Când m-a invitat la spectacol, am întrebat-o cât durează, pentru că trebuia să mai  ajung la un eveniment, în aceeași seară. Mi-a sugerat să vin la altă reprezentație, că n-ar vrea să urmăresc spectacolul cu ochii pe ceas. Am ajuns, totuși, în acea după amiază, în mansarda Muzeului Literaturii Române, și recitalul Lianei Ceterchi m-a absorbit în așa măsură, încât nici să fi fost acolo Big Ben cu clopotele lui, tot n-ar fi reușit să mă recupereze întru măsurarea timpului. Pentru că ”1919 – Misiune regală” este fascinație, adorație, adâncă reverență față de Regina Maria a României, cea care a fost întrupare a binelui dus până la sacrificiu de sine și a iubirii netrucate de patrie. Spectacolul vine după ”Maria, regina tuturor Românilor” și ”Ileana – Principesa de România”, împlinind trilogia pe care Liana Ceterchi, în calitate de regizor și actor, o dedică femeilor providențiale din istoria noastră. ”1919 – Misiune regală” este o dramatizare inspirată a cărții Dianei Mandache, ”Queen Marie of Romania – Later chapters of my life/ Regina Maria a României – Capitole târzii din viața mea”, rememorând strălucita acțiune diplomatică a Reginei Maria la Conferința de Pace de la Paris, în urma căreia marile puteri ale lumii au legiferat România Mare.

Ar fi putut să fie o lecție de istorie searbădă, liniară, dădăcitoare. Dacă nu era harul Lianei Ceterchi. Harul ăla năvalnic, de nestăvilit, care te ajută să pui viață din viața ta în edificarea personajului. Înțelegându-l și iubindu-l. Actrița e atât de adevărată în rol încât pare posedată de spiritul Reginei. Atât de profund, încât, la un moment dat, uiți că e un spectacol și ai impresia că ești în salonul Reginei, ascultându-i confesiunea. Îi cunoști tristețile și determinarea, în cea mai pură și directă expresie. Este Regină și își poartă coroana cu demnitate, dar este și un simplu om, cu îndoieli, emoții, bucurii și subtil simț al umorului. În fața puternicilor momentului, România avea nevoie de un chip care s-o reprezinte și chipul pe care l-a primit ca ofrandă a fost al Reginei Maria, atât de frumos încât oameni de stat deloc impresionabili (Wilson, Clemenceau ș.a.) au fost cuceriți și convinși să satisfacă interesele României. E totul în one-woman show-ul Lianei Ceterchi: grația și frumusețea aristocratei pur sânge, îndârjirea femeii care trebuie să ducă singură o povară imensă, clipele de cumpănă și fericirea de a ști că datoria a fost împlinită.

”Pentru mine nu a avut cine să facă, așa că am făcut eu pentru ei” – spune englezoaica încoronată întru a aduce glorie României. Și a făcut-o cu toată inima-i neobosită. Acum o vedem la vârsta senectuții, când e îndepărtată de la curtea regală, dar bastonul din mâna ei este sceptru, iar boneta ce-i acoperă capul pare coroană cu diamante. Ca actriță, Liana Ceterchi se livrează total personajului. Nici ca regizor nu e mai prejos. Sunt impresionante imaginile de epocă (sunet/video: Leo Bacica, Teodora Toader) cu care începe și se sfârșește spectacolul, sunt perfect cântărite emoția și tensiunea, admirabile parcimonia în materie de gestică și preferința pentru interiorizarea radiantă, adesea impresionând publicul până la lacrimi. Minunată ideea simbolisticii utilizate în reprezentarea morții: un imens voal negru, care acoperă o parte a scenei și pe Regina ajunsă la capăt de drum.

Următorul spectacol va fi în 15 decembrie, de la ora 17.00, tot în podul Muzeului Literaturii și tot cu intrare liberă. Nu ratați!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Teodora Toader

