Se duc bărbații la război. Unii – să ucidă, alții – să fie uciși. Alții, să-și lase sămânța prin grădini străine. Așa și fierarii, bărbați tari ca piatra, dar degrabă domesticiți sub cel papuc muieresc. Despre asta e vorba în piesa anecdotă, scrisă de Miloš Nikolić. Piesă care îi place mult lui Horațiu Mălăele, din moment ce o montează a treia oară, după primul succes, din anul 2000, la Teatrul Nottara (atunci, spectacolul se numea ”Cu capu’ de nicovală”). Și după cealaltă variantă, de la Teatrul Ariel, Râmnicu Vâlcea, itinerată glorios de-a lungul și de-a latul țării, sub titlul ”Între ciocan și nicovală”. Acum, la Teatrul de Comedie, se numește scurt și concis ”Fierarii”. Așa e și spectacolul care durează o oră și 10 minute și bine face, fiindcă publicul din ziua de astăzi nu prea mai are nervi pentru spectacole lălăite.

Până la gongul de începere (executat cu ciocanul pe nicovală), am avut timp să studiez scenografia Mariei Miu, aflată în deplină armonie cu viziunea lui Horațiu Mălăele, acest maestru al griurilor. Atunci când se ia în serios ca pictor. Decorul clasic, lucrat cu migală, este el în sine un personaj care vorbește despre trecerea implacabilă a timpului, despre resemnare, despre decrepitudine. Ba, la un moment dat, purcede și la fapte cu aromă de gag venit tiptil dinspre commedia dell’arte. Textul lui Miloš Nikolić este despre urmările războiului, despre ”pater semper incertus”, despre deșertăciunea naționalismului dus la extreme. În vreme de război, femeia nu știe dacă își va mai vedea vreodată bărbatul. Legea conservării speciei funcționează implacabil, se instituie un fel de matriarhat și, nu contează cum, de la cine, apar în final copiii.

Cea care, în povestea noastră, se străduiește să ducă mai departe specia umană și, mai ales, breasla fierarilor, este brava Matilda, interpretată de Maia Morgenstern cu bună drămuire a mijloacelor de expresie. Matilda este o femeie cât un dulap, sfielnică și tăcută doar până în clipa când îi sare muștarul. Isteață, găsește imediat argumentele cu care să-i potolească pe bărbații răniți în amorul propriu și în onoarea de familist. Horațiu Mălăele este soțul Matildei, fierarul Grigorie. Deși se declară tare ca piatra, stă la fereală sub papucul nevestei, iar scurtele momente de revoltă nu fac decât să-i trădeze și mai mult nevolnicia. Ca de obicei, Mălăele stoarce haz din orice: dintr-o tăcere, dintr-o uimire, dintr-un amănunt al decorului, dintr-o nuanță a intonației. Sigur că nu ratează ocazia de a îmbogăți textul cu mici inserturi/aluzii legate de prezentul nostru, îndreptând ace fine spre șovinism, naționalism bulbucat, ură, economie capitalistă prost înțeleasă etc. Doar se specifică din capul locului că spectacolul e ”după Miloš Nikolić”. Mălăele, ca regizor, nu s-a astâmpărat niciodată sub dictatura textului, a pus mereu ceva bun de la el, din el. (Și-mi vine în minte, acum, acel ”Nessun dorma” din ”Lecția” lui Eugen Ionesco).

George Mihăiță este Peter. Intrusul. Ungurul. Fierar, și el. În timpul războiului, dislocat de acasă, s-a dedulcit la nurii Matildei, cum el însuși recunoaște: ”Am bătut cu ciocanul altuia, pe nicovala altuia, în casa altuia, cu nevasta altuia.” După 40 de ani de remușcări, și-a luat inima în dinți și a venit să-și vadă fiul. Cel mai mult și mai mult în interpretarea lui Mihăiță, în totalitate minunată, mi-a plăcut rezistența lui față de îngroșare. Virtuozitatea de a nu cădea în capcana vorbirii caricaturale, prin exagerarea accentului, de dragul comicului de factură ieftină. Faptul că e ungur se deduce mai mult din gramatica specifică: ”Mai bine copilul nostru să aibă doi tata decât niciun tata.” Cu simplitate și într-un pianissimo care îl fac mai convingător, mai adevărat decât dacă ar fi atacat într-un fortissimo burlesc, George Mihăiță parcurge stările lui Peter: întâi timid și cumva înfricoșat, simțindu-se cu musca pe căciulă, supărat, zgârcit la vorbă, nerenunțând la o anume demnitate și, până la urmă, împăcat cu situația.

