Textul lui John Cariani, ”Aproape” (”Almost, Maine”), m-a cucerit în urmă cu nouă ani, când l-am văzut înscenat de Andreea Vulpe, cu studenții săi de la UNATC. Dintre cei care își dădeau astfel licența s-au ridicat nume cu indiscutabilă rezonanță: Irina Antonie, Ilona Brezoianu, Andrei Călin (îi amintesc pe primii care îmi vin acum în minte). A fost un spectacol remarcabil, de o prospețime încântătoare, drept pentru care a și fost premiat la festivalul de teatru studențesc organizat de Teatrul ÎnCulise. M-am bucurat fără rezerve când am aflat că piesa lui Cariani va fi montată, la Teatrul Excelsior, de un regizor în care am toată încrederea (pe bază de spectacole concludente!) Eugen Gyémánt. Complicii săi fiind niște actori tineri, pe care nu i-a atins plafonarea și cărora le place cu entuziasm viața pe scenă. A rezultat un spectacol vivace, jucat cu emoție netrucată, țintind și nimerind în plin coarda sensibilă a spectatorului. Se pare că și pe a criticilor, pentru că rareori am citit cronici atât de poetice, atât de aplicate analize psihologice ale tribulațiilor sentimentale prin care au trecut ferocii cronicari. Pentru a nu mă înscrie în contingent, îmi voi pune la sechestru ”naturelul simțitor”. Și lacrima evadată la sfârșitul ultimei povești. Voi încerca să abordez subiectul cu precădere din punct de vedere al performanței artistice.

Primul atu al spectacolului constă în replicile percutante, naturale și nu arareori pline de haz, grație și traducerii inspirate, semnată de Cristi Juncu. Personajele, chiar dacă au o prezență concisă ca partitură, sunt bine structurate, adevărată mană cerească pentru actorii care au norocul să le dea viață. Poveștile lor sunt proprii fiecăruia dintre noi și asta ni le aduce… aproape. Geniul lui Cariani constă în faptul că poate să condenseze o lungă și complicată istorie într-o istorioară cu scăpărici, astfel încât să poți înțelege zece ani expuși în zece minute. Orășelul inventat de dramaturg, un fel de no man’s land cu accente de suprarealism magic (minunat rezolvată din punct de vedere tehnic aurora boreală care definește vraja locului) se concentrează în scheletul rotitor din mijlocul scenei – Sabina Veșteman este cea pe care o aplaudăm pentru scenografia sugestivă și pe Cristi Baciu pentru lighting design-ul fericit. Este un adăpost pentru întâlniri și despărțiri, pentru descoperiri și redescoperiri, pentru toate cele sufletești ale omului care își caută perechea. Sau doar pe sine. ”APROAPE adună poveștile a nouă cupluri care, în aceeași seară friguroasă, în același orășel de la capătul lumii, descoperă aurora boreală și un miracol poate mai spectaculos, chiar dacă mai intim – înțelegerea propriei vieți.” Asta zice regizorul Eugen Gyémánt, asta și face: un miracol spectaculos. Un spectacol miraculos. Care te absoarbe și te pune pe gânduri. Ideal pentru publicul adolescent al teatrului care, învățând din mers, poate evita să calce în străchini, cum am călcat noi, antecesorii, care n-am prins la vârsta aia asemenea spectacole.

Un alt atu important în mâneca regizorului Gyémánt (în maghiară: Diamant) este acribia cu care își alege distribuția, făcând ca personajele să fie vii, convingătoare, atașante. Prologul despre aproape iubire și aproape-n departe, îi plasează pe Ginette (Loredana Cosovanu, grațioasă, fragilă, exprimând convingător o derută aiuritoare) și pe Pete (Dan Pughineanu, romantic și amuzant deopotrivă) într-un schimb de ”teiubescuri” soldate cu aruncări de pe acoperiș, picioare scrântite și final în coadă de pește. Ce bună ilustrare a nehotărârii care macină sentimente!

