții de gumă și inubliabilul ”sugar daddy”, interpretează ”un cântec vesel despre operația mea tristă de schimbare de sex”, meditează pe tema condiției sale de rockstar ”ignorat internațional”. Biografia lui Hedwig este o antologie a trădării, a zădărniciei, a iubirii iluzorii, a însingurării, a disperării. Iar disperarea vine cu nebunia aferentă. La spectacolul ăsta e riscant să stai în primul rând pentru că poți să-ți iei o cutie de bere în cap, te poate ploua din cer senin sau te poți trezi cu Hedwig grămadă peste tine. Amănunte colaterale care contribuie la unicitatea acestui spectacol eveniment!

Dacă Istvan Teglas nu mă mai poate surprinde, pentru că îi cunosc nelimitarea talentului, partenerul său de scenă, în schimb, mi-a oferit o surpriză impresionantă. Pe Răzvan Krem Alexe nu l-am mai văzut pe scenă înainte de premiera cu ”Hedwig and the Angry Inch”. Am descoperit un actor polivalent, care trece cu magna cum laude testul interpretării complexe a bărbaților care au marcat viața lui Hedwig: grobianul Luther Robinson, trădătorul Tommy Gnosis, sfiosul Yitzhak, singurul prieten adevărat. Expresiv, nuanțat, sensibil, Răzvan Krem Alexe propune personaje credibile, creionate în linii sigure, niciodată prea îngroșate. La fel ca Istvan Teglas, are o voce care promite mult pentru viitorul musicalului atât de vitregit în România.

Numai de bine despre cei trei componenți ai trupei Angry Inch – Ștefan Mustață, Alexandru Pop, Adrian Cotoară – și despre cel care a asigurat antrenamentul muzical, Ghighi Eftimie.

De aplaudat curajul cu care Iris Spiridon & echipa au ales să propună publicului un subiect care ar putea să lezeze „naturelul” pudibonzilor și al talibanilor bigotismului. Dar, dincolo de faptul că personajul central al musicalului este un  transgender, povestea este despre căutarea iubirii și despre capcanele vieții.

Iar ceea ce mi-a plăcut mai mult decât toate este că te silește să gândești. Să meditezi asupra moralei, a religiei, a capacității de înțelegere și alterității. În rest, un spectacol foarte bun, cu muzică foarte bună și cu un final care te face să pleci satisfăcut. Dacă aveți peste 18 ani și nu vă persecută prejudecățile, mergeți să faceți cunoștință cu Hedwig. O veți îndrăgi!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Ana Maria Moldovan, Nemethi Barna și Emil Mandanac

https://youtu.be/c3oSc8gMrGo

Noua creație a lui Radu Afrim e genul ăla de ”comedie” la care râzi și te veselești copios și, la sfârșit, ”îți iei un pumn în dinți”, ca să abuzez de expresia unui maestru al genului, Florin Piersic ăl Mic. Totul este înșelător în piesa scrisă de Dorota Maslowska, iar Radu Afrim duce și mai departe halucinația, într-un spațiu post-apocaliptic, în care firescul are conotații suprarealist-absurd-kitsch-structuraliste. Un cocktail stilistic aiuritor și, totuși, paradoxal, destul de ușor de înțeles.

Pe Dorota Maslowska n-o interesează războiul. Cel puțin, la nivel declarativ. Este un fel de uomo universale care cântă, scrie, pictează și prezintă o accentuată aplecare spre anarhism. Citez din manifestul Maslowskăi: ”Pacea care zboară prin lume în costumul porumbelului alb, care ni s-a arătat pe geam la grădiniță, este una firească și garantată contractual. Dar uneori ne așezăm și suspinăm: Doamne, să vină odată vreun război, să explodeze odată totul. Să avem un motiv pentru a trăi.” Da, cu cât detașarea este – aparent! – mai mare, cu atât șocul final e mai nimicitor. Aș putea să pariez că Maslowska a citit cu fervoare romanul lui Chuck Palahniuk, ”Fight Club”.

