Textul lui John Cariani, ”Aproape” (”Almost, Maine”), m-a cucerit în urmă cu nouă ani, când l-am văzut înscenat de Andreea Vulpe, cu studenții săi de la UNATC. Dintre cei care își dădeau astfel licența s-au ridicat nume cu indiscutabilă rezonanță: Irina Antonie, Ilona Brezoianu, Andrei Călin (îi amintesc pe primii care îmi vin acum în minte). A fost un spectacol remarcabil, de o prospețime încântătoare, drept pentru care a și fost premiat la festivalul de teatru studențesc organizat de Teatrul ÎnCulise. M-am bucurat fără rezerve când am aflat că piesa lui Cariani va fi montată, la Teatrul Excelsior, de un regizor în care am toată încrederea (pe bază de spectacole concludente!) Eugen Gyémánt. Complicii săi fiind niște actori tineri, pe care nu i-a atins plafonarea și cărora le place cu entuziasm viața pe scenă. A rezultat un spectacol vivace, jucat cu emoție netrucată, țintind și nimerind în plin coarda sensibilă a spectatorului. Se pare că și pe a criticilor, pentru că rareori am citit cronici atât de poetice, atât de aplicate analize psihologice ale tribulațiilor sentimentale prin care au trecut ferocii cronicari. Pentru a nu mă înscrie în contingent, îmi voi pune la sechestru ”naturelul simțitor”. Și lacrima evadată la sfârșitul ultimei povești. Voi încerca să abordez subiectul cu precădere din punct de vedere al performanței artistice.

Primul atu al spectacolului constă în replicile percutante, naturale și nu arareori pline de haz, grație și traducerii inspirate, semnată de Cristi Juncu. Personajele, chiar dacă au o prezență concisă ca partitură, sunt bine structurate, adevărată mană cerească pentru actorii care au norocul să le dea viață. Poveștile lor sunt proprii fiecăruia dintre noi și asta ni le aduce… aproape. Geniul lui Cariani constă în faptul că poate să condenseze o lungă și complicată istorie într-o istorioară cu scăpărici, astfel încât să poți înțelege zece ani expuși în zece minute. Orășelul inventat de dramaturg, un fel de no man’s land cu accente de suprarealism magic (minunat rezolvată din punct de vedere tehnic aurora boreală care definește vraja locului) se concentrează în scheletul rotitor din mijlocul scenei – Sabina Veșteman este cea pe care o aplaudăm pentru scenografia sugestivă și pe Cristi Baciu pentru lighting design-ul fericit. Este un adăpost pentru întâlniri și despărțiri, pentru descoperiri și redescoperiri, pentru toate cele sufletești ale omului care își caută perechea. Sau doar pe sine. ”APROAPE adună poveștile a nouă cupluri care, în aceeași seară friguroasă, în același orășel de la capătul lumii, descoperă aurora boreală și un miracol poate mai spectaculos, chiar dacă mai intim – înțelegerea propriei vieți.” Asta zice regizorul Eugen Gyémánt, asta și face: un miracol spectaculos. Un spectacol miraculos. Care te absoarbe și te pune pe gânduri. Ideal pentru publicul adolescent al teatrului care, învățând din mers, poate evita să calce în străchini, cum am călcat noi, antecesorii, care n-am prins la vârsta aia asemenea spectacole.

Un alt atu important în mâneca regizorului Gyémánt (în maghiară: Diamant) este acribia cu care își alege distribuția, făcând ca personajele să fie vii, convingătoare, atașante. Prologul despre aproape iubire și aproape-n departe, îi plasează pe Ginette (Loredana Cosovanu, grațioasă, fragilă, exprimând convingător o derută aiuritoare) și pe Pete (Dan Pughineanu, romantic și amuzant deopotrivă) într-un schimb de ”teiubescuri” soldate cu aruncări de pe acoperiș, picioare scrântite și final în coadă de pește. Ce bună ilustrare a nehotărârii care macină sentimente!

