Chiar dacă nu egalează excelența filmului său premiat la Cannes (”White God”/”Fehér Isten” – Un Certain Regard), noua creație a lui Kornél Mundruczó, ”Luna lui Jupiter” (”Jupiter Holdja”) nu poate lipsi din colecția cinefilului cu pretenții. Contrar unor voci care susțin că trama e prea stufoasă, cu mesaj greu de înțeles, mie mi-a dat senzația unei demonstrații limpezi, ce duce spre finalul deschis ca o poartă pe care poți să intri. Sau nu. Sigur că, în Ungaria (țară în care imigranții sunt priviți cu ostilitate nedisimulată), e destul de riscant să servești o poveste despre un imigrant sirian, care ar putea fi înger sau ceva asemănător. Am citit comentariile publicului ungar și nu erau deloc măgulitoare, dar, nefiind sperios din fire, Mundruczó mai agită bățul prin gard, atingând și alte subiecte incomode. Scurt și percutant. Iată un asemenea moment: barmanul din cârciuma unde doctorul Stern mai deșartă câte un pahar îi povestește că abia la vârsta de 61 de ani a îndrăznit să le spună apropiaților că e gay și trăiește de-o viață cu Laci. Culmea e că toți erau la curent de multă vreme și nu-i păsa nimănui. Și mai zice omul o frază despre “familia tradițională care durează câțiva ani și se termină urât”. Monologul barmanului nu durează decât câteva secunde, dar expune pe larg o situație, o mentalitate, o atitudine (îmi pare rău că nu s-a tradus corect, pentru că alocuțiunea lui are un umor nebun, n. red.).

Tot așa, în secvențe scurte și șfichiuitoare ni se vorbește despre corupție, despre nimicnicia umană, despre incapacitatea de a înțelege miracolul (”trăim orizontal, am uitat să privim în sus”), despre o revelație înțeleasă sau nu, despre trădare, despre mântuire. Mundruczó nu servește adevărurile cu lingurița, ci te lasă să le descoperi singur. Asta, dacă nu ți-e lene să-ți folosești mintea și nu te duci la cinema doar pentru entertainment. Dar dacă mă gândesc mai bine, au și amatorii de senzații tari o porție bună din ce le place: împușcături, sânge, urmăriri cu mașini și elicoptere, polițiști nemiloși, sex, femeie deznudată etc. Critica străină a încadrat filmul în genul SF (unii), fantasy (alții), religios (cei mai puțini). Adevărul e că ”Luna lui Jupiter” are câte puțin din toate. Aryan, adolescentul sirian (minunat actorul Jéger Zsombor!) este întruchiparea miracolului. După ce este împușcat în organele vitale de poliția de frontieră ungară, nu moare și începe să leviteze.

Cine/ce este Aryan? Poate fi îngerul exterminator (vezi secvența cu individul care îl face ”țigan” și ”porc împuțit”), dar poate fi și îngerul păzitor, pentru că acceptă să-l ajute pe doctorul Stern și încearcă să-l împiedice pe teroristul cu bomba de la metrou. În orice caz, Aryan nu poate fi ucis. Nici cu glonț, nici cu bombă, nici prin cădere de la înălțime. Deși este doar un băiat care, acasă la el, în Siria, avea o cameră frumoasă, cu playstation, un simplu băiat căruia îi plac cartofii prăjiți și care își caută tatăl, pierdut în noaptea când încercau să traverseze granița ilegal. Acum, rolul tatălui este preluat de medicul Stern (actorul georgian Merab Ninidze), într-un mod nu tocmai dezinteresat. Pentru că are o mare problemă despre care crede că s-ar putea rezolva cu foarte mulți bani. Și știe că adolescentul care fâlfâie în aer poate fi sursa providențială de îmbogățire. Dar numai până la proba contrarie.