În peisajul devastat, haotic, promiscuu (splendid decorul Irinei Moscu!) mișună o populație ciudată, oscilând între grotesc și sublim, situată cumva în afara logicii. Dar există o convenție (o aflăm abia la sfârșit) care ne permite să acceptăm că, în imaginația copilului, logica are voie să fie una specială. Mai ales când copilul e inexistent… Dorina Chiriac este copilul, fetița metalistă, naratorul. Prin ochii ei sunt privite celelalte personaje, înțelesurile ei ni se oferă ca înțeles suprem asupra războiului. Ochii copilului văd lumea ca pe un spectacol de circ (vezi ”uvertura” cu clowni),  de aceea liniile care definesc personajele sunt caricaturale și intens colorate. Cu talentul ei exploziv, irizând la infinit, Dorina Chiriac e doar firească și niciodată vulgară atunci când, de pildă, cântă ”fuck you” sau când dezvăluie rețeta tocanei de legume specific poloneză, ”ceva cu ardei, muci și spermă de extraterestru”. Această neobosită minune a teatrului (și filmului, păcat că atât de rar…) e la fel de convingătoare când cântă, plânge, tace, se sperie, se înfurie etc.

Mama fetiței, un copil mai mare, machiată grosolan și îmbrăcată ca pentru o sesiune de dat pe tobogan, este interpretată impecabil de Liliana Ghiță, actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila. Am mai văzut-o în ”Hoți”, spectacol de neuitat, montat tot de Radu Afrim, la Naționalul bucureștean. Binecuvântată clipa când regizorul a descoperit-o! Mama are și un nume, Halina. Agramată, patriotardă, flămândă,  sărmană (citește reviste vechi, recuperate de la pubelă) , provoacă mari hohote de râs, deși ”alocuțiunile” ei sunt cât se poate de triste. O admirabilă compoziție face Natalia Călin, în rolul obezei Bozena care, fiind ”grasă ca un porc”,  umple cu gâfâit casa Halinei.

Personajul cheie, bunica, nu reprezintă cine știe ce încercare pentru inepuizabilul Marius Manole, doar l-am văzut cu toții în travesti, dansând pe tocuri foarte înalte, în ”A patra soră”. Ar fi, cred, o singură, infimă, problemă: să țină în gură, până la capăt, proteza pusă peste dinții proprii. Bunica este singura care a prins războiul. Singura care, întorcându-se de la plimbarea pe malul Vistulei, a văzut cum îi zboară casa, bucăți, cu toți cei din ea, la fel, descompuși în particule. Marius Manole ne atacă direct la coarda sensibilă și cu acest rol, pe cât de caraghios, pe atât de atașant.

Cel care acompaniază muzical întâmplările, Unchiul Maurycy, este Cezar Antal, un artist total, în stare să dea viață oricărui gen de personaj, să cânte la nu știu câte instrumente și chiar să compună muzică.

Aceeași excepțională polivalență îl definește pe Istvan Teglas, un virtuoz al echilibrului dintre comic și tragic. Dansator, cântăreț și, nu în ultimul rând, actor de prim eșalon. Aici îl vedem ca Istvang, interpretând celebre piese din repertoriul Marlenei Dietrich și al lui Klaus Nomi, ca măscărici sau ca preafrumoasa Monika,  din filmul ”Calul care mergea călare”. Acest titlu de film, blocat pe ecranul unui  cinematograf distrus de bombe, arată calea spre dezlegarea parabolei crude, pe care ne-o servește Maslowska în complicitate cu Afrim.

Secțiunea legată de film, în aparență fără nicio legătură cu povestea, îi cuprinde pe Dorina Chiriac (regizorul), Marius Manole (actorul Iașek), Istvan Teglas (actrița Monika) și Florentina Țilea (creionând perfect un portret satiric de reporteriță expertă în lansarea frenetică a întrebărilor cretine). ”Din cauza voastră nu pot eu să-mi fac filmul!” – se răstește regizorul la familia fetiței metaliste. Dar filmul, al cărui scenariu nici n-a fost încă scris, ia deja premii pe la festivaluri! Ce metaforă mai bună se poate găsi pentru timpul întors pe dos?

