În România de azi, nici că se putea temă mai nimerită decât cea expusă de Eugen Ionesco în ”Rinocerii”. Care nici măcar nu e o mostră de teatru absurd, pentru că aparține celui mai acut usturător realism. Regia lui Vlad Massaci respectă în proporție de 99% mesajul ionescian (nu spun 100 % pentru că nu mi-a plăcut finalul). Alegerea lui Tudor Chirilă pentru rolul lui Bérenger a fost una cât se poate de inspirată. Pentru că nu e, cum scriu tabloidiștii rinocerizați, doar ”cântărețul Chirilă”, nici juratul popular al unui talent show, ci un actor de esență rară și, aș mai adăuga, un scriitor redutabil. Îl urmăresc încă de când era student și juca subrete în Trupa pe butoaie.

În Bérenger oferă o nouă probă de virtuozitate actoricească. Pentru Bérenger, a nu se supune regulilor stupide este singura regulă acceptabilă. Detestă biroul de învârtit hârtii, unde e nevoit să muncească, dar, mai presus de toate, detestă prostia agresivă. Dincolo de aspectul său oarecum lunatic, rupt de realitate, și de apetitul lui pentru băutură, are o viziune corectă/lucidă asupra lucrurilor. Și își rostește adevărurile fără patimă, în timp ce prietenul lui, Jean, în curs de rinocerizare, începe să împărtășească patetic ”ideologia” rinocerească. ”Rinocerii au o viață a lor.” – zice Jean. Replica lui Bérenger: ”Cu condiția să n-o calce în picioare pe a noastră”. Devenit adept al ”revoluției” (a se citi anarhiei), Jean clamează: ”O să demolăm totul și o să trăim mai bine!”. Bérenger: ”Tu vrei să înlocuiești legea morală cu legea junglei”. Teatru absurd? Zâmbim a plânge? Îmbrăcat neglijent, încălțat doar cu șosete, mâncând niște brânză dintr-o cutiuță, Chirilă este de un firesc remarcabil, evoluând cu nonșalanță de la blazare și absență, la o trezire tot mai brutală, până la instalarea groazei.

Replica de la finalul spectacolului este redundantă și se abate fără rost de la textul lui Ionesco, în care nu găsim niciun fel de porniri eroice. Citez din original: ”Ce să fac? (Se îndreaptă din nou spre diferitele ieșiri, dar apariția rinocerilor îl împiedică să plece. Când ajunge în fața ușii camerei de baie, aceasta e pe punctul de a ceda. Bérenger se repede spre peretele din fund, dă să se lipească de el, dar peretele se prăbușește; se vede, în fundal, strada.  Bérenger fuge strigând: Rinocerii! Rinocerii!” Ionesco susține că nu avem scăpare. Și, dacă ne uităm în jur, vedem că nu prea avem motive să-l contrazicem. Deci replica finală, ușor kitsch, n-are rost și falsifică textul ionescian, aducând (mai degrabă) un omagiu activismului civic care îl definește pe Tudor Chirilă. Dar am putea să-l aplaudăm în privat, fără să atentăm la calitatea spectacolului, părerea mea. În rolul amicului Jean, Liviu Pintileasa oferă o imagine eclectică. Are gel în păr, ca Băluță, costum în dungi, ca Becali, și discurs din ce în ce mai asemănător cu al suveraniștilor extremiști. Cu tot amalgamul de aroganță, vehemență, atotștiință, zgomot, Pintileasa alcătuiește, paradoxal, un fel de zid alb, pe care se proiectează cu fidelitate irizațiile fine ale lui Chirilă.

O minunată găselniță regizorală este suprapunerea replicilor dintre Bérenger&Jean și Logicianul (Dragoș Huluba)&Papillon (Lucian Pavel). În timp ce primii vorbesc despre ridicarea moralului prin cultură, ceilalți doi perorează despre pisici. Totul se aude contrapunctic, cu efect amărui amuzant. În dublu rol, Băcăneasa și Doamna Boeuf, Simona Stoicescu impresionează prin capacitatea de a trece cu ușurință de la starea de rățușcă de baie (adorabilă în halatul ăla galben!) la aceea de tragediană greacă, jelindu-și soțul. Par să se simtă bine în roluri și Andreea Alexandru (Daisy), Alin Florea (Dudard, Băcanul), Sorin Miron (Botard, Patronul cafenelei), Mihaela Măcelaru (Gospodina), Domnița Iscru (Chelnerița). O notă specială se cuvine duetului de raisonneuri alcătuit de Lucian Pavel și Dragoș Huluba.

