Să fie, oare, întâmplător faptul că ambele filme care au făcut să se discute mult despre Bernardo Bertolucci, au în titlu cuvântul ”last”? ”Ultimul tango la Paris”, 1972, a declanșat un imens scandal și i-a atras dușmănia de moarte a protagoniștilor, Marlon Brando și Maria Schneider, pentru că le-a cerut să joace o scenă de sex destul de umilitoare. Celălalt film care iese din contingent, superproducția ”Ultimul Împărat”, 1987, a primit toate cele nouă premii Oscar la care a fost  nominalizat. Dar, cu toată fatalitatea cuvântului ”ultimul”, iată că marele regizor italian n-a pus punct carierei sale de cineast. La 72 de ani, cu sănătatea precară și țintuit în scaun rulant, Bertolucci a făcut acest film intitulat ”Io e te” (”Eu și tu”). Care nu e ultimul, pentru că lucrează deja la un nou proiect.

O fi cartea? O fi fata?

Nu se știe exact ce anume l-a scos pe regizor din letargie. Poate romanul lui Niccolò Ammaniti, în care a văzut o bună resursă tematică? Poate farmecul straniu al Teei Falco, pentru care a rescris rolul Oliviei, în așa fel încât să se confunde cu personalitatea și preocupările ei?

De fapt, nici nu contează. Important e rezultatul. La un deceniu după ultimul său film, ”The Dreamers”, în care explora sexualitatea a trei tineri lipsiți de prejudecăți, Bertolucci se dedică din nou unei povești cu tineri, de data asta, însă, fără a recurge la prea multe elemente șocante, dar vădind, în schimb, o profundă înțelegere a universului acestora! Ca majoritatea copiilor cu părinți divorțați, și cei din ”Io e Te” se confruntă cu frustrări și psihoze. Lorenzo (Jacopo Olmo Antinori) este fiul unui cuplu în care soțul a venit părăsind o altă familie. Evident, îl deprimă jocurile amoroase ale părinților și nu face economie de mijloace pentru a-și pune mama în situații cât mai penibile. La cei 14 ani ai săi, este un băiat cu chipul înstelat de coșuri, prezentând tendințe clare de inadaptare și o acută dorință de a se închide în sine și a fi lăsat în pace. Motiv recurent în filmele cu adolescenți: căștile care te izolează de lumea exterioară. Lorenzo ascultă Arcade Fire, Muse, Cure și se simte mai bine. Dar cel mai bine se simte ascuns în subsolul clădirii, după ce și-a mințit părinții că pleacă pentru o săptămână într-o tabără de schi. Acum se poate zvârcoli cum vrea în ritmul muzicii, poate să mănânce fix ce vrea și poate să contemple noua lui crescătorie de furnici. Lucrurile ar evolua perfect dacă n-ar apărea un musafir nepoftit: Olivia, sora vitregă, interpretată cu mare artă de Tea Falco. Deși nu e chiar o frumusețe clasică, actrița are un magnetism sălbatic, un farmec ciudat, calități transferate în totalitate în structura eroine sale. Olivia ar fi putut face o carieră strălucită în arta fotografică dacă nu s-ar fi dedulcit la droguri. Din cauza consumului de heroină a pierdut tot, inclusiv iubirea lui Marco, bărbatul care nici nu mai vrea să audă de ea. A venit dintr-un capăt de țară ca să-l revadă pe Marco și se trezește respinsă. Nu are bani, nu are unde să doarmă, nu are heroină și sevrajul se apropie. Pentru că o urăște de moarte pe femeia care i-a luat tatăl, nu se pune problema ca Olivia să sune la ușa acestora. În disperare de cauză, coboară în subsol, spre iritarea fățișă a lui Lorenzo.

Deși un băiat de 14 ani și o fată de 25 de ani își pot găsi destul de greu punctele comune, cei doi izbutesc totuși să treacă peste ostilitatea inițială și, pe măsură ce își înțelege sora, Lorenzo se înțelege, în sfârșit, pe sine. În rolul bunicii lui Lorenzo, aflată în spital, o vedem pe actrița de origine română Veronica Lazăr. Sonia Bergamasco interpretează rolul mamei lui Lorenzo, iar Tomaso Ragno este Fernando. Scenariul a fost scris de Bernardo Bertolucci, Niccolò Ammaniti, Umberto Contarello și Francesca Marciano. Filmul e frumos, sensibil și nu lipsit de umor alb, negru și pepit.