Toate acestea (și încă multe alte argumente pe care le veți descoperi singuri) atestă că, pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale din București, s-a născut un spectacol excepțional: ”Între noi e totul bine”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Afrim, Andrei Gîndac, Florin Ghioca

”Menajeria de sticlă”, ”Un tramvai numit dorință”, ”Noaptea iguanei”, ”Vacanța romană a doamnei Stone”, ”Dulcea pasăre a tinereții”, ”Pisica pe acoperișul fierbinte”, ”Camino Real”, ”Orfeu în Infern” sunt doar câteva dintre titlurile care l-au propulsat pe Tennessee Williams pe culmile gloriei. Numitorul comun al tuturor pieselor, prozelor și poemelor sale: tristețea. O tristețe adâncă, devoratoare. Textul  montat de Iris Spiridon la Naționalul bucureștean (în cadrul programului 9G la TNB), ”Piesă pentru frate și soră”, a fost scris în ultima parte a carierei dramatugului și a stârnit o anume stupefacție, pentru că aducea un alt stil, în care suprarealismul se împletea cu absurdul și cu structuralismul avant la lettre. Pentru că spectacolele programului 9G sunt creații ale noii generații de actori și regizori și se adresează, în special, noii generații de spectatori, simt nevoia să le povestesc niște lucruri pe care, poate, nu le știu, dar de care au nevoie pentru a înțelege spectacolul.

Tennessee Williams s-a născut într-o familie disfuncțională. Tatăl – bețiv și violent, mama – depresivă și isterică. Era foarte mic când difteria l-a doborât pentru o bună bucată de vreme și l-a lăsat cu o sănătate șubredă pentru toată viața. A avut un frate mai mic și o soră mai mare, Rose. A fost foarte apropiat de sora sa, numai că aceasta, diagnosticată cu schizofrenie, a fost supusă unei lobotomii cu urmări ireparabile și a rămas internată, pentru tot restul vieții, într-un azil de boli mintale. După câteva experiențe nefericite cu fete, Williams își acceptă homosexualitatea, o altă sursă de tristeți, căci partenerii pe care i-a iubit cel mai mult mor de timpuriu. Va muri și el, singur, într-o cameră de hotel. Unii spun că a fost o supradoză de amfetamine și barbiturice, combinate cu alcool. Alții – că a fost intoleranță la nembutal. ”Piesa pentru frate și soră” izvorăște din biografia autorului, dar nu în totalitate. În piesă, tatăl o ucide pe mamă, apoi se sinucide, lăsându-i pe cei doi copii speriați în casă. În realitate, părinții lui Williams au divorțat înainte de a fi trecut la măsuri sângeroase…

Nu se știe dacă se confirmă nici insinuarea din spectacol privind o relație incestuoasă între Williams și sora sa, Rose. Faptul că era gay declarat îmi induce un anume dubiu…

În esență, tema piesei este perfect definită de o replică dintr-o altă piesă, ”Orfeu în Infern”. Zice Val Xavier: ”Suntem condamnați la solitară detenție pe viață, în propria piele.” Cei doi frați, Felice (István Téglás) și Claire (Ioana Mărcoiu) sunt auto-sechestrați împreună, în ambele situații, dar fiecare e singur în lumea lui iluzorie. Indiferent că sunt actori într-un teatru pustiu, sau copii rămași singuri,  într-o casă întunecoasă, luminată doar de floarea soarelui cu două capete, aurie, mai înaltă decât casa și, desigur, imaginară. Au fost părăsiți în ambele situații (de directorul teatrului și de părinți) și, în ambele situații, tot ce se află în exteriorul spațiului reprezintă pericole terifiante. Ioana Mărcoiu se transpune tulburător în rolul fetiței și cel al tinerei actrițe. Nebunia sticlește deja în ochii ei, chiar și atunci când micuța Rose se bucură de floarea soarelui cea minunat strălucitoare, sau când actrița Rose povestește despre admiratorul ei secret care îi aduce mereu buchete de violete. Cu un chip de o uimitoare expresivitate, Ioana Mărcoiu parcurge cu nonșalanță larga paletă de trăiri a surorii cu mințile din ce în ce mai rătăcite.