Toți cei care se intersectează cu Aryan se vor schimba radical: doctorul Stern va învăța că nu e totul de vânzare și fiecare dintre noi trăiește cu un scop (pe care îl cunoaște sau nu), iubita lui Stern, asistenta șefă Vera (Mónika Balsai), va transforma iubirea în trădare, șeful poliției de frontieră, László (Cserhalmi György), își va descoperi latura umană și încrederea în miracol. Demonstrația derulată matematic (scenariul a fost scris de Kata Weber împreună cu Mundruczó) se înscrie între două coperți. Prima este Luna lui Jupiter, acoperită cu gheață sub care s-ar putea afla apă și forme de viață. Satelitul se numește Europa. Teza filmului, al cărui titlu inițial a fost ”Omul inutil”: În Europa noastră, oamenii zac sub oglinzi de gheață. E de înțeles, așadar, de ce și-a luat regizorul pietre în cap de la conaționali. Și nici la Cannes n-a fost premiat, deși merita. Ultima copertă a tezei mundruczóene este acel ”cine nu-i gata îl iau cu lopata” rostit de copilul care se joacă de-a v-ați ascunselea în gara plină de imigranți. Rămâne să stabilească fiecare dacă e gata. Insist să vedeți acest film. Două ore care te țin cu sufletul la gură!

Gabriela Hurezean

Regizorul/actorul Kornél Mundruczó va împlini 40 de ani în 3 aprilie. S-a născut în orașul Gödöllö (Ungaria), într-o familie de români. Inițial, ai lui se numeau Mândruță. Kornél nu cunoaște limba română și îmi pare rău. Mi-ar fi plăcut să înțeleagă gratulațiunea din titlu. Pentru că m-a chinuit ca pe hoții de cai. Pentru că ”Orașul câinilor” (titlul original, ”Fehér Isten” = Dumnezeul alb) e mai atroce  decât ”Apocalypto”, ”Saw” și toate filmele cu Hannibal Lecter la un loc. Pentru că m-am ”uitat” la film mai mult cu ochii închiși și pentru că am plâns nasol de tot. N-am plâns eu la ”Casablanca”, ”Pe aripile vântului” , ”Love Story” și mă face ăsta să bocesc într-un hal fără de hal”! Oricum, am rezistat până la capăt. Alții au ieșit din sală înainte de jumătatea filmului. Altora li s-a făcut rău. Și nu vreau să știu ce-o fi fost în sufletul copilului de vreo șapte ani, pe care mama lui l-a adus la ”Orașul câinilor” crezând că e un fel de ”101 dalmațieni”…

Scenariul scris de Wéber Kata, Mundruczó Kornél și Petrányi Viktória a fost inspirat de un fapt real: un partid extremist de dreapta a avut ideea ”patriotică” de a impozita câinii. Diferențiat. Corciturile – impozit mare, câinii de rasă – impozit ceva mai mic, rasele ungurești – neimpozabile. Cred că proiectul de lege n-a fost adoptat, până la urmă, dar Mundruczó își propune să ne arate ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost adoptat. Câini pe străzi, câini adunați de hingheri, câini eutanasiați. Sună cunoscut, nu-i așa? Și, când te gândești că, la noi, (încă) nu s-a pus impozit și pe câini…

Filmul este o alegorie despre marginalizați, minoritari, discriminare, prejudecăți. Dumnezeul alb este arianul, creatura perfectă, omul stăpân peste necuvântătoare. Sfidând clișeul hollywoodian conform căruia un copil sau un câine face filmul mai drăguț, Mundruczó ne servește un copil rebel, obraznic, aproape imposibil de controlat și un câine care se transformă în fiară. Pentru că ura naște ură. Violența naște violență. Lili (Psotta Zsófia, foarte frumoasă și tot atât de talentată) are 13 ani și reeditează povestea copiilor cu părinți divorțați. Mama e foarte ocupată, tatăl nu și l-a mai văzut de multă vreme. Singurul ei prieten este Hagen, o corcitură de labrador cu shar pei. Aici, facem un mic ocol: cei doi câini, Body și Luke, care îl interpretează (genial, eclipsându-și partenerii umani) pe Hagen, au fost aduși din SUA. Au fost părăsiți într-o parcare de rulote, apoi au fost duși într-un adăpost pentru câini și, până la urmă, au ajuns la dresoarea Teresa Ann Miller (cea care a dresat și purcelul din ”Babe”). După terminarea filmărilor s-au întors în America dar Zsófia s-a atașat atât de tare de ei, încât intenționează să-i viziteze cât de curând.

