Am văzut toate cele trei întruchipări ale ”Fetei din curcubeu” (Tania Popa, Marcela Motoc, Ilona Brezoianu). Toate sunt bune, dar mie mi-a plăcut cel mai mult versiunea Marcelei Motoc, pe care am văzut-o la Teatrul de Artă din București. Poate sunt subiectivă. Poate e o simplă chestiune de rezonanță în zona plexului solar.

Lia Bugnar, autoarea textului și, în același timp, regizorul celor trei one woman show-uri, povestea, cândva, cum s-a născut ”Fata din curcubeu”. Tania Popa a simțit o nevoie imperioasă de a cânta niște piese rusești, dar avea nevoie de un text care să motiveze scenic mult dorita cântare. I-a cerut ajutorul Liei Bugnar, iar aceasta i-a scris ceva care depășește sensibil condiția unui simplu liant între două melodii. Un text foarte bun, dar tot atât de riscant. Pentru că ”Fata din curcubeu” dansează cu grație pe tăișul extrem de subțire al graniței dintre  monodramă și melodramă. Orice accent greșit, orice intonație în cheie nepotrivită poate arunca în derizoriu eșafodajul construit din materiale fragile. Cum ar fi sufletul.

Și, dacă tot vorbim despre un spectacol cu muzică, cred că un termen de comparație pentru interpretarea Marcelei Motoc ar fi ”Clavecinul bine temperat”, în care tonalitățile gamei cromatice se supun celor mai subtile modulări. Fata din curcubeu își vinde trupul și cerșește cântând pe stradă, dar nu este un pui vulgar al pegrei. S-a născut într-o familie care trăia în spiritul muzicii, al dansului, al poeziei. A fost un copil care s-a bucurat de iubire, ocrotire, educație. Oricât de adânc te-ai prăbuși, lovit de soartă, n-ai cum să pierzi aceste lucruri. Ele te hrănesc, ele te ajută să supraviețuiești. Să visezi. Să speri. Să ai grijă de pisică. Să cânți. Pe stradă. Șansonetele lui Edith Piaf. Bine alese. Și La Môme cânta pe străzi ca să nu moară de foame.

În fiecare secundă a spectacolului, am simțit că Marcela Motoc își iubește personajul. Mult de tot. De aici și căldura învăluitoare pe care o simte până și spectatorul din ultimul rând. Această fată din curcubeu își spune povestea fără note false, fără îngroșări patetice. Și surâsul, și lacrimile ei sunt sincere. Vrei, nu vrei, devii părtaș la micile ei bucurii și la marile ei drame. Marcela Motoc vibrează în cântec, împarte cu tine lumea ei, care trece dincolo de scenă, vorbește despre filme pe care le-ai văzut și tu, despre viață și moarte.

Senzualitatea ei e la fel de tristă ca pantofii prea mari, ciorapii rupți, strugurele cu boabe căzute, pe care vrea să-l împartă cu tine. Fata din curcubeu nu este o prostituată de centură. Ea este copilul  rătăcit într-o lume ostilă, care nu-i oferă nicio șansă. Un copil care nu și-a pierdut puritatea, care te ustură, dar e imposibil să nu-l iubești.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălina Flămânzeanu

Dacă nu te prăbușești în extaz la vederea unui film premiat înseamnă că nu ești în stare să percepi adevărata valoare. Asta e mentalitatea pe aici, pe plaiurile Mioriței. Și ale Cântării României. Au fost filme de Oscar pe care le-am amendat, fapt care mi-a atras o avalanșă de catilinare din partea unor doamne sensibile, mari consumatoare de siropuri lacrimogene. Despre ”4, 3, 2”-ul lui Mungiu am scris că aruncă în derizoriu tema extrem de gravă a avorturilor din anii ceaușiști. Așa că mi-am făcut rost de un stagiu la stâlpul infamiei. Acestea fiind zise, sunt pregătită să afirm că ”Bacalaureat” nu este cel mai bun film al lui Cristian Mungiu. Nu vreau să spun că e un film prost, Doamne ferește! O fi având el niște calități, din moment ce juriul competiției oficiale i-a acordat un premiu pentru regie. Același juriu a acordat Palme d’Or unui film în care e vorba despre un bătrân bolnav și singur (”Daniel Blake”), care se luptă cu sistemul, și Grand Prix – unui film despre un scriitor bolnav, aflat în pragul morții (”Juste la fin du monde”). Depresia e la modă.