Iulia Samson este tragicomica Glory, cea care, deși neinvitată, își montează cortul în curtea lui East (Mihai Mitrea, un talent real, pe care îl urmăresc de când juca teatru în liceu, împreună cu fratele său geamăn identic). Mic poem despre inima făcută țăndări, zdrăngănind într-o pungă, și despre dorința unui aproape necunoscut de a o repara. A treia minipiesă e despre Jimmy (Radu Micu, un actor dotat cu haz inepuizabil), care pendulează între două iubiri: a lui pentru Sandrine (Ana Udroiu, bine plasată în personajul cinic și frivol) și a chelneriței Aliena (din nou Loredana Cosovanu, solară, providențială), ființă plasture pentru singurătatea lui ucigătoare.

Alt cuplu, Marvalyn (Pamela Iobaji – un debut de bun augur!) și Steve (Dan Pughineanu, înduioșător, atașant) oferă un testimonial despre dureri care dor și dureri care nu dor. Exemplificând cu scândura de călcat. Izbită de cap. Urmează Randy (Bogdan Nechifor, un actor a cărui expresivitate nu cunoaște limite) și Chad (Alex Popa, reușită expresie a nedumeririi în fața sinelui necunoscut). Doi cățărători, doi prieteni, care descoperă acolo, sus, că ar putea să mai fie ceva dincolo de ceea ce știau.

Pamela Iobaji (Gayle) și Mihai Mitrea (Lendall) sunt cuplul de îndrăgostiți în care el ezită să pecetluiască legal o lungă și frumoasă relație, riscând să piardă totul. Deși libertatea în iubire e mult mai sănătoasă, și, așa cum vedem în povestea următoare, certificatul de căsătorie nu e de natură să aducă nemurirea în sentimente. Marci (Ana Udroiu) și Phil (Bogdan Nechifor) își aniversează zadarnic nu știu câți ani, dar mulți, de la nuntă, încercând să reediteze iubirea răsărită la patinoar. De data asta răsare doar o iubire obosită, intrată în rutină. Clasica singurătate în doi. ”Chestia din tablou” e apoteoza hazului din spectacol. Dave (Radu Micu) o iubește pe Rhonda (Loredana Cosovanu) și, considerând că e cel mai nimerit mod de a-și revela sentimentul, îi dăruiește un tablou ”punctilinist”, pe care trebuie să-l fentezi. Adică să te uiți la el fără să se observe că te uiți.

Desigur, după apoteoza hazului, respectând regula râsului-plânsului, Cariani + gașca minunată de la Excelsior ne oferă pastila cea mai amară. (Aici mă trag de mânecă, pentru că am tendința să calc neprofesionist în băltoaca de sirop.) Revenons. ”Niciodată nu e prea târziu” se dovedește a fi, de data asta, un slogan de polistiren expandat. Din ăla care scârțâie de-ți strepezește dinții. Hope (Iulia Samson) și Daniel (Alex Popa) s-au iubit cândva, apoi s-au pierdut, apoi s-au regăsit, apoi au sperat. Doar o clipă, căci s-a auzit o voce care a spart magia.

În schimb, magia spectacolului a rămas intactă. Ai plecat de la teatru luând poveștile cu tine, râzând și plângând în sinea ta, așa cum se întâmplă când apare ceva care poate să-ți atingă sufletul. Mergeți să vedeți ”APROAPE”, o să-mi dați dreptate.

Gabriela Hurezean

Credit foto: Andrei Gîndac

În timp ce unii se mai gândesc dacă să deschidă sau nu porțile teatrului, micul și precocele Teatru În Culise prezintă – cu sala plină! – cea dintâi premieră a noii stagiuni, ”Black Friday Love” de John Cariani, în regia lui Cristian Bajora, același care semnează și viziunea scenografică a spectacolului. Umor alb și umor negru, montare ingenioasă, intepretare pe măsură.