În viața reală, Lamia Beligan nu seamănă cu Vivien Leigh. Nu seamănă deloc! Lamia e Lamia, Vivien a fost și rămâne Vivien. Două actrițe, două personalități puternice, inconfundabile. Dar, uluitor, la nici cinci minute de la începutul spectacolului, ai impresia că Lamia Beligan e Vivien Leigh. În toate detaliile, inclusiv cele fizice. Rareori am văzut actrițe cu o asemenea capacitate de transfigurare, o asemenea cuprindere în sine, până la ultima fibră, a personajului. Am urmărit-o în multe spectacole și am convingerea că, da, acesta este textul pe care îl căuta Lamia Beligan, ”așa cum caută câinele iarba de leac” (expresia îi aparține). Nu întâmplător, piesa a fost descoperită de tatăl ei, Radu Beligan, al cărui fler în alegerea celor mai bune texte n-a dat greș niciodată. Și nu întâmplător, piesa a fost montată de Liana Ceterchi, regizor de mare rafinament, onorată de protagonistă cu titlul de ”Călăuză”. Astfel, ”Vivien Leigh – ultima conferință de presă” formează o trilogie alături de alte două spectacole memorabile, regizate de Ceterchi, ”Zelda” și ”Mata Hari – dincolo de legendă”. Trei povești despre glorie, nefericire, prăbușire.

Piesa scrisă de Marcy Lafferty reprezintă pentru orice actriță, oricât de mare, o ștachetă pe cât de înaltă, pe atât de riscantă. Vivien Leigh a fost o stea adulată, premiată, ovaționată, bârfită, aplaudată, trădată dar, iată, niciodată uitată. Se spune că a fost diagnosticată cu sindrom maniaco depresiv. Dar poate că nu era decât tristețea aia ucigătoare, care îi rămâne actorului după spectacol, când aplauzele se sting, iar el rămâne singur și gol, în cabină. One woman show-ul Lamiei Beligan parcurge biografia personajului de la începuturile carierei, până la moartea timpurie.

Este tânăra actriță ambițioasă, vivace, inteligentă, pentru care nu există obstacole de netrecut atunci când urmărește o țintă. Jucăușă, insinuantă, ironică și incredibil de talentată, Vivien joacă pe degete producători, regizori, colegi de scenă și de platou. Este femeia eșuată într-o căsnicie plictisitoare. Este îndrăgostita înflăcărată care e gata să riște totul pentru a-l cuceri pe bărbatul dorit (Laurence Olivier) și pentru a rămâne lângă el. În ciuda tuturor prejudecăților și cu orice sacrificii. Este superstarul pentru care statuetele primite la Galele Premiilor Oscar nu servesc decât ca opritoare la uși.

Lamia Beligan o aduce în fața publicului pe Vivien Leigh așa cum era văzută la vremea ei: regina teatrului britanic, iubita Hollywoodului, orhideea, pisica siameză etc. Ne povestește cum s-a transformat în nemuritoarea Scarlett O’Hara sau în năvalnica Blanche. Cum s-a documentat în Cartierul Roșu și cum s-a culcat cu necunoscuți, pentru a o înțelege mai bine pe aceasta din urmă. Cum au acuzat-o pudibonzii de pornografie. ”Devii ceea ce joci” – mărturisește Vivien, devoalând una dintre posibilele cauze ale bolii psihice care, împreună cu tuberculoza, i-au măcinat existența. Dar ”amintirea este un paradis din care nu poți fi expulzat”, mai spune ea, rememorând momentele de glorie și de iubire care i-au luminat călătoria prin viață și, poate, chiar clipa stingerii la doar 53 de ani.

Ajutând-o să-și depășească limitele, Liana Ceterchi exploatează la maximum toate dimensiunile marelui talent cu care a fost înzestrată Lamia Beligan. Dincolo de replica rostită, actrița transmite vibrație, emoție, energie, crâmpeie de suflet,  printr-un simplu gest, printr-o simplă privire. Dar ceea ce pare simplu ține de o coregrafie complexă, de o corectă descifrare a mecanismelor interioare care declanșează actul artistic. Muzica și inserturile video, inspirat alese, aduc binevenite accente în substanța spectacolului. Lamia Beligan consideră că acesta este cel mai bun rol din cariera sa. Îi împărtășesc părerea. Mergeți la Teatrul Excelsior să vă convingeți!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Steluța Popescu

Peste trei minute e miezul nopții și eu tot mai dau din colț în colț în fața calculatorului. Mi-e foarte greu să scriu despre spectacolele care nu mi-au plăcut deloc, care mi-au plăcut foarte mult sau care mi-au atacat coarda sensibilă. ”Zelda” Lianei Ceterchi și a Ioanei Pavelescu mi-a plăcut foarte mult și mi-a torpilat coarda sensibilă.

Miezul nopții a trecut. A mai trecut o săptămână. Iar eu cronica tot n-am terminat-o, atât de tare m-a marcat ce am văzut.