La rândul său, István Téglás mai confirmă o dată subtilitatea jocului pe care i-o știm de ceva vreme. Deși la fel de disperat și înfricoșat, Felice încearcă să-și ocrotească sora, aparent senin și calm în ipostază de băiețel, ironic spre cinic în ipostază de actor conștient de zădărnicia gestului său de a se dărui publicului. Ar mai fi de finisat un mic amănunt: poate din cauza tracului, poate din cauza efortului  de a-și controla accentul, István Téglás își accelerează vorbirea, aglutinând cuvintele, astfel încât sunt momente când nu înțelegi ce spune, indiferent cât de ascuțit ți-e auzul. Mie nu mi-a plăcut nici peruca pe care trebuie s-o poarte pentru rolul din teatrul în teatru. Îmi pare cam caraghioasă. Dar e strict o chestiune de gust. În schimb, mi-a plăcut foarte tare modul în care este rezolvat regizoral finalul despre teatrul ca închisoare pentru actori, spectacolul/depresia în care te pierzi și tu, actor, și tu, spectator, lăsându-te înghițit de beznă. Numai vorbe bune și despre decorul și costumele create de Cristina Milea (minus peruca…). Per total, aplauzele au fost binemeritate.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Fotografia pe fond verde: Iris Spiridon

Pot să spun de la început că acest spectacol mi-a plăcut foarte tare. Mai întâi, pentru că are acel tip de mesaj și acel tip de umor negru care se asortează pe deplin cu trăirile mele și cu felul meu de a gândi. Cel mai în vogă dramaturg din Macedonia, Dejan Dukovski, care a trecut cu bine granițele țării sale, ajungând să fie aplaudat peste mări și țări, ne propune o piesă despre alienarea generată de  lumea în care aspirațiile înalte au murit, despre violența care naște violență, despre peștele și mai mare, care va mânca peștele mare care a mâncat peștele mai mic. A ales titlul ”Butoiul cu pulbere” pentru că Churchill a numit așa zona Balcanilor. Dar ceea ce demonstrează textul foarte bine scris de Dukovski este valabil pentru întreg mapamondul, nu doar pentru Balcani.

Bun cunoscător al tehnicii insolitării, Dukovski își scrie textul ca și cum ar lua un șir de Matrioșe și le-ar întoarce pe dos: din Matrioșka mică iese una mai mare, din cea mai mare – una și mai mare și tot așa, până la ultima, apocaliptică. Doar că în loc de Matrioșe sunt oameni care se bestializează progresiv, astfel încât o agresiune inițială se prelungește în altă agresiune, mai feroce, crescând precum o epidemie de ciumă bubonică. Lucru înțeles în profunzime de regizorul Felix Alexa, care a știut cum să imprime spectacolului un crescendo susținut cu nerv, energie, subtilitate, cinism.

Să luăm, de exemplu, duetul Dimitria – Anghele. Primul – extraordinar interpretat de Răzvan Vasilescu – este un fost jandarm care, acum, e pe cale să devină legumă, în urma unei bătăi cu barosul și ranga. Are toate oasele rupte și se mai consolează, atât cât poate, cu niște bere, la cârciuma lui Anghele (Mihai Călin, interiorizat, discret) care, până la proba contrarie, pare a-l asculta cu oarecare compasiune. Proba contrarie vine însă imediat: cârciumarul îl anunță pe un ton rece, indiferent, că el a fost cel care l-a bătut după ce i-a tras un sac pe cap, pentru că și el a fost bătut cândva de jandarm. Așadar, zăbunirea cu barosul și ranga n-a fost decât răspunsul la o zăbunire anterioară, doar cu bâta, dar mai umilitoare, pentru că s-a întâmplat în fața unei fete. Simon (Marius Bodochi) îl articulează cu o sticlă-n cap pe Sveto (Andrei Finți), dar va încasa, la rândul lui, altă sticlă în cap, de la bețivul adormit pe banchetă, în tren (Marius Manole), care se trezește, totuși, pentru o clipă, atunci când Simon o asaltează cu libidinoșenii pe fata (Alexandra Poiană) din același compartiment.

