Theresa Rebeck este considerată în țara ei natală (SUA) un dramaturg feminist. Piesa ei, ”Două pe față, două pe dos”, aparține feminismului afurisit. Transpunerea piesei în spectacolul de la Naționalul bucureștean, coordonată de Ion Caramitru, e de un feminism ucigător. Dar nu prea indulgentă nici cu bărbații. Avem cinci femei singure, dintre care cea mai singură este exact cea măritată. Cinci femei cu frustrări și depresii, care se adună o dată pe săptămână, la un fel de clacă de tricotat. Sigur că tricotatul ăsta e o bună metaforă pentru capacitatea noastră de a face un lucru, bine, până la capăt. Sau pentru incapacitatea noastră de a-l face. Sau pentru neputința de a înțelege cifrul modelului. Sau pentru incapacitatea de a descurca niște fire încurcate. Precum africanul care, dintr-un film de două ore, a rămas cu gândul doar la găina albă, care a traversat colțul de jos al ecranului, am rămas și eu cu gândul priponit de pendulul care, atârnat pe peretele livingului, stă. Stă cu migală și necruțare, semn că lucrurile sunt imuabile. Cele cinci vor rămâne exact cum sunt.

Lily (Costina Cheyrouze, subtilă, amintind pe alocuri de Meryl Streep) este gazda întâlnirilor, e cea mai ”realizată” dintre cele cinci, are bărbat, are un copil reușit, ba, cunoaște și bărbatul perfect, care ar putea aduce fericirea celor patru neîmplinite: jurnalistei Liz (Irina Cojar, sălbatică, fermecătoare), sora ei tânără, frumoasă, liberă în gândire și atitudine, de un sarcasm ucigător; Paulei (Lamia Beligan, elegantă,discretă, interiorizată) de meserie psiholog, care, la rândul ei, ar avea nevoie de o consultație; avocatei Gina (Brândușa Mircea, expresivă, misterioasă), a cărei nefericire pare să depășească limitele suportabilității; Margie (Raluca Petra, cu umor firesc, sincer) actrița supraponderală, ale cărei relații cu bărbații sunt la fel de nereușite ca fularul pe care se străduiește degeaba să-l tricoteze.

Dacă autoarea își tratează personajele feminine cu o anume compasiune (cinică!), față de personajele masculine nu are pic de milă. Cei doi bărbați din piesă nu mai sunt nici tineri, nici atletici, nici amuzanți. Miles (Marius Bodochi) este un bogătaș care se distrează studiind psihologia feminină și, mai ales, umilindu-le pe candidatele la grațiile lui. Îl va pune cu botul pe labe chiar cea mai puțin versată dintre ele, tânăra Liz. Aceeași Liz care îl fascinează și pe Boby (Tomi Cristin), cumnatul ei, un soț și tată plictisit, care se consolează cu alcool și cu visul de a fugi în lume cu o mare iubire. Desigur, cât mai jună.

Și Theresa Rebeck își tratează masculii din piesă cu ironie, dar, în spectacolul orchestrat de Ion Caramitru, ironia capătă dimensiuni caricaturale. Foarte bună ideea de a încredința rolurile masculine unor actori cu tipologii sensibil asemănătoare. La un moment dat, ratatul Boby și sofisticatul/snobul bogătaș Miles devin identici, scena în care sar la bătaie, precum două gorile turbate, fiind apoteoza în materie de ”toți bărbații sunt la fel”.

Dincolo de amuzamentul real pe care îl oferă noul spectacol al Naționalului din București și de aparenta ușurătate a comediei, textul – îmbogățit prin montare și interpretare actoricească – propune câteva teme serioase de gândire și nu puține revelații.  O notă bună se cuvine scenografiei semnate de Florilena Popescu Fărcășanu. Spectacolul face parte din programul ”Uși deschise pentru toți”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

