Copiii trebuie educați în spiritul dragostei pentru natură și pentru vietățile cu care o împart. Sau nu? Judecând după cântecelul pe care l-am auzit deunăzi, interpretat de voci cristaline, se pare că nu. ”Hit”-ul se numește ”Un motan cât un pisoi”. Deci avem un motan pitic. Ce face motanul pitic? ”Stă pe-o ladă de gunoi”. Da, în general, motanii trebuie ținuți pe lada de gunoi.  Ce face micromotanul acolo? Iată: ”Un motan cât un pisoi, tamtamtaramtamtam,/Stă pe-o ladă de gunoi, tamtamtaramtamtam/ Și tot caută în el,/ Să găseasc-un șoricel.”!!!!! Aici suntem azvârliți într-o dificultate maximă la nivel de neuroni: Ce este el – ul în care caută motanul mic? Că lada de gunoi e o ea. Atunci, poate, cotoșmanul cât un pisoi coboară în străfundurile propriului ego pentru a-și descoperi șoricitatea? Probabil… Mai departe: ”A plecat motanul/ A plecat golanul/ Ce sunt eu de vină/ De-l calcă o mașină?” Ce învață de aici copilul? Că motanii circulă de obicei pe carosabil și sunt aplatizați de mașini. Așaaaa. După faza cu aplatizatul, urmează un nou episod tragic: ”A trecut de-atunci un an,/ S-a-nsurat bietul motan.” Clar? Copilu’ tre’ să știe de mic că însurătoarea e o chestie horror, da? Pentru că: ”De-atunci caută-n gunoi/ Hrană pentru opt pisoi.” Concluzia: ”S-a-nsurat motanul,/ S-a-nsurat golanul,/ Ce sunt eu de vină/ De-l calcă o mașină.” Adică, înțelegeți, dragi copii, însurătoarea e ca și cum te-ar călca o mașină. Super lecție de viață, ce să mai…

Roland Ersa