În filmul lui Mungiu, moare doar un personaj secundar, bolnav de cancer. Și nu e nicio luptă cu sistemul, ci doar o tentativă de a-l învinge pe căi lăturalnice. O rezolvare a problemei la mica înțelegere, pe principiul ”o mână spală pe alta”. Am văzut ”Bacalaureat” în urmă cu vreo două săptămâni, la Sala Elvira Popescu. Sonorul – sub orice critică. Noroc cu subtitrarea în franceză. Pe măsură ce trama prindea contur, mi se înnodau în minte două schițe de-ale lui Caragiale: ”Bacalaureat” (!) și ”Lanțul slăbiciunilor”.

Cristian Mungiu spunea într-un interviu că, pentru a oglindi cu fidelitate realitatea românească, se inspiră copios din presă. Căci, vorba profesorilor mei de la ziaristică, un reportaj bine documentat se scrie singur. Numai că, în timp ce filmele sale anterioare aveau o singură temă clară, o singură demonstrație dusă cu bine până la capăt, de data asta parcă a vrut să spună totul dintr-o suflare. În ”Bacalaureat” avem de toate: corupție, parenting, educație, sănătate, violență, mister, poliție, politică, exodul creierelor, criza familiei, bucătărie, ciorbă, compromisuri, dădăceală. Înghesuite, toate, în același joben de iluzionist și generând, inevitabil, disiparea nu tocmai inspirată a sensului.

Avem și câteva clișee: doctorul Romeo ascultă în mașină muzică barocă (vă mai amintiți în câte filme ați văzut faza asta?), doctorul Romeo mănâncă niște ciorbă sleită în bucătăria sărăcăcioasă a amantei, doctorul Romeo locuiește într-un cartier tip ghettou, doctorul Romeo se simte urmărit etc. Arhisuficient spoilărita deja, voi spune despre acțiunea filmului doar că are o tensiune bine gradată și câteva enigme pe care poți să le dezlegi. Sau nu. Abuzez de libertatea pe care mi-o oferă Mungiu, în calitate de regizor și scenarist, și încerc să propun soluții pentru întrebările ce par lăsate fără răspuns. Cine e autorul tentativei de viol asupra Elizei? Evident, suspectul numărul 4 (Valeriu Andriuță), cel care face o criză de isterie la confruntare. Cine a spart fereastra și parbrizul? Există în film un mic indiciu care duce la Matei, copilul amantei. A fost sau nu de față la tentativa de viol iubitul Elizei, Marius? Judecând după zâmbetul de copil care a făcut o boacănă, dar refuză să recunoască, e limpede că a fost de față. Acest din urmă amănunt face ca happy ending-ul filmului să nu fie chiar atât de happy, dar cu atât mai realist. Atitudinea Elizei (care refuză șmecheria de la bac) pledează pentru intransingența și înțelepciunea noii generații. Atitudinea lui Marius vorbește despre o situație care nu e chiar atât de roz, despre adolescenți care, pentru a supraviețui, se ”adaptează” regulilor unei societăți alienate, în care lașitatea și minciuna sunt la ordinea zilei. Această ecuație de mare  subtilitate mi-a plăcut foarte tare. După cum nu am decât vorbe bune la adresa distribuției.

Adrian Titieni parcurge cu mult rafinament traiectoria descendentă a doctorului Romeo, care se vrea un campion al moralității, dar își înșală nevasta și nu ezită să recurgă la matrapazlâcuri umilitoare, sub nemuritorul slogan ”e pentru copilul nostru”. Maria Drăguș e perfectă în rolul Elizei, adolescenta inteligentă, curajoasă, care nu acceptă compromisuri și privește cu ochi lucid rătăcirile tatălui său.