Zelda Sayre a fost dansatoare, pictoriță, scriitoare. Poate s-ar fi realizat pe deplin într-unul din aceste domenii, dacă nu s-ar fi măritat cu celebrul Francis Scott Fitzgerald. Poreclit F. Scotch Fitzgerald, din motive ușor de intuit. A fost o iubire mistuitoare pentru omul care a mutilat-o din punct de vedere artistic. S-a folosit de jurnalele și prozele ei ca sursă de inspirație pentru romanele cu care a înregistrat succese răsunătoare. În schimb, a ”scos inima” din cartea Zeldei. A scos viața din inima Zeldei. A încătușat-o pe viață în ocnele tristeții. Pentru unii, tristețea cronicizată înseamnă nebunie. Eu, una, nu cred că Zelda a fost nebună. Era doar… altfel.

Din textele Zeldei Fitzgerald s-a inspirat William Luce atunci când a scris piesa ”The Last Flapper”.

”Flapper” este porecla adolescentelor rebele, specifice anilor ’20, anii aceia cotropiți de jazz și decadență, descriși cu lux de amănunte de Scott Fitzgerald în (prea) celebrul său roman, ”Marele Gatsby”. Ioana Pavelescu a fost cea care a găsit piesa într-o bibliotecă americană, dedicată oamenilor de teatru. Timp de șase ani, Liana Ceterchi a dus muncă de lămurire cu Ioana Pavelescu pentru ca aceasta să accepte rolul. Mai exact, să accepte ideea de a rămâne singură pe scenă, timp de o oră și douăzeci de minute.

Spectacolul s-a născut în podul unei case din strada Sofia. A rezultat nestemata care strălucește pe scena Teatrului Foarte Mic. Din punct de vedere regizoral, totul este cizelat cu migală. începând cu perdeaua de voal, care servește drept cortină, văl de mireasă, negură, depărtare, continuând cu straiele Zeldei, ce poartă urmele opulenței, dar sunt atinse discret de trecerea timpului (inspirate creații ale Mariei Marinescu, fiica protagonistei) și încheind cu fumul real, de incendiu, care inundă sala, la final, transmițând publicului o stare vecină cu panica. Actriță de esență rară, Ioana Pavelescu retrăiește pentru noi, spectatorii/martori, ultimele ore din viața Zeldei. Puține ore, dar cuprinzând întreaga ei existență. Este ”nebuna” care se află de 15 ani în grija psihiatrilor, diagnosticată cu schizofrenie, dar atât de lucidă când își recapitulează viața care a contaminat-o cu moarte! Ioana Pavelescu se transpune cu incredibilă dezinvoltură în toate ipostazele rememorate de Zelda: exaltarea adolescentei care a primit inelul de logodnă, pasiunea tinerei soții care își dorește să fie mereu alături de cel pe care îl idolatrizează (”aș vrea să mă porți în lume ca și când aș fi cămașa ta”), tristețea artistei boeme, care descoperă  dincolo de fascinația unei lumi ce pare lipsită de griji și pusă neîncetat pe distracție, dezamăgirea și deznădejdea și, totuși, inevitabilă, iubirea.

Depresia e soră cu schizofrenia. La 33 de ani, Zelda ajunge la ospiciu și acolo va rămâne până la moarte. Pentru ea, mai rea ca moartea e singurătatea. Sentimentul că e prizonieră într-un spațiu ostil. Nu i-a trimis nimeni mesaj de însănătoșire, măcar un ”Ne pare rău că ai înnebunit”. Dar ni se adresează Zelda: ”Sunteți și voi, aici, cu mine…” Și îți transmite un frison, pentru că povestea Zeldei se poate repeta oricând, cu alte personaje. Ioana Pavelescu ilustrează în irizații fine trăirile ”nebunei” care spune într-un moment de mare intensitate al  spectacolului: ”Mi-am cheltuit toată energia ca să nu uit de mine!”. Pentru că Scott, ”zeul ei auriu”,  încerca s-o convingă că e o scriitoare și o artistă de mâna a treia.

Posteritatea a dovedit că a fost o scriitoare bună și o pictoriță demnă de luat în seamă. Excelentă ideea cu tablourile Zeldei, proiectate pe ecranul de fum, la sfârșit. Cu acest rol, Ioana Pavelescu confirmă încă o dată (parcă mai era nevoie…) că e o foarte mare actriță. Iar Liana Ceterchi, că e o profesionistă de elită a regiei de teatru.

Recomand cu căldură acest spectacol care emoționează, uimește și, pe alocuri, amuză.

Gabriela Hurezean

Imagini – Steluța Popescu, Oglinzi de argint