Revenind: Fetița își iubește câinele, iar câinele îi întoarce sentimentul. E fericit când o aude cântând la trompetă. Numai că mama Zsófiei pleacă în Australia pentru trei luni, iar fetița va trebui să rămână cu tatăl ei. Un  profesor ratat, sufocat de complexe și frustrări, dar mai ales de lașitate. În noua situație, Hagen va fi întâmpinat cu ură. Tatăl fetei (Zsótér Sándor) nu-l vrea, vecina turnătoare ”ia măsuri”, profesorul de muzică (Gálffy László) o dă afară pe fată pentru că și-a ascuns câinele în dulapul din clasă. Tensiunea începe să crească din acest moment. Orchestra adolescenților repetă Rapsodia ungară nr. 2 de Franz Liszt și te aștepți ca, din clipă în clipă, câinele din dulap să-și facă simțită prezența. Ceea ce se va și întâmpla. Mi-au dat lacrimile din clipa în care tatăl azvârle câinele din mașină și demarează, luând cu el fetița disperată. Nu știu dacă e empatie sau psihoză, dar vederea unui animal nefericit îmi produce o suferință cruntă. De aici încolo, Lili îl va căuta cu disperare pe Hagen, iar Hagen va întâlni ”Dumnezei albi”, care mai de care mai scelerat: un măcelar care vrea să-l omoare (Nagy Ervin), un boschetar care îl scapă de hingheri pentru a-l vinde, un samsar de câini (însuși Kornél Mundruczó), un antrenor pentru luptele cu câini (Thuróczy Szabolcs).

Ce înseamnă ”antrenamentul” pentru luptele cu câini și cum sunt luptele cu câini? O să vedeți. Îngrozitor este că lucrurile astea nu sunt ficțiune cinematografică. Se întâmplă chiar așa în viața reală. Pe scurt, în drumul lui  accidentat, Hagen va întâlni doar oameni abominabili. Singurul om bun în filmul ăsta e Lili. Lucru care a stârnit niște cotcodăceli stridente în presa maghiară. Pornind de la lozinci naționaliste pe care le cunoaștem și noi, gen ”filmul ăsta ne face țara de râs”, și ajungând până la a-l acuza pe Mundruczó de fascism, cu argumente absolut ridicole. Nu pot să spun prea multe despre film pentru că… nu pot. Aș mai spune doar că traducerea e cam cum era cea făcută de Irina Margareta Nistor în comunism. Se înjură copios de-a lungul acțiunii, dar la subtitrare funcționează în continuare cenzura pudibondă. Dincolo de înjurături, vreau să vă traduc ceva care are o poezie aparte. Când fetița îl caută pe Hagen la adăpost, îi spune ucigașei de câini Bev (Monori Lili): ”Știu că îl vei stinge pe Hagen”, referindu-se la eutanasiere.

De la Jack London la Mihail Bulgakov, scriitorii s-au folosit de câini pentru a demonstra josnicia omului. În ”Orașul câinilor”, Kornél Mundruczó o face cu și mai multă cruzime. Pentru că trebuie să ne facă să înțelegem ideea care deschide filmul: ”Tot ce e înspăimântător are nevoie de dragostea noastră”. Și o face având un complice redutabil: operatorul Rév Marcell, cel care oferă privirii imaginea Budapestei lăturalnice, așa cum puțini o cunoaștem, portretele protagoniștilor, captate din unghiuri surprinzătoare, năvala câinilor sălbăticiți ș.a. Ceea ce nu mi-a plăcut la filmul ăsta, a fost finalul. Chiar dacă e o metaforă. Îmi pare o metaforă vecină cu kitsch-ul.

În concluzie, filmul îi va tulbura până la insuportabil pe iubitorii de animale și îi va amuza pe retardații care urăsc animalele și iubesc violența.

Gabriela Hurezean