Splendidă e Lia Bugnar, soția trădată, bolnavă de tristețe, care suportă totul de dragul copilului dar, la un moment dat, își pierde răbdarea. Deși apare sporadic, Rareș Andrici joacă un personaj cheie, Marius, băiatul care una spune în cuvintele rostite și alta, în priviri, zâmbet și expresie corporală. Mălina Manovici este amanta lui Romeo, în aparență placidă, în realitate deloc împăcată cu poziția a doua în viața doctorului. În roluri la fel de bine articulate apar Vlad Ivanov (mă întreb: se mai face vreun film fără el?), Gelu Colceag, Petre Ciubotaru, Alexandra Davidescu, Emanuel Pârvu, Lucian Ifrim, Gigi Ifrim, Adrian Vancică, Orsolya Moldovan ș.a.

La Cannes, presa străină a apreciat ”climatul anxiogen” și ”portretul României delincvescente” creionate de Cristian Mungiu. N-am nicio problemă cu ”mizerabilismul” prezentat în filmele Noului Val, e o realitate incontestabilă, nici cu ”oglinda” pe care mi-o pune în față Mungiu (ah, ce șablon!), dar mi-ar plăcea să-mi ofere ceva nou, care să mă surprindă. ”Bacalaureat” nu m-a surprins niciun pic. Excepțional începutul filmului, cu groapa care devine tot mai adâncă, în timp ce mușuroiul de pământ crește implacabil, dar mediocru finalul care se sprijină ironic pe un alt film și pe altă muzică.

Îmi plac filmele românești. Îmi place să recunosc personaje, locuri, mentalități, povești dar, cum spuneam, mi-e dor de ceva nou. Așa cum au fost, la vremea lor, celelalte filme ale lui Cristian Mungiu, pe care le-am iubit: ”Occident”, pentru acuratețea punerii în pagină, ”Amintiri din Epoca de Aur”, pentru umor și pentru fidelitatea evocării, ”Dincolo de dealuri”, pentru fabuloasa picturalitate. Domnule Mungiu, cred că a venit vremea să creati filme făcând abstracție de festivaluri și premii. Hai, că se poate!

Gabriela Hurezean

Cred că la această oră, după ce și-a văzut de mai multe ori cea mai recentă creație, Lia Bugnar se dă cu capul. De ce? De ”Peretele” pe care ea l-a scris, ea l-a regizat, ea l-a ratat. Mergeam spre Teatrul Metropolis și mă gândeam la un alt spectacol,  văzut pe aceeași scenă, ”Jocul de-a adevărul”, scris tot de Lia Bugnar și regizat de autoare împreună cu Dorina Chiriac. Un spectacol bun. Cu adevărat bun! La fel ca majoritatea spectacolelor bugnariene, găzduite de underground-ul cu parfum de cafea, bere și fum de țigară. ”Peretele” are afiș ispititor, cu o distribuție redutabilă, ce-a declarat Bugnar înainte de premieră e incitant, mai e și muzica lui Vlaicu Golcea… Prin urmare, mă așteptam la o seară memorabilă. Păăăăăăi, și de ținut minte – a fost! Dar nu în sensul bun. Prietenul adevărat este cel care îți spune adevărul. O să-l spun, chiar dacă George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis, are apartament special în inima mea și chiar dacă patru dintre actori îmi sunt foarte, foarte dragi.