Precum Deus ex machina, ultimul se arată rusul Ivan. Valentin Teodosiu devine în modul cel mai expresiv uriașul și revendicativ, și justițiar și, desigur, și apoteotic. Sigur că îl ajută și cușma imensă, care mai adaugă înălțime staturii sale și așa destul de înalte. Deși apare în scenă mult mai puțin decât celelalte, personajul lui Valentin Teodosiu e de mare efect, venind ca un fel de morală a fabulei. O fabulă plină de haz și de conținut, la care se râde mult și cu poftă. Merită un drum până în Centrul Vechi, la Teatrul de Comedie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adrian Nuță

Recenta premieră a Teatrului Evreiesc de Stat, ”Musca Spaniolă” de Franz Arnold și Ernst Bach, este o comedie bulevardieră ca la mama ei, înscenată cu mult haz de tânărul regizor Andrei Munteanu. Dacă vreți să petreceți râzând în hohote o seară de duminică, părăsiți terasele din Centrul Vechi și faceți câțiva pași până la scena de pe strada Franceză, devenită pentru o vreme Piața Festivalului Bucureștii lui Caragiale. Aici va începe, la ora 20.30, un spectacol la care vă veți distra de minune.

Cei doi autori, Arnold & Bach, au pus în fundația construcției lor o temă destul de vehiculată de la Shakespeare încoace: comedia erorilor. Sfânta confuzie care seamănă zâzanie între personaje și amuzament în public. Sursa ”nenorocirii” se află într-un trecut destul de îndepărtat, când o dansatoare de flamenco intitulată ”Musca Spaniolă” s-a iubit înflăcărat cu una dintre actualele notabilități ale orașului. Amorul nebun s-a soldat cu un bebeluș. Nu știm exact care dintre actualele notabilități ale orașului este fericitul tată, cert este că un dosar compromițător circulă periculos pe sub nasurile actualelor soții ale actualelor notabilități. Grav e că anii au trecut, Musca Spaniolă o fi îmbătrânit, s-o fi schimbat și ea, bebelușul o fi crescut, și el, așa că fericiții tați nu mai știu nici cine e Musca, nici cine e plodul. Toată povestea asta complicată este transpusă pe scenă de o echipă de actori admirabili, obișnuiți cu greutățile și cu determinarea eroică de a-și da sufletul de dragul publicului. Voi preciza, până nu uit, că spectacolul se joacă în limba română.

Fără niciun dubiu, prezența cea mai strălucitoare (dar și cea mai încărcată de umor) este Roxana Guttman, în rolul Emmei Klinke, o doamnă din înalta societate pe care autoarea costumelor, Anca Lazăr (absolut minunată) a îmbrăcat-o ca pe o veioză, cu o spectaculoasă rochie – abajur și un ornament de purtat pe cap pe care mi-e imposibil să-l denumesc. Deși specialitatea ei sunt rolurile tragice, Roxana Guttman se întrece pe sine și în registru comic, tocmai prin faptul că deține o îndelung exersată artă a păstrării limitelor în tot ceea ce face pe scenă. Fără gesticulație excesivă, fără acute în ton, fără nicio îngroșare de dragul efectului  facil, actrița propune un personaj perfect viabil, decupat parcă din realitatea imediată. Doamna Klinke este educată, organizată, corectă, serioasă, înțeleaptă, știe cu cine vrea să-și mărite fiica, e un stâlp de susținere rezistent pentru soțul ei și pentru societate, iar atunci când e rost de deslușit un mister, devine un detectiv de elită.

Actrița realizează cu subtilitate un contrast de mare haz cu toate celelalte personaje și, în primul rând, cu Mihai Ciucă, interpretul soțului, domnul Ludwig Klinke, un onorabil comersant care, momentan, e mistuit de grija unei cantități impresionante de muștar ce riscă să se altereze într-un depozit. Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, brusc, îi flutură deasupra capului și sabia lui Damocles sub forma unei paternități nu tocmai dorite, dar care îl înduioșează profund. Mihai Ciucă trece cu nonșalanță de la o stare la alta, secondându-și cu succes partenera de scenă.

În rolul Paulei, fiica deloc încântată de mirele ales de mama sa, o vedem pe talentata Iolanda Covaci, iar în rolul lui Wally, prietena Paulei, evoluează cu aplomb Anka Levana. Ambele caricaturizând cu dezinvoltură două fâșnețe nu prea inteligente și, din fericire, având gusturi total diferite în materie de bărbați.

O prestație excelentă oferă Dorina Păunescu, în rolul surprinzătoarei cameriste Marie. Personajul ei este ceva între mama iluzorie a lui Norman Bates din ”Psycho” și menajera ubicuă din ”Cinci detectivi la miezul nopții”. Dorina Păunescu își creionează eroina cu exactitate farmaceutică, de la mersul cocoșat, de bătrânică necăjită, la arțagul legat de pretențiile stăpânei și vizitatorii care o calcă pe nervi. Ajunge să apară în decor, fără să facă nimic, și sala explodează de râs.

La fel de comică este și marea – la propriu – doamnă Mathilde, în varianta Maiei Morgenstern, care pare Turnul Eiffel alături de fragila Roxana Guttman, dar și de miniaturalul Rudy Rosenfeld, inspirat distribuit în rolul soțului Mathildei. Exprimându-se în monosilabe, înalta Mathilde trece de la nemișcarea scorțoasă la tăvălirea pe jos, fără economie de mijloace. Deși… un pic de economie la casa omului nu strică niciodată. Foarte bine instalați în roluri sunt și Cornel Ciupercescu (Eduard Burwig), Nae Botezatu (Alois Wimmer), Marius Călugărița (Fritz Gerlach), Mircea Dragoman (Anton Tiedemeyer), Mihai Prejban (Heinrich).

În seara când am văzut ”Musca Spaniolă”, tracul premierei a produs și câteva momente hazlii, neprevăzute în regia spectacolului, majoritatea legate de siguranța frumosului decor creat de Puiu Antemir. Luat de val, Cornel Ciupercescu a doborât fructiera de pe masă, Roxana Guttman a clătinat peretele din stânga scenei, la scena cu interogarea lui Tiedemeyer, iar Maia Morgenstern era să dărâme, la rândul ei, peretele din dreapta. Chiar dacă, între timp, spectacolul s-a rodat, și – sper! – nu mai au loc evenimente neprevăzute, vă garantez că veți râde pe săturate vizionând acest spectacol amuzant ca o vacanță reușită.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Oana Monica Nae

Există o prejudecată cum că marii actori sunt cu capul în nori și le lipsește cu desăvârșire talentul pentru cele lumești, cum ar fi, de pildă, managementul unei instituții de cultură. Iată că directoratul Maiei Morgenstern la Teatrul Evreiesc de Stat infirmă categoric o asemenea concepție.

Suflet de bărbat în trup de femeie

Intertitlul de mai sus nu se referă la doamna director (deși are, și domnia sa, destulă bărbăție) ci la Yentl, personajul creat de Isaac Bashevis Singer, scriitor premiat cu Nobel pentru harul său, dar și pentru curajul și umorul cu care a abordat subiecte tabu. Afirmația sa ”Credința în Dumnezeu e la fel de necesară ca sexul” a stârnit oroare în rândurile majorității pudibondo-bigote. În 1950, când Singer a publicat proza scurtă ”Yentl”, a vorbi despre travestiți sau lesbiene era un lucru rușinos și de-a dreptul condamnabil. Dramatizarea pe care Bashevis Singer a făcut-o împreună cu Leah Napolin conferă parcă și mai multă substanță poveștii despre Yentl, fata cu suflet de bărbat.

Pentru că nu poate accepta condiția femeii așa cum este impusă de tradiție (cârpit ciorapii bărbatului, gătit, făcut copii), Yentl încalcă regula  care interzice femeii instruirea și, travestită în băiat, cu un nume nou, Anschel, se duce la școală să studieze Tora. Curând, va afla că obiceiul de a se îmbrăca în hainele tatălui nu era generat doar de setea ei pentru învățătură. Yentl, devenită Anschel, student la Ieșiva, se va îndrăgosti în egală măsură de colegul Avigdor și de sfioasa Hadass.

Distribuție monolit, decor pe măsură

Cel care a montat spectacolul ”Yentl” pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București este Erwin Șimșensohn (cunoscut mai mult ca actor) având un ”complice” de nădejde în scenografa Alina Herescu. În prelungirea scenei se află un fel de catwalk/peninsulă, care ajunge până aproape de mijlocul sălii. Astfel, personajele pot avea aparté-uri cu publicul, pentru a relata fapte care nu s-au întâmplat pe scenă. În rolul titular, Alexandra Fasolă oferă o surpriză de proporții. Parcurgând călătoria inițiatică, în cursul căreia Yentl se descoperă pe sine, tânăra actriță oferă o impresionantă demonstrație de virtuozitate. La început, e jucăușă, inocentă, fragilă, pentru ca, pe măsură ce Yentl se transformă în Anschel, să i se schimbe și vocea, și atitudinea, până și mersul, devenind un adolescent credibil și cuceritor, apoi un adult cu puseuri de sarcasm. Colegul de la Ieșiva, Avigdor, în versiunea lui Darius Daradici, este un june viril, însetat de sex, gata să se însoare cu prima femeie care îi pică la îndemână și care știe să își ascundă latura sensibilă, romantică.

Hadass este întruchipată de Iolanda Covaci: o făptură diafană, pură, dar care visează la iubire. Ecuația este una în care erotismul e factorul de bază: Anschel/Yentl se îndrăgostește de Avigdor și de Hadass. Avigdor o iubește pe Hadass dar se simte puternic atras și de Anschel/Yentl. Hadass e îndrăgostită de amândoi. Încrengăturile acestui ciudat triunghi sunt sugerate subtil, cu mult rafinament, prin simboluri ușor descifrabile, chiar și pentru spectatorul fără experiență în decriptări. Dar ceea ce impresionează în primul rând la acest spectacol este modul în care marii actori ai teatrului îi țin, pur și simplu, pe palme, pe actorii tineri, aflați la început de drum.

Maia Morgenstern interpretează cu nerv și pasiune un rol mic, Frumka (mama Hadassei). Roxana Guttman este Yashna, femeia care știe tot și care îți acaparează atenția chiar și atunci când se află în plan îndepărtat și se strâmbă după ce a băut ceva. Rudy Rosenfeld joacă două roluri (Treitl, Rabinul) reduse ca partitură, dar bine definite. Eugenia Brenda este admirabilă în rolul Peshei, după cum și mama acesteia, în intepretarea Mirelei Nicolau, are haz și savoare. La fel, Natalie Ester face din Nechele un personaj pitoresc, amuzant. Am urmărit cu atenție momentele când pe scenă se aflau 18 actori, aproape toată distribuţia. Deși acțiunea era focalizată într-un anumit punct, toți ceilalți își jucau rolurile ca și cum ar fi fost personaje principale. De aceea, își merită aplauzele cu prisosință și Cornel Ciupercescu, Nicolae Călugăriţa, Mihai Ciucă, Mihai Prejban, Nicolae Botezatu, Cristina Cârcei, Veaceslav Grosu, Marius Călugăriţa, Mircea Dragoman, Anka Levana, Mircea Drâmbăreanu, Cristina Pleşa şi fetiţa Dara Ştefania Ioviţu. Pe scurt, Erwin Şimşensohn a reuşit ceea ce şi-a propus: un spectacol curat, coerent, bine articulat și, nu în ultimul rând, foarte captivant.

Gabriela Hurezean