Iulia Samson este tragicomica Glory, cea care, deși neinvitată, își montează cortul în curtea lui East (Mihai Mitrea, un talent real, pe care îl urmăresc de când juca teatru în liceu, împreună cu fratele său geamăn identic). Mic poem despre inima făcută țăndări, zdrăngănind într-o pungă, și despre dorința unui aproape necunoscut de a o repara. A treia minipiesă e despre Jimmy (Radu Micu, un actor dotat cu haz inepuizabil), care pendulează între două iubiri: a lui pentru Sandrine (Ana Udroiu, bine plasată în personajul cinic și frivol) și a chelneriței Aliena (din nou Loredana Cosovanu, solară, providențială), ființă plasture pentru singurătatea lui ucigătoare.

Alt cuplu, Marvalyn (Pamela Iobaji – un debut de bun augur!) și Steve (Dan Pughineanu, înduioșător, atașant) oferă un testimonial despre dureri care dor și dureri care nu dor. Exemplificând cu scândura de călcat. Izbită de cap. Urmează Randy (Bogdan Nechifor, un actor a cărui expresivitate nu cunoaște limite) și Chad (Alex Popa, reușită expresie a nedumeririi în fața sinelui necunoscut). Doi cățărători, doi prieteni, care descoperă acolo, sus, că ar putea să mai fie ceva dincolo de ceea ce știau.

Pamela Iobaji (Gayle) și Mihai Mitrea (Lendall) sunt cuplul de îndrăgostiți în care el ezită să pecetluiască legal o lungă și frumoasă relație, riscând să piardă totul. Deși libertatea în iubire e mult mai sănătoasă, și, așa cum vedem în povestea următoare, certificatul de căsătorie nu e de natură să aducă nemurirea în sentimente. Marci (Ana Udroiu) și Phil (Bogdan Nechifor) își aniversează zadarnic nu știu câți ani, dar mulți, de la nuntă, încercând să reediteze iubirea răsărită la patinoar. De data asta răsare doar o iubire obosită, intrată în rutină. Clasica singurătate în doi. ”Chestia din tablou” e apoteoza hazului din spectacol. Dave (Radu Micu) o iubește pe Rhonda (Loredana Cosovanu) și, considerând că e cel mai nimerit mod de a-și revela sentimentul, îi dăruiește un tablou ”punctilinist”, pe care trebuie să-l fentezi. Adică să te uiți la el fără să se observe că te uiți.

Desigur, după apoteoza hazului, respectând regula râsului-plânsului, Cariani + gașca minunată de la Excelsior ne oferă pastila cea mai amară. (Aici mă trag de mânecă, pentru că am tendința să calc neprofesionist în băltoaca de sirop.) Revenons. ”Niciodată nu e prea târziu” se dovedește a fi, de data asta, un slogan de polistiren expandat. Din ăla care scârțâie de-ți strepezește dinții. Hope (Iulia Samson) și Daniel (Alex Popa) s-au iubit cândva, apoi s-au pierdut, apoi s-au regăsit, apoi au sperat. Doar o clipă, căci s-a auzit o voce care a spart magia.

În schimb, magia spectacolului a rămas intactă. Ai plecat de la teatru luând poveștile cu tine, râzând și plângând în sinea ta, așa cum se întâmplă când apare ceva care poate să-ți atingă sufletul. Mergeți să vedeți ”APROAPE”, o să-mi dați dreptate.

Gabriela Hurezean

Credit foto: Andrei Gîndac

Într-o țară în care cronicarul premiat de UNITER scrie negru pe alb că ”Scripcarul pe acoperiș” e music-hall, mi-e clar că sunt mari probleme cu înțelegerea genului numit musical. Norocul nostru se numește Răzvan Mazilu. El știe cel mai bine ce este musicalul, el știe cel mai bine ce mișcare, ce impostație, ce atmosferă, ce culoare implică montarea acestui gen de spectacol. După un lung șir de minunății (absolut remarcabil și ”Sunetul muzicii” pe care l-am văzut anul trecut la Opera Comică pentru Copii), Răzvan Mazilu aduce pe scena Teatrului Excelsior ”Familia Addams” – musicalul de fulminant succes scris de Andrew Lippa (partitură&versuri) și Marshall Brickman&Rick Elice (libretul). Traducerea și adaptarea textului (cu mult umor): Carmen Stanciu.

