Într-un interval de trei zile, am văzut două creații de excepție, construite pe aceeași temă: securiștii în România comunistă. Dacă piesa lui Székely Csaba (montată de Eugen Gyemant la Teatrul Act) este despre securitatea concretă, prin exponenții ei cei mai hidoși, filmul lui Andrei Cohn vorbește despre instrumentele de care se foloseau torționarii. Despre pegra care își spală păcatele, livrând ”mici servicii” sistemului de represiune. În ambele povești, ideea centrală este concentrată pe aneantizarea demnității umane. Pe reducerea omului la o entitate viscerală, al cărei unic scop este supraviețuirea. Îmi torn în cap o găleată de cenușă ca să pot recunoaște că, de la ”Eminescu vs Eminem” (r: Florin Piersic jr.) n-am mai râs în asemenea hal. Doar că, acolo, se discuta mai ales despre filme, pe când, aici, conversația e despre muzică, poezie, pictori cu nume de bormașină, filme porno, trupe de rock numite James Joyce sau Truman Capote.

Se vorbește despre/se recită din Eminescu, Arghezi, Alecsandri. Bașca replici din repertoriul societății șmechere, în care ne bălăcim: ”Las´că știu io cum să te bat să fie bine pentru toată lumea!”. Ține de virtuozitatea cea mai înaltă să împletești într-un mod atât de natural comicul cu oroarea, râsul cu plânsul. Meritul e, în egală măsură, al scenariului scris de Andrei Cohn și Alexandru Negoescu, al regiei lui Andrei Cohn, al imaginii captate de Andrei Butică și al celor doi protagoniști, Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu, într-un recital care îți taie respirația. Aceștia din urmă, doi foarte mari actori! Pe Papadopol îl monitorizez încă de la ”Marfa și banii” și nu m-a dezamăgit niciodată. Pe Postelnicu îl știam ca scenarist și actor la Divertis & alte chestii, îi apreciam umorul, dar revelația a survenit cu ”Un etaj mai jos” (r: Radu Muntean). Spuneam atunci, chiar din titlu: <<”Un etaj mai jos” îl propulsează pe Iulian Postelnicu la etajul cel mai de sus>>. Culmea e că personajul său din filmul lui Muntean se numea Vali, iar cel de acum e tot Vali. Același ucigaș care, la o privire superficială, pare doar un mic găinar. Cei care au fost foarte atenți la vizionarea de la Elvira Popescu (deși sunetul n-a prea strălucit), i-au putut auzi replica oarecum pierdută într-o cacofonie sonoră:  ”Dar baba s-a lovit singură”. Ergo: se subînțelege că a spart locuința unei bătrâne și, pentru că l-a surprins în timp ce fura, a omorât-o. Cu asta îl au la mână securiștii, nicidecum cu mica bișniță de care se ocupa, colateral, vânzând casete cu muzică înregistrată de la Europa liberă.

Amenințat că va fi închis pe viață, Vali e dispus să facă orice pentru a se salva. Inclusiv să-l tortureze pe arhitectul Dinu Neagu, pentru a stoarce din el mărturisiri despre fapte pe care nu le-a comis nici în vis. Sentimentele lui Vali sunt fluctuante. În afara închisorii, poate că s-ar împrieteni cu Dinu, chiar îl încearcă un fel de empatie când acesta îi vorbește despre soție și despre cei doi copii ai săi. Dar el n-are pe nimeni. Îi are doar pe securiștii care îi stau în coastă și îl silesc să-i servească pe post de călău. Și asta îl umple de ură. Feroce și grotesc în același timp, Vali contrastează puternic cu arhitectul.

Alexandru Papadopol descrie cu precizie chirurgicală traseul personajului, de la om la neom. Raportul de forțe dintre cei doi e dat de la început de faptul că Vali îl tutuiește pe Dinu, în timp ce Dinu păstrează neabătut acel ”dumneavoastră” politicos, al răcelii distante. El este un om educat, nu știe să fie violent, nici măcar verbal, și nici măcar în momentele când tortura își atinge apogeul. E politicos chiar și atunci când, cu voința, demnitatea, caracterul, cerbicia spulberate, face gesturi de o lașitate subumană, trădându-și prietenii și familia. Cam atât despre magnificii care au creat acest film. Deși durează două ore și se sprijină numai pe doi actori (plus mari rafinamente regizorale!), ”Arest” te ține cu sufletul la gură și continuă, zile în șir, să-ți sape în memorie. Și în conștiință.

Gabriela Hurezean

Povestea cu urmăritorul pozitiv care descoperă că urmăritul negativ i s-a insinuat în familie a devenit un clișeu al thrillerelor hollywoodiene de categorie B. Regizorul Radu Muntean reia tema în stil propriu, o dezbracă de brizbrizuri și frisoane artificiale și obține un rezultat care îi determină pe cei de la The Hollywood Reporter să scrie: ”Un film foarte bun, dacă nu chiar revoluționar, despre ­– așa cum o sugerează și titlul – perspectivă și distanță.”