Ceea ce nu mi-a plăcut deloc este decorul lui Andu Dumitrescu. Știu, ceea ce descrie Eugen Ionesco în didascalii este foarte încărcat și foarte scump. Știu, nu sunt bani ”nici cât să trecem strada” (am citat din primarul care dispune de fondurile teatrelor). N-avem încotro, adoptăm minimalismul. Dar nu-l confundăm cu banalitatea îndelung fumată. Am văzut băncuțele alea în nenumărate spectacole, cele mai multe de amatori.

Am plecat de la spectacol zgribulită în jurul unei replici rostite de Daisy: ”Trebuie să ne înțelegem cu ei, să-i înțelegem!” Cum? Cum să te înțelegi cu oameni care nu gândesc? Cum să te înțelegi oameni pe lângă care rinocerii sunt niște ființe drăgălașe? Cum să înțelegi și, mai ales, să accepți  mecanismele care transformă oamenii în rinoceri? Mergeți să vedeți spectacolul, poate găsiți niște răspunsuri. Dacă nu, măcar îl găsiți pe Chirilă și-l aplaudați. Că merită. Nu doar pentru acest rol.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Anastasia Atanasoska

E destul de multă vreme de când n-am mai schițat măcar un zâmbet la spectacole vândute pe post de comedii. Îmi lipsește receptorul pentru genul de umor crispat/speriat ca nu cumva să lezeze sentimentele criticului sau pe ale  spectatorului pentru care mersul la teatru e ca mersul la ședința de partid. Unde discursul trebuie să fie educativ-moralizator și glumele din specia celor prizate la grădiniță, în grupa mijlocie, maximum. Noul spectacol al Teatrului de Comedie, ”Nunta lui Krecinski”, se abate grav de la regula stabilită de kulturnicii stahanoviști și se concretizează într-o mică bijuterie cizelată cu acribie, până la perfecțiune. E minunat că Teatrul de Comedie își trece pe afiș, alături de spectacole de mare anvergură (”Revizorul”, ”Casa Zoicăi” etc.), și comedii ca la mama lor, care te fac să râzi torențial și să uiți pentru două ore tot urâtul pe care l-ai lăsat la intrare.

Cei care îl știau pe Bendeac doar de la televizor au strâmbat din nas aflând că va debuta ca regizor. Cei care l-au văzut, la Metropolis, în ”Doctori, femei și alte întâmplări” (regia: Emanuel Pârvu), etalând impresionante calități actoricești, s-au bucurat, pentru că știau deja destule despre discernământul actorului. Căci Bendeac știe să facă diferența între așteptările rozătorului de semințe/băutorului de bere care ”se râde” la televizor, scărpinându-se pe burtă, și pretențiile mult mai rafinate ale publicului de teatru. Pentru mine, a fost amuzantă până și observarea reacției spectatorilor din jur. În seara premierei, am avut în dreapta un celebru actor al Teatrului Național, în stânga – doi critici cu prestanță. La început, oarecum derutați și încercând să-și reprime reacțiile, au sfârșit prin a râde sănătos și fără inhibiții inutile.

Deși lucrurile foarte bune nu se cer explicate pentru că se explică de la sine, voi încerca o decriptare a rețetei. Sigur că primul ingredient este munca, multă muncă, migăloasă, istovitoare. Spectacolul lui Bendeac e ca un lego alcătuit din cărămizi minuscule, pe care le distingi doar cu lupa, dar care, până la urmă, se coagulează într-o arhitectură strălucitoare. Pentru regizorul Bendeac nu e suficient că actorul e pe scenă, rostindu-și corect replica. Bendeac te silește să-ți schimbi fizionomia, vocea, atitudinea, gabaritul. Nuanțează personajul prin ticuri, defecte de vorbire, amănunte vestimentare. Construiește o comedie irezistibilă, împachetând umorul negru (tip Tarantino sau Fincher) în imagini volatile, ce vin dinspre depărtata și aproape uitata commedia dell’arte.