Legat de sticlele astea, mă încearcă o ușoară senzație de groază. Știu că sunt făcute din zahăr și nu doare (prea tare) când iei una-n cap, dar știu și că s-a întâmplat, uneori, ca un recuziter neatent (sau leneș, sau alcoolizat, sau adormit) să ofere actorilor sticle adevărate…

Marius Manole e foarte bine ancorat în ambele roluri care i-au revenit (Andrea și Mane) dar parcă strălucește mai tare în al doilea personaj, Mane, băiatul închis în aceeași celulă cu Măciucă (Răzvan Vasilescu),  sceleratul a cărui unică distracție este să-l tortureze pe băiat. Minunată, aaaaaaabsolut minunată finețea cu care Marius Manole exprimă licărul de curiozitate și, apoi, satisfacția de pe chipul băiatului chinuit, atunci când își dă seama că noul venit în celulă, Ghela (Marcelo S. Cobzariu) îl va face pe Măciucă să-și plătească toate păcatele, cu vârf și îndesat.

Ei, dar n-am să vă povestesc tot spectacolul, mai bine mergeți să-l vedeți. Ar mai fi de spus că, pendulând cu dezinvoltură între personaje diametral opuse, István Téglás este la fel de bun în rolul derbedeului psihopat Ghiore ca și în cel al sfiosului, bleg și resemnat, Kosta. Crina Semciuc e de o grație fremătătoare în Svetle, Florentina Țilea dozează corect dramatismul Evdokiei, Alexandra Poiană e și suavă, și ironică în rolul Anei, iar Victoria Dicu ne oferă, în stilul ei obișnuit, un personaj secundar, însă deosebit de important prin firescul și expresivitatea interpretării. Regizorul Felix Alexa orchestrează cu maxim rafinament acest spectacol despre lumea în care trăim, despre rolurile de victimă și călău, mereu interșanjabile, despre umorul negru cu care ne tratează viața. Remarcabil decorul creat de Andrada Chiriac, ale cărui fațete devin, prin rotire, o cârciumă, o terasă, o celulă de pușcărie, un autobuz sau un tren.

Pentru cei care n-au văzut încă spectacolul, deci nu au un caiet program, voi copia un scurt fragment din interesantul interviu pe care Anita Neagu i l-a luat lui Dejan Dukovski. Întrebat de Anita dacă e adevărat că muzele tac în timp de război și dacă arta ar putea salva omenirea, dramaturgul macedonean răspunde cu o poveste despre unul dintre cei mai mari păpușari ai lumi: ”Un domn în vârstă, Ante Hrkac, a venit de la Sarajevo la Skopje ca să ne ajute cu spectacolul nostru, ca să dea viață păpușilor noastre. Chiar atunci se declanșa războiul. Ante nu știa nimic despre asta, sau poate că nu-l interesa. El avea lumea lui. S-a întors la Sarajevo cu câteva zile înainte ca războiul să izbucnească. Ani de zile n-am mai știut nimic despre Ante. După mai mulți ani, la primul Festival MESS  de după război, l-am reîntâlnit pe Ante la bufetul teatrului. Nu se schimbase deloc. Un bătrân gentleman, care nu ținuse niciodată în brațe ceva mai greu decât o marionetă. Aceeași persoană, dar cu o umbră de tristețe în ochii zâmbitori. După vreo două beri, mi-a spus: ”Știu că vrei să mă întrebi ce s-a întâmplat după ce am plecat. Ieșisem în oraș și admiram frumoșii câini de rasă care se plimbau mândri pe stradă. Războiul a început și oamenii s-au descotorosit de toate lucrurile pe care nu le considerau necesare – câini, pisici, iubiți… În zilele următoare, câinii de rasă erau deja murdari și înfometați… iar mai târziu, au început să moară pe străzi.” Numai câinii maidanezi au știut cum să supraviețuiască printre pubele, pe străzile pustii. Ante a fost mereu un câine de rasă, dar care a reușit, totuși, imposibilul – a ținut deschis un teatru de marionete la Sarajevo, în vreme de război.”

