Cel mai recent film al lui Lars von Trier este vândut ca dramă-thriller-horror dar, în cele 155 de minute cât durează, mi s-a întâmplat să râd aproape la fel de mult ca la ”Antichristul”. Numai că, în timp ce ”Antichristul” mustea de umor involuntar (abia acum mă întreb: oare, chiar era involuntar?), ”Casa pe care Jack a construit-o” poate fi comedie neagră în toată legea, pentru că, de la burlesc până la cinism, toate formele satirei sunt prezente. Chiar și muzica, însoțind acțiunea ca un comentariu din off, are haz, culminând cu acel irezistibil ”Hit the Road, Jack” de la finalul filmului. Sigur că nu e nimic surprinzător în asta, Lars von Trier ne-a obișnuit deja cu jocul de-a ascunsul mesajului greu după o etichetare comercială (thriller, porno, horror, sf…). Și casa lui Jack escamotează sub mormanul de cadavre un întreg eseu despre Răul din om, care transformă lumea în Iad. Căci, în filmul ăsta, Iadul e acum, aici, peste tot, nu doar în Iadul concret, excepțional sugerat pe post de bad ending.

”Majoritatea personajelor masculine din filmele mele – spune von Trier – au fost niște idioți patentați. Jack îmi seamănă cel mai mult. Aproape că sunt eu însumi. Cu diferența că eu nu omor oameni.” Jack (hipnotică, de neuitat, privirea neagră a lui Matt Dillon!) e un nebun inteligent, care caută perfecțiunea. Ar vrea să fie Dumnezeu, dar nu e decât un ratat. Un inginer care se visează arhitect, dar nu e. Singura ”arhitectură” în care excelează este arta morții. Vrea poze perfecte cu cei pe care îi ucide și nu ezită să-și împodobească una dintre compoziții cu 50 de ciori moarte. A, să nu uit: firile mult prea sensibile e bine să știe că, în filme, atrocitățile sunt trucate. Deci nici vorbă de picioruș bobocesc tăiat cu foarfeca!

În pofida teoriilor fluviu, pe cât de snoabe, pe atât de indigeste, emise despre film,  von Trier propune niște subiecte simple, care ne irită pe toți, într-o demonstrație/antologie cuprinzând cele mai importante idei din celelalte filme ale sale. De pildă, o femeie frumoasă (Uma Thurman), prea sigură pe efectul ei asupra bărbaților, care vorbește ca o râșniță stricată și te ia peste picior fără milă, te poate scoate din pepeni în asemenea hal, încât să-i administrezi un cric peste ochi. Apoi, se întreabă Jack: ”De ce e întotdeauna vina bărbatului?”. Chiar, de ce? Sau, la magazin, eticheta care nu se potrivește cu conținutul. Sau lașitatea cu care vecinii se fac că nu te aud când urli după ajutor fiindcă tocmai ești killărit. Sau prostia. Prostia aia devastatoare de care te împiedici la fiecare pas.

Se vorbește mult în filmul ăsta, dar nu apuci să te plictisești, pentru că vorbăria este ilustrată cu avalanșe de imagini simbol, care se succed atât de rapid, încât e nevoie să vezi filmul de nenumărate ori pentru a putea să le decodifici pe toate. Puterea unora ca Hitler, Stalin, Mussolini, Idi Amin s-a exprimat în numărul oamenilor uciși. Numai că ei aveau la dispoziție armate, pe când Jack e singur. Face și el ce poate. Imaginile metaforă, în fascinante străfulgerări, ilustrează concepțiile lui Jack despre crima ca artă, despre umanitate și Apocalipsă (în tablouri celebre și fracțiuni de secundă din filme, chiar și din ale lui von Trier). Drumul lui Jack prin Iad, spre bolgia cea mai adâncă, e presărat cu atrocități și cu dialoguri în care criminalul polemizează cu Verge (Bruno Ganz, aici, amintind de un fel de Anthony Hopkins catifelat și sfătos). Autorul ne permite să alegem noi cine e Verge, dincolo de acel Vergiliu din arhicunoscutul tablou al lui Delacroix. Doar că Dante Jack e destul de amuzant cu halatul ăla roșu, de baie. Verge înseamnă o mulțime de lucruri: în engleză e graniță, limită, în franceză e penis… De fapt, Verge e vocea din capul lui Jack, alter ego-ul lui cumsecade, care ar vrea să-l ajute să rămână pe câmpul cu cosași. Dar n-are cum.