Șnapanul Krecinski (Liviu Pintileasa) e un fel de arlechin pervers, în pătrățele, dungi și buline, prelingându-se prin decor ca o creatură gelatinoasă și adulmecând o nouă sursă de bani. Îi pare cuiva că desenul e prea gros? Nu cred. Nu cred că există linie destul de groasă pentru a contura neamurile proaste, șmecherii, escrocii, parveniții despre care povestește Suhovo-Kobîlin și pe care îi întâlnim și azi, la fiecare pas. Marțafoiul Krecinski va găsi victime sigure printre bogații neșcolarizați, naivi și dornici de înnobilare. Muromski (Victor Vurtejanu) și ruda lui, Atueva (Mihaela Teleoacă), sunt niște boiernași de la țară, neciopliți, care vorbesc la masă cu gura plină, dar nutresc planuri de ”aristocratizare”, umplându-și casa cu obiecte kitsch, ce culminează cu ”clopoțelul” de la intrare, cât clopotul de la Catedrala Mântuirii Neamului. Sau cât o colivie de struț. Superbă Mihaela Teleoacă în rolul țoapei încărcate cu sclipiciuri, genială ideea cu pălăria aceea mult prea mare, de sub care, parbleu, cucoana aproape că nu se mai vede! Nici Lidocika Gloriei Găitan nu e mai prejos, adorabilă în toată urâțenia ei de căpcăun altoit pe Bugs Bunny, sărmană cu duhul, dar iubind pasional. A fost fascinant s-o urmăresc cât de prezentă e, clipă de clipă, cu câtă atenție face parte din acțiune, chiar și atunci când personajul ei se află undeva, la marginea evenimentelor. Același magnetism l-am remarcat la Lucian Ionescu, autor, și el, al unei compoziții epocale în rolul justițiarului Nelkin. Mititel și afurisit, cu voce de soprană și vorbire ciudată, frustrat și pârâcios, Nelkin candidează, și el, la grațiile Lidocikăi și nu face economie de mijloace pentru a-și elimina adversarul.

Cât despre Mihai Bendeac, în Raspliuev, nu pot decât să constat că și de data asta și-a evaluat corect posibilitățile actoricești și le-a exploatat până la capăt. Imaginați-vă scena în care, plin de sânge pe față, cu ochii învinețiți și mai scuipând câte un dinte, Raspliuev povestește cum a fost rupt în bătaie, dar sala, nesimțitoare la suferința bietului om, nu se poate opri din hohotele de râs. Asta înseamnă să știi de unde izvorăște comicul. Cât despre cina cu familia fericitei mirese, scenă care e apoteoza umorului de cea mai bună calitate, pot să spun că am râs cu lacrimi, de mi s-a șters tot machiajul!

Seriozitatea cu care Bendeac a tratat ”joaca” de-a comedia se observă și în construcția personajelor secundare. Servitorii lui Muromski, Tișca (Matei Arvunescu) și Petrușca (Marius Drogeanu) sunt două obrăznicături leneșe, Feodor (Vlad Drăgulin), sluga lui Raspliuev, e un pârlit croit după chipul și asemănarea stăpânului, cămătarul Scebnev (Șerban Georgevici) este un fel de zombie demonic. Tot Georgevici îl interpretează și pe bijutierul Beck, adus în pragul isteriei de malversațiunile lui Krecinski. Rolul Comisarului care va face – oarecum – ordine în categorii i-a revenit lui Bogdan Ghițulescu.

Toată echipa ”sună” în armonie deplină, la fel ca muzica spectacolului care are, ea însăși, un haz nebun. Piesele de Carla’s Dreams și Mihnea Irimia, reorchestrate în formă simfonică de Mihnea Irimia, pot concura cu soundtrack-ul superproducțiilor americane. În ritmuri înălțătoare, sublime, muzica anunță apariția unor personaje sau situații care te fac să râzi până la sufocare. Același haz dezlănțuit se regăsește în scenografia Iulianei Vâlsan. Frumoasele lui Botticelli și norii lui Magritte se împrăștie pe costume, lampadare și pereți, dar totul e dominat de porcul mai gras sau mai slab, mai zburător sau mai static, trezindu-ne la realitate: vom scăpa de personaje cum sunt cele create de Suhovo-Kobîlin când o zbura porcul. Cine a zis că din spectacolul ăsta lipsește satira?

Regizorul Bendeac și-a permis să se îndepărteze de textul original, și bine a făcut, căci variantele prea respectuoase s-au dovedit a fi niște biete pastișe, ucigător de plictisitoare, după ”Revizorul” lui Gogol. Regizorul Bendeac a montat la Teatrul de Comedie o versiune proprie, absolut încântătoare și aș putea să pariez că ”Nunta lui Krecinski” se va juca mult și bine, cu casa închisă. Să nu uit: Felicitări secretariatului literar pentru programul de sală, surprinzător, un adevărat obiect de colecție!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihnea Irimia

Instituția independentă, intitulată UNTEATRU, se află pe o stradă (Ilfov, în spatele CEC-ului) ale cărei case nu au numere. Cel puțin, nu la vedere. Ultima dată, am văzut numărul clădirii în care se află UNTEATRU pe un burlan. De data asta n-am mai fost atentă să văd dacă e, încă, acolo. M-a furat magia locului. Parcă toată strada e din povestirile lui Mircea Eliade, nu doar ”La țigănci”, pe care am văzut-o transformată în spectacol.