Cei trei scenariști, Radu Muntean, Alexandru Baciu și Răzvan Rădulescu, ”descojesc” personajul pozitiv și pe cel negativ, scoțând la iveală sâmburele de rău din miezul binelui. Și invers. Orice amănunt, cât de mic, are valențe definitorii în acest film. Toți cei implicați în poveste locuiesc într-un bloc vechi, de patru etaje, fără lift, construit, probabil, pe la începuturile erei totalitariste. (Radu Muntean ne-a dezvăluit la vizionarea cu presa că blocul se află la intrarea în Drumul Taberei, știți, în apropiere de Afi Palace). Dacă locuiești la ultimul etaj, te vei perinda prin fața ușilor apartamentelor de la etajele inferioare. Vei auzi sunetele care se propagă din interior. Și mirosurile care vin de prin bucătării. Ciorbe, tocănițe, chiftele, vinete coapte… Oamenii din bloc nu sunt nici bogați, nici săraci. Pătrașcu are o firmă de înmatriculări auto, dar nu e înstărit. E un cetățean ca majoritatea. Așa cum ne-a obișnuit prin toate rolurile sale, de la ”A fost sau n-a fost?” la ”Aferim!”, inepuizabilul Teodor Corban își investește personajul cu toate trăsăturile de care are nevoie pentru a fi viu, cu adevărat viu.

Pătrașcu are ceva simț civic, o demonstrează faptul că adună ”cârnații” depuși de câinele lui pe aleile parcului. Își dorește o viață sănătoasă, deci s-a lăsat de fumat, mănâncă salate și face jogging. Își iubește soția și fiul. Are principii morale în stare de funcționare. Cel puțin până la un moment dat. Tot sistemul lui de valori se dărâmă în ziua când, urcând scările, își ascute auzul în dreptul ușii din dosul căreia se aud niște răcnete. Apoi îl vede ieșind pe vecinul Vali, care încuie ușa pe dinafară, deși femeia din interior continuă să țipe. Apoi află că femeia care țipa e moartă. Apoi vine poliția și Pătrașcu nu spune nimic. Din cauza mentalității ăleia care îi animă pe mulți: Nu mă amestec. Nu mă leg la cap dacă nu mă doare. Nu vreau să fiu târât pe drumuri pentru declarații la poliție și la proces. Chiar dacă anumite ezitări se fac simțite. Excepțională secvența în care Pătrașcu se duce la Poliție, unde are un  prieten, pe comisarul Bolocan (Liviu Cheloiu). Impecabil redată senzația aia de stânjeneală care se face simțită între doi oameni dintre care unul are ceva de spus, dar e prea laș s-o facă, iar celălalt pur și simplu n-are chef să-l întrebe care este adevăratul motiv al vizitei.

La fel, tensiunea dintre Pătrașcu și Vali se revarsă dincoace de ecran, făcându-l părtaș la acțiune pe cinefilul uimit. Ce îl uimește pe cinefil? Păi, de exemplu, pe mine m-a uimit până la extaz Iulian Postelnicu, în rolul lui Vali Dima. Tot ce știm despre personajul lui e mai mult ghicit. Că e un psihopat posesiv, care preferă să-și vadă amanta moartă decât s-o lase să plece în Italia.  Că are o căsnicie aparent liniștită, totuși își înșală nevasta. Că e un băiat simpatic, priceput în ale calculatoarelor, care sare imediat să ajute pe cine are nevoie. Că are stomacul îngrozitor de sensibil, și vomită pe bază de mustrări de conștiință.

Nu știm exact dacă îl urăște pe Pătrașcu pentru că nu l-a denunțat sau pentru că a fost indiscret și a aflat de crima lui. Iulian Postelnicu e absolut mi-nu-nat în acest rol! Îl știam din grupul Divertis, îl văzusem făcând roluri secundare în filme, știam că e un bun actor, dar n-aș fi bănuit că e chiar atât de bun! Momentul în care cărțile sunt date pe față, în mașină, este apogeul filmului. ”De ce nu le-ai spus?” – îl întreabă Vali pe Sandu Pătrașcu și în ochii lui ferocitatea se împletește cu groaza, într-un fel de opacitate rece, ucigătoare. Această privire am mai văzut-o doar la Jack Nicholson, în ”The Shining”. Da. Iulian Postelnicu este un foarte mare actor. Este printre puținii care n-au nevoie de cuvinte pentru a transmite ceva. Spune cu ochii, corpul, tăcerea.

În filmul lui Radu Muntean, tăcerea este primordială, sfidând vorbăria incontinentă care sufocă filmele românești. Ar mai fi multe de spus despre omogenitatea echipei de actori care, în roluri mari sau mici, dau consistență tramei. Îi voi aminti pe Ionuț Bora (Matei, fiul lui Pătrașcu), Oxana Moravec (soția lui Pătrașcu),  Tatiana Iekel (mama lui Pătrașcu), Constantin Drăgănescu și Vlad Ivanov (vecinii cu care urmărește meciul la televizor), Ioana Flora (soția lui Vali), Paul Ipate (client), Maria Popistașu (sora fetei ucise). Remarcabil este și modul în care directorul de imagine Tudor Lucaciu îl decupează pe Sandu Pătrașcu din mediul înconjurător, respectând stilul pe care regizorul Radu Muntean îl numește minimalist, dar care s-ar putea numi, tot atât de bine, redus la esență. Foarte bun film, greu de depășit, greu de uitat.

Gabriela Hurezean