Jack e psihopat din fragedă copilărie (interesantă teoria despre vânatul pervers care își ademenește vânătorul). Magician al sunetului, von Trier propune și de data asta, precum la sfârșitul ”Melacholiei”, sonorități ale morții. Urletele durerii din Iad se concentrează terifiant într-un fel de țiuit care străbate uruitul industrial, avioanele Stukas cântă amenințător etc. Despre distribuție, numai bine, le putem vedea în rolurile doamnelor depuse la frigider pe Riley Keough, Siobhan Fallon, Sofie Grabol. Bine articulată imaginea semnată de Manuel Alberto Claro, remarcabil montajul celor doi bijutieri filigraniști, Jacob Secher Schlusinger și Molly Marlene Stensgaard. Scenariul a fost scris de Lars von Trier în colaborare cu Jenle Hallund (probabil, i-a fost Verge pe parcursul lucrului) și cred că ar fi atins idealul dacă regizorul von Trier n-ar fi ornat filmarea cu hățișuri amețitoare. Știți cum e, uneori, totul = prea mult. Sufocare. Oricum, filmul e unul dintre cele mai bune ale regizorului. În clasamentul meu stă foarte aproape de ”Dogville” și ”Melancholia”. Acum, na, dacă scrii ”nu misa placut filmul tu dece te uiti este un film prost, se vrea un film cu prosti dar nu a ieșit bine, este urât, stai să vezi ce dacă îți plac e acest film ca este film dus” n-are cum să-ți placă. Dar dacă iubești cartea, ai o capacitate de înțelegere normală și nu-ți vine rău când vezi 50 de ciori moarte, o să-și placă și ”Casa pe care Jack a construit-o”. Dacă ai și simțul umorului, cu atât mai bine.

Gabriela Hurezean

Aseară, târziu, am primit vestea că ”Nymph( )maniac”, volumul 2, va rula, totuși, pe marile ecrane din România, cu interdicție pentru cei care n-au împlinit 18 ani. Probabil că tovarășii și tovarășele din comisia de rating (a tunat și i-a adunat!) au fost impresionați de imprecațiile ministrului Culturii, Gigel Știrbu, care a trimis pudibonda comisie exact unde îi este locul: înapoi, în totalitarism. Prin urmare, odată scandalul stins, putem vorbi despre filmul lui Lars von Trier.

Skarsgard: ”Un film porno prost!”

Cronicarul de la ”Variety” definește cel mai exact esența recentei creații din filmografia regizorului danez: ”Singura excitare pe care o caută von Trier este cea intelectuală, făcând din Nymph( )maniac un film accesibil doar cinefililor înrăiți și mai puțin unei mulțimi de spectatori.”

Stellan Skarsgard, interpretul personajului cheie (Seligman) e și mai tranșant în enunț: ”Pornografia are doar un singur scop, acela de a te trezi. Dacă te uiți la acest film, este, de fapt, un film porno prost. Iar după un timp vei descoperi că nu reacționezi la scenele explicite. Devin la fel de naturale precum cerealele de la micul dejun.” Da, ca film porno, ”Nymph( )maniac” poate fi considerat unul prost (mă rog, cred că orice film porno e prost…). Dar ca film de artă e foarte bun și vine ca un corolar după ”Dansând cu noaptea”, ”Dogville”, ”Breaking the Waves”, ”Melancholia”. Are chiar și o trimitere la partea bună a singurului său film ratat (prin excese), ”Antichristul”. Lars von Trier simte nevoia imperioasă de a transmite un mesaj care să ajungă la toată lumea, nu doar la cinefilii pasionați de metafore. Și ce altceva decât sexul poate fi un instrument mai bun pentru a ajunge la sfera de interese a celor cu IQ mai pricăjit? Aceștia vor urmări cu sete expunerea de organe dar, vrând, nevrând, vor fi nevoiți să încaseze și părerea lui Lars von Trier despre lume și viață. O părere perfect întemeiată. De asta îl iubim. Deși e destul de greu de suportat să ți se pună în față o oglindă în care te vezi urât, prost, ipocrit și laș. Nu-i așa, tovarăși și tovarășe din comisia de rating?