E bine să stai în primul rând, dar presupune niște riscuri. La Metropolis se obișnuiește – gest frumos! -  invitarea studenților de la UNATC, dar fără locuri. Așa că se așează pe jos. În fața scenei. Data trecută, când mi-a stat unul pe picior, a fost mult mai bine decât acum, când s-a priponit în fața mea un băiat care n-a mai văzut apă de la ultima ploaie. Mirosea atât de tare a transpirație încât, pur și simplu, te lua cu amețeli. OK, sunt obișnuită cu viața grea, deci am încercat să fac abstracție de faptul că voi sta două ore fără aer. Dar m-a bușit râsul când  Marius Manole (Vasea) a rostit replica atât de asortată cu situația: ”Ce-i duhoarea asta? Miroase a pește stricat!” Cum a fost spectacolul? Dezamăgitor. Nu am recunoscut-o pe acea Lia Bugnar care îmi plăcea pentru observația corozivă, scriitura vie, curajul simplității necontrafăcute, ineditul tramelor propuse. Piesa ”Peretele” părea scrisă sub imperiul unei comenzi aberante: ”Vezi că ăsta e un cartier cu mulți pensionari, dă-le o poveste pe gustul lor, cu poante ușoare și multă lălăială, ce dacă Metropolis e un teatru al tineretului…” Așa a și ieșit. Un fel de vodevil bătrânicios, cu o poveste care amintește de bancul răsuflat cu prostu-n pijama și gunoiul amantei, cu o muzică încropită la minimă rezistență, cu împrumuturi/aluzii/caterinci ce descind fără glorie din opera lui Ibsen, Cehov, Shakespeare, Dumas fiul, Caragiale etc. Clișeu peste clișeu – peste clișeu – peste clișeu, într-un eșafodaj greu digerabil și care supraviețuiește strict grație efortului actorilor.

Sena (Marcela Motoc) e fix dama cu camelii, Marguerite Gautier, care se iubește și cu patronul fabricii de chibrituri, și cu fiul acestuia. Doar că n-are ftizie, ci apendicită cu ochi. Marcela Motoc este o actriță cu vaste posibilități în materie de exprimare actoricească. Din păcate, rolul prostituatei Sena îi oferă doar posibilitatea de a cânta (foarte bine) pe o partitură plictisitoare și de a sta în pat, interpretând durerile facerii și asistând mai mult sau mai puțin uimită la ceea ce se întâmplă în jurul ei. În jurul ei, Gabriela Popescu, Maria Buză și Natalia Călin – în rolurile celor trei colege prostituate care o ajută să nască – fac și ele ce pot pentru a ridica nivelul spectacolului: cântă, dansează, se dau de ceasul morții să trezească publicul ”încremenit în proiect”, vorba filosofului. În cealaltă cameră, unde agonizează bătrânul bogătaș (Mihai Nițu), Letiția Vlădescu (amanta titulară a bătrânului), Adriana Trandafir (ex-soția acestuia, ”hoașca bătrână”) și Florentina Țilea (fiica muribundului) își persecută corzile vocale și talentul în același scop nobil, dar fără prea mari șanse de izbândă. Ca să nu adorm, mă minunez în sinea mea de asemănarea izbitoare dintre Florentina Țilea și Lauren Bacall.

Ce-ar mai fi de spus? Că Mihai Nițu este prea tânăr ca să fie credibil în rolul moșului aflat pe patul de moarte… Că Marius Manole urăște să cânte, fiind conștient că nu-l ajută vocea, detestă rolul pe care îl are de jucat și asta se vede… Că István Téglás e distribuit într-un rol grotesc – preotul dezbrăcat de prostituate – și nu se simte nici el prea bine în atare ipostază (deși nu are rețineri să apară nud, dar cu condiția s-o facă într-un spectacol bun…).

”Profesoara mea, doamna Sanda Manu – zice Lia Bugnar – spunea că un actor începe să cânte pe scenă în momentul în care tumultul din el e așa de mare, încât vorbitul nu-i mai e suficient. (…) Se cântă în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viața te pune uneori în asemenea situații încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înțeles, e nevoie de note muzicale.” Având în vedere că, din acest pretins musical, nici măcar unul dintre song-uri nu ți se lipește de timpan, se pare că tumultul e destul de mic. Iar înțelesul – minor.

Gabriela Hurezean