Pentru că veni vorba de umor: ceea ce apreciez în mod special la montările lui Mazilu – dincolo de incontestabila calitate artistică –  este finețea, subtilitatea cu care știe să facă haz. Nu l-am văzut niciodată căzând în capcana îngroșării vulgare, deși ispite au fost la fiecare pas. Aceeași mică și duioasă ironie i-o simțim și acum, în această poveste în care toată lumea se îndrăgostește. ”Drama” Addams-ilor e declanșată de fiica adolescentă, Wednesday (ce bine cântă și ce bine cantonată în personaj –  Ana Udroiu!) care cade în mrejele unui simplu muritor, Lucas (Dan Pughineanu, parcurgând cu pași siguri drumul de la teamă/nehotărâre la asumarea relației cu fata ”specială”). Doamna Addams, aka Morticia – încântătoare Camelia Pintilie în acest rol – e ”mult prea tânără să am o fată măritată” și va face tot posibilul să împiedice pârdalnica mezalianță, frățiorul Pugsley (adorabil Matei Hotăranu) e disperat că-și va pierde sora, ”cum ar fi dacă nu mi-ar mai capsa/limba de podea?!”, singurul care, încă nemărturisit de frica Morticiei, ține cu fiica îndrăgostită este Gomez, al cărui sânge latin, clocotitor, pactizează mereu cu pasiunea.

Trebuie să mărturisesc cinstit că unul dintre motivele principale care m-au mânat la acest spectacol a fost interpretul lui Gomez – Lucian Ionescu. Rareori mi-a fost dat să văd un actor care să fie cu totul și cu totul altcineva, cu fiecare personaj pe care îl joacă. Știm, fără îndoială, actori (unii considerați mari!) care se joacă pe sine, la infinit, indiferent cum e eroul căruia îi dau – un fel de – viață. Lucian Ionescu pare să se uite pe sine. Nu ne dezamăgește nici de data asta, păstrându-și nealterat fascinantul cameleonism. Gomez este spumos, agil, speriat, îndrăgostit, sardonic, cel mai tare îl distrează ”istoria omenirii povestită sub tortură”, dar tot el decretează empatic: ”Cuvintele rostite sunt cele mai importante.” (Aparté. Nu mă pot abține să notez aici cuvintele lui Khalil Gibran: ”Between what is said and not meant and what is meant and not said, most of love is lost.”)

Dar Gomez își iubește cu fervoare nevasta, în timp ce părinții lui Lucas, Alice (Maria Alexievici – minunată voce!) și Mal (Doru Bem, prezență plăcută în spectacol) se află într-un punct mort al căsniciei. Se vor salva, și ei, după jocul de-a adevărul, distracția preferată a Morticiei, care știe că ”Normalitatea este o iluzie. Ce e bun pentru păianjen, e tragic pentru muscă.” Rolul unchiului Fester este împărțit între gemenii Radu și Mihai Mitrea. Le-am admirat talentul încă din vremea când îi descopeream, ca liceeni, la festivalul ”Jos pălăria”. În reprezentația pe care am văzut-o a fost Radu. Înfricoșător, și simpatic, și îndrăgostit de Lună: ”Milioane de ani lumină între noi e spațiul perfect pentru o iubire ideală.” O cotoroanță burlescă ne oferă Aida Avieriței în rolul bunicii Addams, iar Mircea Alexandru Băluță este Lurch, pe cât de terifiant, pe atât de atașant.

Un rol major în construcția spectacolului revine grupului de morți ai familiei Addams, interpretat de Ovidiu Ușvat (Gangsterul), Andreea Hristu (Marchiza), Alex Popa (Clownul), Iulia Samson (Mireasa) Dan Clucinschi – senzațional dansator (Soldatul) și Loredana Coșovanu (Balerina), cu o notă specială pentru aceasta din urmă care, nu știu cum face, dar umple scena, captând magnetic toate privirile. Am mai văzut-o în alte roluri și sunt sigură că avem în Loredana Coșovanu o actriță de mare viitor!

E superfluu să mai adaug că toată echipa cântă și dansează bine, cu entuziasm, cu plăcere. Ține de geniul coregrafic al lui Răzvan Mazilu să poți exprima rigor mortis prin dans în ritm de twist! Expresiv/sugestiv este machiajul creat de Octavian Mardale (cu ajutorul însemnat al Școlii de Machiaj Prostetic) și impresionant decorul Sabinei Spatariu. Acestea fiind spuse, nu pot decât să vă invit să vă convingeți singuri că noul musical al lui Răzvan Mazilu își merită cu prisosință aplauzele torențiale.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Vlad Catană