Blasfemii sau adevăruri?

Unii ar putea interpreta desele trimiteri la religie din film drept blasfemii. De fapt, cred că von Trier ilustrează modul în care societatea contemporană pervertește lucrurile sfinte. Joe, o Messalină, o Lady Godiva, o târfă ieftină, devine Maria Magdalena din momentul în care își învinge nimfomania. Și dorința de a ucide.

Charlotte Gainsbourg este cea mai potrivită alegere pentru a da viață acestei femei a cărei frumusețe s-a uscat, dar revelația izbăvirii îi aduce iluminarea. Pe cât de sublimă, pe atât de iluzorie. La polul opus, Seligman este bunul și înțeleptul care a salvat-o, a adăpostit-o în casa lui, i-a făcut un ceai și o ajută să deslușească lucruri și învățăminte, alinându-i sentimentul de culpabilitate și tendința de autoflagelare. Deși are o vârstă destul de înaintată, e virgin, inocent, pe scurt, un adevărat sfânt. ”Nu povestirea erotică mă excită, ci matematica” – mărturisește Seligman. Și tot el o învață pe Joe că trebuie să schimbi perspectiva din care privești pentru a putea să vezi ce se ascunde în spatele lucrurilor familiare.” Numai că din orice perspectivă privește lucrurile, Joe (alter ego-ul lui von Trier) se convinge că societatea nu are loc pentru ea și nici ea n-are loc pentru societate. Sfântul Seligman îi va oferi, până la urmă, adevărata imagine a lumii.

Umor și muzică

În ”Nymph( )maniac” volumul II este prezentă, ca și în primul volum, o doză salutară de haz: scena în care Joe urmează să facă sex cu doi africani și discuția cu Seligman despre acel moment și felul defectuos în care este povestit. Aici găsim un mesaj adresat de Joe diiiiiirect tovarășilor și tovarășelor din comisia de rating: ”Cu fiecare cuvânt interzis, iei o piatră din zidul democrației”. Și mai departe: ”Societatea e la fel de lașă ca oamenii care o compun.” Despre acțiune – nimic. O să vedeți și singuri. Mai bine vorbim despre muzică. Joe elimină toate obiectele care i-ar putea aminti de sex acompaniată de ”Lacrimosa” din ”Requiem”-ul lui Mozart, replica despre fuga care face diferența între Beethoven și Bach este ilustrată cu haz de ”Für Elise” (partitura tuturor începătorilor în ale pianului), iar citatul din ”Antichristul” ne readuce în auz splendida arie din ”Rinaldo” (Händel), ”Lascia ch‘io pianga”. Ascultați și vă minunați.

Gabriela Hurezean

Eram cam zgribulită de frică vinerea trecută, când mă îndreptam spre Cinema Studio, la premiera (prea)mult trâmbițatului film ”porno” al lui Lars von Trier. După ”Antichristul”, rămăsesem cu niște sechele, nevindecate nici de genialul film care a urmat, ”Melancholia”. Și mă temeam că ”Nymph( )maniac” va depăși ”Antichristul” în materie de insanități/atrocități/scârboșenii. M-am înșelat. Noua creație marca von Trier este un film de artă de cea mai bună calitate. Sigur că vietățile întâmplător bipede, care gândesc cu sexul, vor înțelege asta mai greu…