Din păcate, nu toți ”câinii de rasă” reușesc imposibilul, dar asta nu mai are legătură cu acest spectacol pe care e musai să vi-l treceți în agendă!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu

Dacă ajungi mai devreme la Teatrul Național, nu trebuie să te murezi în ploaie până când începe spectacolul (cum se mai întâmplă pe la alte teatre bucureștene). Mai mult decât atât, poți chiar să intri în sală și, în cazul nostru, să vezi, cu 10 minute înainte de începerea spectacolului, un pre-spectacol. Actorii verifică decorul, schimbă păreri, se împrietenesc cu publicul. Încliftat într-un costum alb, Mihai Călin părăsește scena teatrului din teatru și se sfătuiește cu o spectatoare dacă e bine sau nu să-i lase acesteia în păstrare un carnețel jerpelit și o pană de scris, până când va avea el ”o replică”. Într-un sfârșit, renunță și ascunde lucrurile sub scenă.

Tobe, ritmuri, auftakt, magie. Începe ”Furtuna”. De Shakespeare. Recitită de regizorul bulgar – devenit universal – Alexander Morfov. Care a mai montat la Naționalul bucureștean ”Vizita  bătrânei doamne” și a venit în turneu cu al său ”Don Juan”. Își respectă și de data aceasta obiceiul de a citi în deplină libertate, fără, însă, a desfigura spiritul shakespearean. Povestea lui Prospero, fost duce de Milan, trădat de propriul frate și izolat pe insula defunctei vrăjitoare Sycorax, este arhicunoscută. Noutatea poate veni din viziunea regizorală, din performanțele  actoricești, din decor și sonorități. Scenograful Nikola Toromanov propune o scenă cu toate ”harnașamentele” la vedere și care poate fi de toate: insulă, mare învolburată, pădure cu liane, corabie, adăpost etc.

În acest spațiu își despletește Morfov fantezia, inspirația și, nu în ultimul rând, umorul. Căci ce altceva decât umorul a iscat, de pildă, acea mustață a lui Prospero, datorită căreia Ion Caramitru seamănă frapant cu un Einstein mai tânăr și mai pieptănat? Lucru deloc întâmplător, pentru că Prospero este un savant/magician care stăpânește duhurile și creaturile insulei și, prin intermediul lor, stihiile naturii. Ion Caramitru, acest mare aristocrat al scenei, materializează un Prospero distins și pișicher, în același timp, generos și cinic, profund uman dar și nemilos. Dacă e oarecum resemnat cu propria soartă, găsindu-și o lume familiară în cărți, există un amănunt care îl neliniștește: soarta fiicei sale, Miranda. În versiunea Crinei Semciuc, Miranda este un fel de Mowgli al insulei, care își amintește foarte vag că a avut, cândva, cinci servitoare. A crescut în jungla insulei și, dacă nu-l punem la socoteală pe tatăl ei, singura vietate masculină pe care o cunoaște este monstrulețul Caliban, excepțional interpretat de Mihai Călin.