În stilul caracteristic lui Cariani, piesa este un fel de vitraliu alcătuit din scurte povești amoroase, cele mai multe cu final previzibil. Adică nu tocmai fericit. Atracția dintre un bărbat și o femeie (în cazul nostru, Ioana Chelmuș și Paul Alexandru) poate să semene, uneori, cu o psihoză. Obsesiv impulsivi, cei doi se simt atrași unul spre celălalt într-un mod de-a dreptul… compulsiv, dar se supun unor reguli anti-fericire, conform programului de reabilitare.

Singurătatea în doi, una dintre temele predilecte ale lui Cariani, este ilustrată de cuplurile care împart aceeași canapea, dar sunt la o distanță de ani lumină, scufundați în micul și enervantul ecran al iPhone-ului. Relevantă replica lui Bill, atunci când soția sa, Mary, vrea să se apropie pentru a vedea ceva pe Iphone-ul lui: ”Las’ că-ți trimit linkul…” Așadar, nu mai e nevoie să ne apropiem unii de alții, nu e nevoie nici să stăm de vorbă, privindu-ne în ochi, totul se rezolvă cu jucăria aia mică și drăguță, care te izolează mai rău ca un zid de beton și te alienează mai profund decât orice agresiune fizică. Adevărurile absolute sunt în link-uri, replicile fundamentale – în  messenger. Cuplurile  Bill și Mary (Alex Vlad și Bianca Mateescu) sau Mark și Kelly (Paul Alexandru și Ioana Chelmuș) sunt paradigme ale înstrăinării, plictisului, nepăsării.

Sigur că există și povești de dragoste cu final (momentan…) fericit. Chiar dacă nu sunt în stare să rostească un ”te iubesc” bine articulat, Ben (Paul Alexandru) și Andi (Florin Frățilă) își oferă șansa de a porni la drum ținându-se de mână. Se va termina bine? Se va termina prost? Cine știe… Bianca Mateescu și Paul Alexandru sunt protagoniștii scheciului ”Telegrama muzicală”. Louise  îl așteaptă pe iubitul ei, Garry, sperând că, în sfârșit, o va cere de nevastă și, într-adevăr, sosește un curier-menestrel care îi aduce, pe lângă frumosul buchet de flori și mesajul cântat, ce pare o surpriză fermecătoare. Doar că textul piesei e puțin diferit față de cel pe care și l-ar fi dorit…

Și ni se mai povestesc întâmplări cu mirese nehotărâte,  divorțuri nefinalizate,  iubiri ratate din lașitate. Sau din lene. Și publicul râde, zâmbește, se bucură sau se întristează recunoscându-și propriile povești și propriile ipostaze întruchipate de minunații actori ai Teatrului În Culise, dirijați cu mână sigură de regizorul Cristian Bajora. Ca de fiecare dată când are de jucat un rol, Paul Alexandru a impresionat prin capacitatea sa de a conferi personajului o infinitate de nuanțe, evoluând cu nonșalanță de la registrul comic la cel dramatic.

Plin de haz și de sensibilitate în egală măsură, Florin Frățilă propune caractere emoționante, pe care le simpatizezi instantaneu. O surpriză a acestui spectacol este Alex Vlad. După ce l-am văzut într-un rol de cetățean nevricos, zgomotos și revoltat (în ”Clinica sinucigașilor”), îi descoperim acum o altă latură, diametral opusă, aceea a interpretării în tonalitate joasă, interiorizată, cu miză pe expresia corporală și pe tăcerea sugestivă. Vioaie, grațioasă, transmițând energie prin toți porii, Ioana Chelmuș ne oferă trei eroine având ca numitor comun oarece probleme la bibilică – aur curat pentru o actriță bună! Bianca Mateescu și Andreea Stafie își interpretează rolurile corect, dar mai au de finisat câte ceva la capitolele stare, emoție, culoare, expresivitate. Dar poate că liniaritatea interpretării s-a datorat emoțiilor premierei și va dispărea pe măsură ce spectacolul se va roda. O mențiune specială se cuvine muzicii vintage, de Broadway, cu care Cristian Bajora și-a ilustrat noua creație.

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului În Culise