Șeherezada povestește ”Decameronul”

Să punem lucrurile la punct. Dacă filmul povestește despre o nimfomană, nu are cum să lipsească sexul. Dar, cu adevărat pornografică s-ar putea să fie doar versiunea lungă (aproape șase ore!), destinată festivalurilor. Acolo au fost folosiți profesioniști ai genului XXX. În varianta mai scurtă, pe care o vedem noi (cică neagreată de regizor, dar cred că e tot o șmecherie de marketing), există scene de sex, cu nimic mai triviale decât s-au văzut în multe alte filme bune și, în mare parte, atenuate printr-o estetică subtilă. Departe de a șoca prin secvențe fără perdea, ”Nymph( )maniac” șochează prin umor. Se pare că Lars von Trier a scăpat de depresie, vădind acum un umor sănătos, inteligent, negru, rafinat. Reușește să stoarcă hohote de râs pur și simplu afișând pe ecran un calcul aritmetic, o schemă, o pungă de bomboane M&M etc. Primul volum aduce și alt element surpriză: muzica rock. Dacă, până acum, soundtrack-urile lui von Trier conțineau muzică clasică, mai ales barocă, și musical (”Dansând cu noaptea”) de data aceasta ne surprinde încă de la generic cu ”Führe mich” (Rammstein) sau, mai încolo, cu ”Born to be Wild” (Steppenwolf). În mare, eroina filmului, Joe (la maturitate – Charlotte Gainsbourg, adolescentă – Stacy Martin) este o Șeherezadă care, în loc de povești despre personaje imaginare, își relatează propria viață, decupată, parcă, din ”Decameronul” lui Bocaccio. La fel ca Grace din ”Dogville” (capodopera aceluiași Lars von Trier), Joe crede despre sine că e un om rău, condamnabil și, chiar dacă n-am văzut încă partea a doua, am convingerea că, până la urmă, va constata că ”bunii” din jur sunt mult mai răi decât ea. Cel care îi ascultă spovedania, Seligman (Stellan Skarsgård) încearcă, deocamdată, să-i mai estompeze sentimentul de vinovăție, folosindu-se de metafore (musca pentru pescuit) sau repere culturale. Chiar dacă ne surprinde cu apetitul său pentru rock-ul vechi și nou, Lars von Trier nu trădează pasiunea sa pentru muzica barocă, astfel încât ”Orgel Büchlein”-ul lui Bach va deveni fondul sonor al uneia dintre cele mai reușite momente ale filmului, când Joe dezvăluie compoziția plăcerii absolute pe care i-o pot oferi, doar împreună, un sclav blând și umil, un jaguar însetat de sânge și un bărbat pe care îl iubește.

Amatorii de ”pup-o, bă!” (îi rog să mă scuze că am pus cratimă între pup și o) vor fi extenuați de referirile la muzica polifonică, ”Prăbușirea casei Usher” de Edgar Allan Poe, șirul lui Fibonacci, numărul de aur, mugurii negri ai frasinului, iarna și sufletele copacilor, tehnici de pescuit, obiceiurile peștilor ș.a. Totuși, vor percepe și ei umorul apocaliptic din scena în care doamna H (Uma Thurman) își aduce copiii să vadă locul unde ”curvăsărește” tatăl lor, domnul H (Hugo Speer), el însuși un personaj întru totul burlesc.

Alt personaj comic, Jerôme, interpretează Shia LaBeouf, primul bărbat din viața lui Joe și, se pare, singurul pe care îl iubește. Stacy Martin – Joe adolescentă – impresionează prin bogăția nuanțelor cu care își construiește personajul. Joe este firavă, vulnerabilă, inocentă, jucăușă, pură dar, în același timp, rece, perversă, necruțătoare. De mare sensibilitate este capitolul IV, ”Delirul”, filmat în alb-negru, în care tânăra Joe își dezvăluie nebănuite resurse de tandrețe și compasiune lângă patul de spital în care tatăl ei (Christian Slater) își trăiește ultimele clipe. Din prima parte a filmului, aflăm doar parțial cum s-a făcut de-a devenit Joe, dintr-o tânără strălucitoare, însetată de sex, un ”corp umplut cu singurătate și lacrimi”. Și învățăm o axiomă: ”Iubirea nu e oarbă ci distorsionează lucrurile”.