Se pare că Morfov este adeptul teoriei colonialiste, acreditată, de-a lungul vremii, de unii critici. Caliban arată ca o lăcustă neagră, uriașă, se hrănește cu broaște vii, vrea s-o violeze pe Miranda și, cu toate acestea, are un nu știu ce care te face să empatizezi cu el. Graseiază ca un copil care a dat mult de lucru logopedului, până când a învățat să spună ”r”. Se plânge mereu că îi e foame și că insula e a lui. Și chiar așa este. Insula a fost a mamei sale, vrăjitoarea Sycorax și i se cuvine, deci, ca urmaș, în ciuda intrusului Prospero care, e drept, l-a civilizat întrucâtva, dar l-a și transformat în sclav ținut în lanțuri. De altfel, toate spiritele insulei sunt slugile lui Prospero care le stăpânește cu ajutorul lui Ariel, spiritul pe care Sycorax îl ferecase în trunchiul unui copac.

După 12 ani de chin, este eliberat de Prospero, dar ”libertatea” astfel obținută nu este decât o nouă înrobire. Ariel, făptura de aer este întruchipată de omul cel mai potrivit pentru acest rol, István Téglás. Virtuoz al expresiei corporale, Téglás reușește să exprime foarte mult prin mișcări puține, uneori chiar prin nemișcare. Ariel e trist pentru că Prospero îi promite mereu libertatea fără a se ține de cuvânt, e rece în fața tribulațiilor omenești, ca orice spirit, e puternic, în ciuda fragilității ființei sale eterate, e versatil și plin de grație magică. Să ascultăm tema muzicală pe care Morfov a ales-o pentru Ariel, apoi continuăm disecția spectacolului:

Iată cum o melodie poate descrie total un personaj. Din fericire, în spectacol, cântecul se oprește înainte de minutul 3,08, unde splendoarea se transformă în western spaghetti. E frumoasă și muzica westernului dar așa, amestecate, generează ceva care seamănă cu un tort de ciocolată ornat cu ceapă verde. Nu am divagat fără un scop anume. La fel ca pasajul intrus din piesa lui Patrick Watson, există și în spectacol un pasaj pe care nu-l pot digera și nici nu-l pot descrie pentru că sunt niște copii, pe-aici prin preajmă. Pe ocolite: când Miranda se întâlnește cu Ferdinand (Alexandru Călin) unul dintre spirite face un gest trivial, demn de Vacanța Mare și nicidecum de un spectacol bun, ca acesta.

E normal ca niște marinari euforizați să se comporte ca niște tifosi veritabili, cu tot tacâmul de vulgarități aferent, numai că din partea unor spirite ne așteptăm la un alt gen de umor. Dar, vorba lui Nichita Stănescu, un cub perfect trebuie ciopârțit un pic, la un colț. În rest, spectacolul e memorabil. Excelente aluziile la contemporaneitate, vezi scena în care marinarii turmentați, fluturând niște nădragi murdari pe post de stindard, pornesc vitejește să preia puterea de la Prospero. Sau cea în care Caliban blestemă metaforic: ”Lovi-v-ar ciuma roșie!”. Sau cea în care tot Caliban le sugerează rebelilor să ardă cărțile lui Prospero (amintind, cu siguranță, de ”Cultura la dubă”!) Dar, pentru că ”Furtuna” se vrea o comedie romantică – aș zice, chiar o feerie – regizorul a întocmit o ilustrație muzicală pe toate gusturile, de la ”Carmina Burana” (Carl Orff) la ”You are so beautiful” (Joe Cocker), de la muzică țigănească, la tarantella italiană etc.

La plecare, iei cu tine acasă bucuria de a fi asistat la performanțe artistice de mare amplitudine – Ion Caramitru, Mihai Călin, István Téglás – susținute de o echipă excelentă. O notă specială se cuvine prestațiilor lui Mihai Calotă (Trinculo), Ioan Andrei Ionescu (Antonio), Andrei Finți (Alonso), Vitalie Bichir (Gonzalo), Marcelo S. Cobzariu (Stephano), Gavril Pătru (Sebastian), Ionuț Toader (spiridușul cu microfonul). Expresiv este și grupul de actori care interpretează marinari, spirite, creaturi: Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Idris Clate, Axel Moustache, Eduard Adam, Alexandra Poiană. Un spectacol care își propune să-ți ofere o stare de bine. Și chiar reușește.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Augustin Bucur