În viața reală, Lamia Beligan nu seamănă cu Vivien Leigh. Nu seamănă deloc! Lamia e Lamia, Vivien a fost și rămâne Vivien. Două actrițe, două personalități puternice, inconfundabile. Dar, uluitor, la nici cinci minute de la începutul spectacolului, ai impresia că Lamia Beligan e Vivien Leigh. În toate detaliile, inclusiv cele fizice. Rareori am văzut actrițe cu o asemenea capacitate de transfigurare, o asemenea cuprindere în sine, până la ultima fibră, a personajului. Am urmărit-o în multe spectacole și am convingerea că, da, acesta este textul pe care îl căuta Lamia Beligan, ”așa cum caută câinele iarba de leac” (expresia îi aparține). Nu întâmplător, piesa a fost descoperită de tatăl ei, Radu Beligan, al cărui fler în alegerea celor mai bune texte n-a dat greș niciodată. Și nu întâmplător, piesa a fost montată de Liana Ceterchi, regizor de mare rafinament, onorată de protagonistă cu titlul de ”Călăuză”. Astfel, ”Vivien Leigh – ultima conferință de presă” formează o trilogie alături de alte două spectacole memorabile, regizate de Ceterchi, ”Zelda” și ”Mata Hari – dincolo de legendă”. Trei povești despre glorie, nefericire, prăbușire.

Piesa scrisă de Marcy Lafferty reprezintă pentru orice actriță, oricât de mare, o ștachetă pe cât de înaltă, pe atât de riscantă. Vivien Leigh a fost o stea adulată, premiată, ovaționată, bârfită, aplaudată, trădată dar, iată, niciodată uitată. Se spune că a fost diagnosticată cu sindrom maniaco depresiv. Dar poate că nu era decât tristețea aia ucigătoare, care îi rămâne actorului după spectacol, când aplauzele se sting, iar el rămâne singur și gol, în cabină. One woman show-ul Lamiei Beligan parcurge biografia personajului de la începuturile carierei, până la moartea timpurie.

Este tânăra actriță ambițioasă, vivace, inteligentă, pentru care nu există obstacole de netrecut atunci când urmărește o țintă. Jucăușă, insinuantă, ironică și incredibil de talentată, Vivien joacă pe degete producători, regizori, colegi de scenă și de platou. Este femeia eșuată într-o căsnicie plictisitoare. Este îndrăgostita înflăcărată care e gata să riște totul pentru a-l cuceri pe bărbatul dorit (Laurence Olivier) și pentru a rămâne lângă el. În ciuda tuturor prejudecăților și cu orice sacrificii. Este superstarul pentru care statuetele primite la Galele Premiilor Oscar nu servesc decât ca opritoare la uși.

Lamia Beligan o aduce în fața publicului pe Vivien Leigh așa cum era văzută la vremea ei: regina teatrului britanic, iubita Hollywoodului, orhideea, pisica siameză etc. Ne povestește cum s-a transformat în nemuritoarea Scarlett O’Hara sau în năvalnica Blanche. Cum s-a documentat în Cartierul Roșu și cum s-a culcat cu necunoscuți, pentru a o înțelege mai bine pe aceasta din urmă. Cum au acuzat-o pudibonzii de pornografie. ”Devii ceea ce joci” – mărturisește Vivien, devoalând una dintre posibilele cauze ale bolii psihice care, împreună cu tuberculoza, i-au măcinat existența. Dar ”amintirea este un paradis din care nu poți fi expulzat”, mai spune ea, rememorând momentele de glorie și de iubire care i-au luminat călătoria prin viață și, poate, chiar clipa stingerii la doar 53 de ani.

Ajutând-o să-și depășească limitele, Liana Ceterchi exploatează la maximum toate dimensiunile marelui talent cu care a fost înzestrată Lamia Beligan. Dincolo de replica rostită, actrița transmite vibrație, emoție, energie, crâmpeie de suflet,  printr-un simplu gest, printr-o simplă privire. Dar ceea ce pare simplu ține de o coregrafie complexă, de o corectă descifrare a mecanismelor interioare care declanșează actul artistic. Muzica și inserturile video, inspirat alese, aduc binevenite accente în substanța spectacolului. Lamia Beligan consideră că acesta este cel mai bun rol din cariera sa. Îi împărtășesc părerea. Mergeți la Teatrul Excelsior să vă convingeți!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Steluța Popescu