Nimfomania e o boală psihică. Charlotte Gainsbourg întruchipează magistral o femeie bolnavă, melancolică și fascinantă, care crede că maladia ei este un păcat capital. Săptămâna viitoare, când o să văd și partea a doua, voi afla ce crede Lars von Trier. Pentru că Charlotte Gainsbourg zice undeva că, de fapt, Joe este Lars!

Gabriela Hurezean

]]> https://www.muzesiarme.ro/2014/01/23/nymphmaniac-o-comedie-culturala-cu-rammstein-si-bach/feed/ 0 https://www.muzesiarme.ro/2013/02/14/nymphomaniac-al-saselea-film-al-lui-lars-von-trier/ https://www.muzesiarme.ro/2013/02/14/nymphomaniac-al-saselea-film-al-lui-lars-von-trier/#comments Thu, 14 Feb 2013 09:27:31 +0000 alexptr http://www.muzesiarme.ro/?p=275 După trei creații fabuloase (”Breaking the Waves” -1996, ”Dancer in the Dark” – 2000 și genialul ”Dogville” – 2003), Lars von Trier s-a lăsat învins de disperare/depresie și a făcut cel mai prost film din cariera sa: ”Antichristul” (2009), un fel de parodie ce pare opera unui cineamator scrântit. A urmat, în 2011, ”Melancholia” -  mostră de rafinament și poezie, splendidă metaforă a depresiei.

Vestea bună este că von Trier a încheiat filmările la noul său lungmetraj, ”Nymphomaniac”. Producătorii au dat publicității, săptămâna trecută, prima imagine din film, în care o vedem pe Charlotte Gainsbourg (actrița fetiș a lui von Trier) întinsă pe jos, după ce a fost bătută crunt. Zilele trecute a fost lansată o nouă poză, cu Gainsbourg topless, încardrată de doi Adoniși ciocolatii. Îi mai găsim în distribuție pe Stellan Skarsgard, Uma Thurman, Willem Dafoe, Shia LaBoeuf, Udo Kier, Christian Slater. ”Nymphomaniac” va fi difuzat în două variante, una hardcore pornographic și alta softcore, cu imagini blurate. Producătorii îl anunță cu entuziasm. Rikke Ennis: “Este, oricum l-ai lua, un film deosebit de controversat şi captivant. Sunt convins că materialul strâns, precum şi timpul rămas, ne vor permite să producem o campanie care va zgudui întreaga industrie cinematografică.” Peter Aalbæk Jensen: “Acest film va fi, probabil, capodopera lui Lars von Trier. Are atât de mult potenţial în materie de umor, grandoare şi calitate a vizualului, încât dezvăluie un Lars von Trier la apogeu. Lars a apucat să editeze deja un sfert din materialul adunat, iar întreprinzătorul  comerciant din mine nu poate să nu zâmbească văzînd cum senzualitatea şi râsetele se potrivesc de minune cu o dramă ca aceasta. Acesta este cel mai ambiţios film de până acum al lui Lars”. Partea asta cu umorul mi se pare cea mai ciudată, pentru că în filmele de până acum, umorul lui von Trier a fost atât de negru încât abia se distingea din întunericul decorului (”Dansând cu noaptea”, ”Dogville” ) sau era involuntar/grotesc (”Antichristul”). Că sexul este motorul principal care îi animă pe oameni, e o teză deja banală. Rămâne de văzut cum o demonstrează minunatul regizor în noul său film, care va ieși pe ecrane pe la mijlocul acestui an.

Gabriela Hurezean