Sala e mică, încap maximum 50 de oameni, de aceea, a reconstitui lumea fantastică din ”La țigănci” într-un spațiu atât de drastic limitat poate fi o aventură în care îți prinzi urechile. Dar ajung câțiva metri de mătase neagră și un candelabru cu flori transparente, ca un nor luminos, și, deodată, ești exact acolo unde vrea Eliade. Sau cei doi regizori ai spectacolului, Andrei și Andreea Grosu (care au realizat și adaptarea textului, liberă dar, paradoxal, foarte fidelă). În rolul profesorului de pian Gavrilescu, strălucește Richard Bovnoczki, un actor pe cât de bun, pe atât de scump la vedere. Și nu din vina lui… Gavrilescu este loser-ul clasic. A ratat tot ce se putea rata în viață și, deși sensibil și talentat, își târâie zilele ca profesor de pian. Sărac. Însurat cu o femeie pe care n-o iubește.

Ochii lui Richard Bovnoczki exprimă cu tulburătoare acuitate toate stările prin care trece nefericitul omuleț: melancolie, dezamăgire, curiozitate, uimire, dar mai ales teama, acea teamă devoratoare, care l-a împiedicat mereu să trăiască. Este omul care nu mai are speranțe sau visuri, pe deplin resemnat cu propria ratare, cu prea târziul absolut. Dar ceea ce, pe dinafară, pare un bordel, pentru el va fi purgatoriul. Baba, precum Charon, îi va permite să treacă dincolo, iar cei trei îngeri ai morții îl vor ajuta să-și revadă greșelile, majoritatea izvorâte din lașitate. Răscumpărarea este imposibilă, pentru că nu va putea niciodată să deosebească țiganca dintre cele trei însoțitoare prin labirinturile propriei conștiințe. Dacă, în realitate, între actrițele care întruchipează trio-ul angelic nu există nicio asemănare, prin machiaj și coafură s-a obținut o fascinantă iluzie optică: Florina Gleznea, Corina Moise și Cristina Casian par gemene identice!

Înveșmântate la fel, în stil office, cu pantaioare negre, singurele detalii care le deosebesc sunt culorile intense ale pantofilor stiletto. Iar descălțarea va echivala cu o dezveșmântare totală. Cele trei actrițe parcurg cu flexibilitate și putere de convingere traseul de la simple (aparent) prostituate, la făpturi eterice, supranaturale. O excelentă soluție scenografică este învelirea în voal a capului Babei, astfel încât aceasta să devină o apariție realmente fantomatică, înfricoșătoare. Mihaela Trofimov este la fel de credibilă în rolul Babei ca și în cel total diferit, al iubitei părăsite, solara Hildegard, care va apărea, la sfârșit, precum Beatrice din Divina Comedie, pentru a-l conduce pe Gavrilescu spre… pădure (cum scrie Dante: ”Pe drumul vieții-ajuns la jumătate/Mă regăsii într-o pădure-obscură/Căci drumul drept lăsasem a-l străbate…”).

Liviu Pintileasa interpretează nuanțat rolul taxatorului din tramvai și pe cel al vecinului bețiv. Impresionantă creație actoricească oferă și Bogdan Cotleț în triplu rol: ușierul de ”La țigănci”, fiul Georgeștilor (cu admirabilă finețe a umorului) și muscalul blând și romantic. Cum spuneam, scenografia lui Vladimir Turturică accentuează atmosfera de mister care, pe nesimțite, îl va absorbi și pe spectator, astfel încât, la un moment dat, călătoria lui Gavrilescu va fi și călătoria publicului. Pe scurt, Andrei și Andreea Grosu au reușit să materializeze ceea ce și-au propus: “La tigănci – textul care vorbește cel mai clar și, în același timp, cel mai ascuns despre vis. Sau nu. Frumusețea luptei pe care o duci cu un text care are la bază o nuvelă fantastică e că indiferent de cine câștigă, rezultatul este uluitor: un spectacol în care recreem o lume neînțeleasă pe care încercăm să o decriptăm prin bucățele de limbaj recognoscibil.” Spectacolul – finanțat de ARCUB prin programul București 555 – s-a finalizat cu deplin succes, iar cei care l-au susținut merită, și ei, toate aplauzele noastre pentru bunul gust cu care își aleg proiectele în care se implică.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă