La spectacolul ăsta se râde mult, chiar dacă autorul piesei, Xavier Durringer, nu povestește despre lucruri de râs. Din acest punct de vedere, aș așeza ”O noapte pe dos” în același sertar cu ”Voyeur”, un alt spectacol foarte bun de pe afișul micului Teatru de Artă din București. Evident, hazul este conținut și în viziunea regizorală a lui Tudor Țepeneag, care spune povestea fără accente patetice, cu ironie duioasă și fără elemente șocante, căutate de dragul succesului ieftin.

Într-o seară, o prostituată primește un client. Banal. Cât se poate de banal. La prima vedere, avem o prostituată clasică și un client așijderea. Cu sensibilitate și rafinament, Marcela Motoc își colorează personajul în nuanțe uneori calde, alteori – reci, în funcție de stările Lolei. La început, își tratează clientul cu solicitudine profesională: frivolă, directă, metodică, grăbită să scape cât mai repede. Dar ce te faci când ”musafirul” tăntălău nu vrea să mai plece și descoperi, într-un târziu, că nu sexul plătit îl interesează, ci cu totul și cu totul altceva? Aceasta este provocarea la care actrița răspunde cu brio, utilizându-și mijloacele de expresie gradat, cumva în progresie geometrică.

Impecabil acordat cu personajul este și George Constantinescu, în rolul clientului. Bărbatul acesta este genul pe lângă care treci fără să-l observi. Cu fața aia ”de prăpădit” e chiar de mirare că a avut curajul să viziteze o prostituată. Timid, stânjenit, picat din lună, simțindu-se ”ciudat pe interior” (ah, minunat ai tradus piesa, Marcela Motoc!), nici n-ai zice că ascunde secrete stupefiante. Pe măsură ce trama avansează, descoperim câte o frântură din identitatea lui. Pescar amator, dezvoltă o filosofie a resemnării: ”Peștii se zbat și se luptă, dar până la urmă se lasă.”

Nici Lola nu e departe de concepția lui. Știe să facă diferența între ”bucățelele mici și murdare de dragoste” și ”dragostea aia mare, care se lipește de tine ca un frate siamez”. E convinsă că va trebui să se mulțumească doar cu bucățelele mici și murdare. De dragoste. De viață. Și cu secretele ei dureroase, pe care nu are cu cine să le împartă. Piesa lui Durringer e despre jocul aparențelor și al prejudecăților, despre ciobul ăla mic și strălucitor de suflet, care rămâne intact, indiferent cât ai da cu el de toți pereții, indiferent cât de adânc te-ai prăbuși, despre disperare și speranță, despre nebunia destinului. Despre oameni care împărtășesc sau nu arta războiului la pești.

Fără cea mai mică intenție de a șoca sau a face revoluție în teatru, Țepeneag, Motoc și Constantinescu (împreună cu scenograful MC Ranin) înscenează o întâmplare cât o viață, relatată firesc, fără artificii patetice. De unde și emoția pe care ți-o transferă. Și bucuria.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dan St. Andrei

Am văzut toate cele trei întruchipări ale ”Fetei din curcubeu” (Tania Popa, Marcela Motoc, Ilona Brezoianu). Toate sunt bune, dar mie mi-a plăcut cel mai mult versiunea Marcelei Motoc, pe care am văzut-o la Teatrul de Artă din București. Poate sunt subiectivă. Poate e o simplă chestiune de rezonanță în zona plexului solar.

Lia Bugnar, autoarea textului și, în același timp, regizorul celor trei one woman show-uri, povestea, cândva, cum s-a născut ”Fata din curcubeu”. Tania Popa a simțit o nevoie imperioasă de a cânta niște piese rusești, dar avea nevoie de un text care să motiveze scenic mult dorita cântare. I-a cerut ajutorul Liei Bugnar, iar aceasta i-a scris ceva care depășește sensibil condiția unui simplu liant între două melodii. Un text foarte bun, dar tot atât de riscant. Pentru că ”Fata din curcubeu” dansează cu grație pe tăișul extrem de subțire al graniței dintre  monodramă și melodramă. Orice accent greșit, orice intonație în cheie nepotrivită poate arunca în derizoriu eșafodajul construit din materiale fragile. Cum ar fi sufletul.

Și, dacă tot vorbim despre un spectacol cu muzică, cred că un termen de comparație pentru interpretarea Marcelei Motoc ar fi ”Clavecinul bine temperat”, în care tonalitățile gamei cromatice se supun celor mai subtile modulări. Fata din curcubeu își vinde trupul și cerșește cântând pe stradă, dar nu este un pui vulgar al pegrei. S-a născut într-o familie care trăia în spiritul muzicii, al dansului, al poeziei. A fost un copil care s-a bucurat de iubire, ocrotire, educație. Oricât de adânc te-ai prăbuși, lovit de soartă, n-ai cum să pierzi aceste lucruri. Ele te hrănesc, ele te ajută să supraviețuiești. Să visezi. Să speri. Să ai grijă de pisică. Să cânți. Pe stradă. Șansonetele lui Edith Piaf. Bine alese. Și La Môme cânta pe străzi ca să nu moară de foame.

În fiecare secundă a spectacolului, am simțit că Marcela Motoc își iubește personajul. Mult de tot. De aici și căldura învăluitoare pe care o simte până și spectatorul din ultimul rând. Această fată din curcubeu își spune povestea fără note false, fără îngroșări patetice. Și surâsul, și lacrimile ei sunt sincere. Vrei, nu vrei, devii părtaș la micile ei bucurii și la marile ei drame. Marcela Motoc vibrează în cântec, împarte cu tine lumea ei, care trece dincolo de scenă, vorbește despre filme pe care le-ai văzut și tu, despre viață și moarte.

Senzualitatea ei e la fel de tristă ca pantofii prea mari, ciorapii rupți, strugurele cu boabe căzute, pe care vrea să-l împartă cu tine. Fata din curcubeu nu este o prostituată de centură. Ea este copilul  rătăcit într-o lume ostilă, care nu-i oferă nicio șansă. Un copil care nu și-a pierdut puritatea, care te ustură, dar e imposibil să nu-l iubești.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălina Flămânzeanu

Cred că la această oră, după ce și-a văzut de mai multe ori cea mai recentă creație, Lia Bugnar se dă cu capul. De ce? De ”Peretele” pe care ea l-a scris, ea l-a regizat, ea l-a ratat. Mergeam spre Teatrul Metropolis și mă gândeam la un alt spectacol,  văzut pe aceeași scenă, ”Jocul de-a adevărul”, scris tot de Lia Bugnar și regizat de autoare împreună cu Dorina Chiriac. Un spectacol bun. Cu adevărat bun! La fel ca majoritatea spectacolelor bugnariene, găzduite de underground-ul cu parfum de cafea, bere și fum de țigară. ”Peretele” are afiș ispititor, cu o distribuție redutabilă, ce-a declarat Bugnar înainte de premieră e incitant, mai e și muzica lui Vlaicu Golcea… Prin urmare, mă așteptam la o seară memorabilă. Păăăăăăi, și de ținut minte – a fost! Dar nu în sensul bun. Prietenul adevărat este cel care îți spune adevărul. O să-l spun, chiar dacă George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis, are apartament special în inima mea și chiar dacă patru dintre actori îmi sunt foarte, foarte dragi.

E bine să stai în primul rând, dar presupune niște riscuri. La Metropolis se obișnuiește – gest frumos! -  invitarea studenților de la UNATC, dar fără locuri. Așa că se așează pe jos. În fața scenei. Data trecută, când mi-a stat unul pe picior, a fost mult mai bine decât acum, când s-a priponit în fața mea un băiat care n-a mai văzut apă de la ultima ploaie. Mirosea atât de tare a transpirație încât, pur și simplu, te lua cu amețeli. OK, sunt obișnuită cu viața grea, deci am încercat să fac abstracție de faptul că voi sta două ore fără aer. Dar m-a bușit râsul când  Marius Manole (Vasea) a rostit replica atât de asortată cu situația: ”Ce-i duhoarea asta? Miroase a pește stricat!” Cum a fost spectacolul? Dezamăgitor. Nu am recunoscut-o pe acea Lia Bugnar care îmi plăcea pentru observația corozivă, scriitura vie, curajul simplității necontrafăcute, ineditul tramelor propuse. Piesa ”Peretele” părea scrisă sub imperiul unei comenzi aberante: ”Vezi că ăsta e un cartier cu mulți pensionari, dă-le o poveste pe gustul lor, cu poante ușoare și multă lălăială, ce dacă Metropolis e un teatru al tineretului…” Așa a și ieșit. Un fel de vodevil bătrânicios, cu o poveste care amintește de bancul răsuflat cu prostu-n pijama și gunoiul amantei, cu o muzică încropită la minimă rezistență, cu împrumuturi/aluzii/caterinci ce descind fără glorie din opera lui Ibsen, Cehov, Shakespeare, Dumas fiul, Caragiale etc. Clișeu peste clișeu – peste clișeu – peste clișeu, într-un eșafodaj greu digerabil și care supraviețuiește strict grație efortului actorilor.

Sena (Marcela Motoc) e fix dama cu camelii, Marguerite Gautier, care se iubește și cu patronul fabricii de chibrituri, și cu fiul acestuia. Doar că n-are ftizie, ci apendicită cu ochi. Marcela Motoc este o actriță cu vaste posibilități în materie de exprimare actoricească. Din păcate, rolul prostituatei Sena îi oferă doar posibilitatea de a cânta (foarte bine) pe o partitură plictisitoare și de a sta în pat, interpretând durerile facerii și asistând mai mult sau mai puțin uimită la ceea ce se întâmplă în jurul ei. În jurul ei, Gabriela Popescu, Maria Buză și Natalia Călin – în rolurile celor trei colege prostituate care o ajută să nască – fac și ele ce pot pentru a ridica nivelul spectacolului: cântă, dansează, se dau de ceasul morții să trezească publicul ”încremenit în proiect”, vorba filosofului. În cealaltă cameră, unde agonizează bătrânul bogătaș (Mihai Nițu), Letiția Vlădescu (amanta titulară a bătrânului), Adriana Trandafir (ex-soția acestuia, ”hoașca bătrână”) și Florentina Țilea (fiica muribundului) își persecută corzile vocale și talentul în același scop nobil, dar fără prea mari șanse de izbândă. Ca să nu adorm, mă minunez în sinea mea de asemănarea izbitoare dintre Florentina Țilea și Lauren Bacall.

Ce-ar mai fi de spus? Că Mihai Nițu este prea tânăr ca să fie credibil în rolul moșului aflat pe patul de moarte… Că Marius Manole urăște să cânte, fiind conștient că nu-l ajută vocea, detestă rolul pe care îl are de jucat și asta se vede… Că István Téglás e distribuit într-un rol grotesc – preotul dezbrăcat de prostituate – și nu se simte nici el prea bine în atare ipostază (deși nu are rețineri să apară nud, dar cu condiția s-o facă într-un spectacol bun…).

”Profesoara mea, doamna Sanda Manu – zice Lia Bugnar – spunea că un actor începe să cânte pe scenă în momentul în care tumultul din el e așa de mare, încât vorbitul nu-i mai e suficient. (…) Se cântă în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viața te pune uneori în asemenea situații încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înțeles, e nevoie de note muzicale.” Având în vedere că, din acest pretins musical, nici măcar unul dintre song-uri nu ți se lipește de timpan, se pare că tumultul e destul de mic. Iar înțelesul – minor.

Gabriela Hurezean

Nu-mi place să scriu sub imperiul umorilor de moment. De aceea, se întâmplă să scriu câte o cronică de teatru la multe luni după premieră. Las să treacă trauma. Starea de arici turbat. De data asta am avut nevoie doar de șase zile.

Antecedente:

Vinerea trecută, la ”Bulandra” (Sala ”Toma Caragiu”), am fost ținuți în picioare 30 de minute. Unii, care au vrut să se asigure că vor prinde un loc, chiar mai mult. Ca niște copii răi, care merită să fie pedepsiți. Unii ”copii răi” veniseră pe jos câțiva kilometri. Alții erau cățărați pe tocuri chinuitoare. Chestia asta se întâmplă de fiecare dată la ”Bulandra”. Și mă refer la ambele săli. Uneori, în Icoanei, se mai rezolvă problema, oblomovizând vizavi, pe gardul parcului. Numai că, de data asta, nu purtam echipamentul de stat pe gard. După o jumătate de oră, onoratului public îi cam tremurau picioarele. Și nervii. E drept, la fără un sfert s-a permis intrarea în foaier. Acolo am devenit mult mai intimi. Spațiul fiind mic, am stat 15 minute ”șold la șold”, ca să citez un celebru om de cultură și politică. Fata de alături a îndrăznit să-și dea cu părerea, spunând ceva despre lipsă de ospitalitate, nesimțire etc. Cinic, băiatul cu care venise s-a făcut purtătorul de cuvânt al gazdelor: ”Dacă tot ai intrat gratis, taci dracu’ și rabdă!” Dar partea cea mai captivantă de-abia acum urmează: la 19 trecute fix, s-a urnit draperia de la intrare și am putut să vedem că, din lărgimea generoasă a treptelor, mai rămăsese maximum o treime. Restul era blocat cu ceva negru. Cei prezenți, în majoritate oameni de teatru, actori, cronicari, studenți la UNATC sau, pur și simplu, admiratori ai lui Andrei Șerban (deci rafinați ai consumului de teatru) s-au transformat într-o masă amorfă care se bulucea orbește. O turmă. Fix ca în ”iepoca dă aur”. Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine e o insultă să fiu catalogată drept turmă. Mai ales într-o instituție de cultură. Eram atât de iritată, încât nici nu l-am văzut pe Andrei Șerban care stătea pe marginea scenei. De-asta nu i-am dat bună seara. Deși merita.

Ce zice Andrei Șerban:

De obicei, nu contează explicațiile regizorului despre spectacolul său. Contează doar rezultatul. Dacă nu-l înțelegi fără explicații, nu e bine. Apar doar două variante: e prost spectacolul; e prost spectatorul. Că Andrei Șerban aplică aici teoria lui Brecht – via Meyerhold – se poate observa cu ochiul liber. Spre deosebire de Stanislavski (adeptul ”sufletismului” și experiențelor personale ale actorului puse în slujba construirii personajului), Meyerhold consideră că personajul poate fi interpretat cu exactitate matematică, la rece, acordând atenție, mai presus de toate, măsurii și ritmului. Pe scenă nu se trăiește, ci se joacă, iar corporalitatea/ mișcarea sunt esențiale în alcătuirea expresiei. Și, supunându-se acestei reguli, Andrei Șerban ni se revelează, acum, ca un excepțional coregraf! Am văzut cea de-a treia repetiție cu public a spectacolului ”Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht.

Chiar dacă decorul, costumele, machiajul se află încă în stadiu de eboșă, spectacolul în sine este deja perfect cizelat. Asta, în ciuda faptului că Rodica Mandache a intrat în distribuție doar de o săptămână, în urma îmbolnăvirii titularei. Să tot fie șase ani de când, tot așa, de la repetiția cu public pentru ”Lear(a)” a lipsit Mariana Mihuț (tot probleme de sănătate) și atunci a jucat în locul ei însuși Andrei Șerban. A fost un moment antologic! La întâlnirea de vineri, regizorul a mai povestit despre ajutorul pe care îl așteaptă din partea publicului pentru că ”spectacolul e ca mâncarea, până nu e servită oaspeților, nu știi cum va fi asimilată”. Dar mai spune Andrei Șerban: ”Mă deranjează atitudinea publicului față de lipsa de calitate. Cu cât spectacolul e mai prost, cu atât publicul se ridică mai repede în picioare. Vă rog să stați jos la aplauze, e mai comod…” Nu pot să cred că maestrul n-a prins skepsisul cestiunii: la un spectacol ratat, publicul se ridică în picioare din prima pentru că se grăbește să plece. Când actorii ies a doua oară la rampă, spectatorii încă aplaudă, e drept, în picioare, dar sunt deja cu spatele spre scenă…

Un spectacol surprinzător!

În textul lui Bertolt Brecht și în viziunea lui Andrei Șerban totul este dualitate. Poate, de aceea, ”Omul cel bun din Seciuan” are și două distribuții total diferite.

Am văzut-o pe cea cu Alexandra Fasolă în rolul titular. Ea este Shen Te, prostituata altruistă, nevoită să se dedubleze pentru a se apăra de răutatea lumii. Tânăra actriță – am decoperit-o la TES, în ”Yentl”, tot bărbat și femeie, în același timp – întruchipează fără greș personajul dublu, un fel de Dr. Jekyll și Mr. Hyde. În timp ce Shen Te este luminoasă, transparentă, eterică, pură, grațioasă, aproape volatilă, versiunea ei masculină, Shui Ta, este rece, distant, bățos, imobil. Bunătatea ei ar putea să salveze paradisul zeilor, dar aceeași bunătate ar putea s-o distrugă pe ea.

Rolurile celor trei zei care ar trebui să demonstreze că în lumea muritorilor mai există oameni buni sunt încredințate unor actrițe cu vastă experiență: Rodica Mandache, Mirela Gorea, Manuela Ciucur. Care, la rândul lor, apar și în altă ipostază: Rodica Mandache este doamna Iang, pe care scrupulele n-o dau afară din casă (de mare haz accentul ei evreiesc!), Manuela Ciucur este doamna Shin, o cucoană de cartier,  cu vocație de rapper, Mirela Gorea este nepotul rebel. Complexă este și Proprietăreasa Mi Tsu în varianta Danielei  Nane.

Dacă, până acum, aceasta a fost interpretată de femei mature și chiar de bărbați în travesti, acum Mi Tsu este exact cum îi e numele: o femeie foarte frumoasă, statuară,  pisicoasă, voluptuoasă, lascivă, calină, dulce, care se prelinge felin prin decor, dar care ascunde o adevărată harpie în spatele surâsului strălucitor. Din categoria mari surprize face parte Vlad Ivanov, în triplu rol: Vang, sacagiul sărman, Shu Fu, latifundiarul filantrop, și femeia. Vang te face să-l compătimești și să-l îndrăgești, Shu Fu – să-l detești instantaneu, iar femeia – să râzi cu poftă. Și, peste toate acestea, Ivanov se dovedește a fi un cântăreț absolut remarcabil!

O mare surpriză este și prezența Adelei Bengescu în rolul unei fetițe care amintește frapant de personajele benzilor desenate manga. De o expresivitate extraordinară, tânăra actriță îți confiscă atenția fără drept de apel, deși rolul ei este unul secundar, mai degrabă de componentă a unui cor antic. Deși greu recognoscibilă sub barba și ochelarii Bărbatului, cu mare plăcere am revăzut-o pe Marcela Motoc, revenită acasă după un lung periplu prin lume și un mare succes la Paris, cu one woman show-ul ”Fata din curcubeu”. Se integrează armonios în tablou Cătălin Babliuc (aviatorul șomer Sun), Profira Serafim (tâmplarul/bătrânica), Adrian Ciobanu (polițistul/șomerul), Mihai Niță (cumnata), Ana Covalciuc (băiatul), Simona Pop (fratele). Traducerea vioaie, contemporană, aparține lui Andrei Șerban și Danielei Dima.

Scenografia Iulianei Vâlsan, deși încă nefinisată, promite de pe acum, iar muzica lui Raul Kusak (care cântă live, fiind singurul personaj aflat nonstop pe scenă) ți se lipește de timpan într-un mod deosebit de plăcut. Premiera este programată pentru luna octombrie, mai povestim atunci.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cătălin Agopian