Gabriela Hurezean

”Trăgător de elită” al cinematografiei germane, Margarethe Von Trotta și-a dedicat întreaga carieră de regizor și scenarist filmelor care te obligă să gândești. Filmelor care îți încâlcesc sinapsele și nu te lasă să dormi. Așa și ”Hannah Arendt”. Mi-a trebuit destul de mult timp ca să mă dezmeticesc după acest film.

Asasinul nazist chiar nu gândește?

Margarethe Von Trotta a dedicat ani întregi cercetării amănuntelor legate de celebra femeie filosof. A citit cărțile și scrisorile Hannei Arendt, a stat de vorbă cu cei care i-au fost aproape, dar filmul propune un singur (și, poate, cel mai important) capitol din biografia ei: cei patru ani în care a fost corespondenta ziarului ”The New Yorker” la Ierusalim, unde a avut loc procesul lui Adolf Eichmann. Acel ofițer nazist care a folosit pentru prima oară termenul ”Soluția finală a problemei evreiești în Europa”, referindu-se, evident, la holocaustul pe care chiar el l-a coordonat. Eichmann era cel care hotăra cine va fi încărcat în trenurile care duceau spre lagărele de exterminare. În filmul Margarethei Von Trotta, imaginile legate de proces au fost luate din arhive și perfect integrate, astfel încât rolul lui Eichmann este jucat de el însuși, chiar dacă, între timp, a devenit praf și pulbere. De sub rictusul lui Adolf Eichmann, care ar vrea să pară un zâmbet ironic, răzbat ferocitatea și cinismul călăului care a trimis la moarte 6.000.000 de evrei. De cealaltă parte se află Hannah Arendt (interpretată cu subtilitate cuceritoare de Barbara Sukowa), o femeie foarte inteligentă și plină de farmec. În studenție, a fost iubita profesorului său, Martin Heidegger, filosoful care împărtășea fățiș ideologia nazistă. Dar nu asta vedem în film.

De fapt, filmul se referă prea puțin la Hannah Arendt, ca persoană, și infinit mai mult la gândirea ei. Despre Arendt aflăm doar că îi plăceau trandafirii, suda țigară de la țigară, era un partener fermecător de discuție dar, atunci când credea că are dreptate, nu renunța la ideea ei nici sub amenințarea cu moartea.

”Nimeni nu are voie să se supună”

Deși ea însăși este o evreică supraviețuitoare a unui lagăr din Franța, Hannah Arendt aruncă o privire exactă și rece asupra faptelor. ”Nimeni nu are voie să se supună” – spune ea, referindu-se la obiectivitatea obligatorie în judecarea lucrurilor. Tema care a frământat-o mereu a fost răul. În cazul lui Eichmann, a considerat că acesta reprezintă răul banal, pentru că, nefiind în stare să gândească, a fost un simplu măscărici în mâinile lui Hitler. Răul radical îl reprezintă conducătorii (în cazul nostru, Hitler) care manipulează, premeditează și sunt, de fapt, autorii morali ai crimelor împotriva umanității. Poate că  raționez rudimentar, dar nu pot fi de acord cu ideea că unii ca Eichmann nu gândesc. Chiar dacă Eichmann avea o minte mediocră și gândea în clișee, știa foarte exact ce face, iar explicațiile sale despre jurământul depus în fața Führerului acoperă cu ipocrizie doar oportunismul, lașitatea și cruzimea sa. Faptul că Arendt l-a clasificat pe Eichmann la categoria ”nimeni” a fost interpretat ca o încercare de a găsi circumstanțe atenuante unui criminal în masă. A fost țintuită la stâlpul infamiei, și-a pierdut prieteni buni, a primit amenințări cu moartea. Cei care au înțeles-o cu adevărat au fost studenții săi, tinerii neatinși de conveniențe, doctrine false și prejudecăți. Au fost singurii care au descifrat sensul adânc al cuvintelor cu care profesoara lor, Hannah Arendt,  și-a încheiat discursul: ”A încerca să înțelegi nu este același lucru cu a ierta”.

Filmul se adresează cinefililor cărora le place să-și antreneze neuronii și poate fi văzut la Noul Cinematograf al Regizorului Român, Cinema City Cotroceni, Sun Plaza, Elvira Popescu, Union.

 Gabriela Hurezean

]]> https://www.muzesiarme.ro/2013/05/28/hannah-arendt-eichmann-doar-un-mascarici-in-mainile-lui-hitler/feed/ 0