Ceea ce frapează din prima la spectacolul montat de Chris Simion-Mercurian este decorul creat de Maria Miu, între regizor și scenograf existând o veche simbioză artistică. Casa de păpuși imaginată de Henrik Ibsen este un spațiu aseptic, pur, amintind salonul de spital, cu o singură deschidere spre lume: ecranul negru, fereastră către bezna lumii, dincolo de care apar semne, simboluri, fantome, libertatea ca Fata Morgana. Este o expresie sugestivă a principiilor ermetice ce guvernează familia și toată lumea lui Torvald și a Norei, o lume în care nu se iartă greșeala, oricât de înălțător ar fi mobilul ei. O lume cu uși turnante ce se deschid spre undeva, dar adesea spre nicăieri.

În rolul titular, Irina Movilă împlinește o creație absolut glorioasă. Actrița își păstrează personajul la cel mai înalt nivel al expresivității și al transmiterii emoției, indiferent cât consum de energie ar costa-o. Aici voi oferi un amănunt oarecum colateral, dar semnificativ pentru ce înseamnă actoria de elită. În timpul reprezentației, s-a dat drumul la aerul condiționat și Irina Movilă e alergică. Evident, actrița a făcut o criză de tuse. Știți cum e tusea aia cumplită, care îți taie respirația, te sufocă, te chinuie ca pe hoții de cai. Orice actriță mai sperioasă, la faza asta ar fi ieșit din scenă și s-ar mai fi întors după consumarea crizei. Sau nu s-ar mai fi întors deloc, de jenă. Dar Irina Movilă este o actriță totală. A tușit ca și cum așa era rolul, continuând dialogul cu partenerul. Cum e Nora Irinei Movilă? Iubitoare, gata de orice sacrificiu pentru bărbatul iubit, copilă în compania celor trei copii ai săi, uneori fericită, alteori umilită și zdrobită. Nora, cea pe care și tatăl, și soțul, o consideră o păpușă care trebuie să stea cuminte, drăguță și decorativă, într-o casă de păpuși ce începe să semene suspect cu o cușcă fără ieșire. În ciuda ușilor niciodată blocate. Fragilă și, aparent învinsă, Nora își găsește, totuși, curajul necesar evadării, scufundării în necunoscut, acceptării sinelui adevărat. Splendidă metafora finală cu patul-portal spre lumea largă. Indiferent că rostește replici sau se exprimă prin bunăvoința trupului, sau chiar și atunci când stă mută și nemișcată, Irina Movilă emite o vibrație infailibilă, cu o forță greu de tradus în cuvinte.

Ioan Andrei Ionescu, în rolul lui Torvald Helmer, înțelege deplin și nuanțat semnificația substanței de contrast în definirea personajelor, a interacțiunii dintre acestea. Soțul ei, Torvald, este entitatea cu care Nora contrastează în tot ce face. A încălcat legea pentru a-l însănătoși, acceptă multă vreme rolul de păpușă docilă, smerită, ar face orice pentru a se ridica la standardele lui morale. Dar cum e morala lui Torvald? Ce idealuri sublime îl animă? Aria cea mare a lui Torvald, pe care Ioan Andrei Ionescu o interpretează cu virtuozitate, este alcătuită din aceste cuvinte cheie: ”Am crezut că mi-ai risipit averea!”. Așadar, acel magnific Torvald, în intransigența sa neclintită (”Nimeni nu-și jertfește onoarea pentru cel pe care îl iubește.”) este, în realitate, un pigmeu lipsit de suflet, ingrat și lacom, pentru care singura valoare e averea. Agoniseala. Ioan Andrei Ionescu este la fel de convingător în momentul de isterie dezlănțuită ca și în cel de ușurare, de bucurie meschină.

Un personaj luminos, atașant – doctorul Rank – întruchipează cu multă sensibilitate Mihai Munteniță. Din Rank răzbate toată disperarea lui Ibsen, care constată mereu că luminița de la capătul tunelului e doar o iluzie, o cometă în cădere liberă. Rank este cel care iubește cu adevărat, e un fel de înger ocrotitor, care ar putea aduce fericirea. Dar nu poate. N-are cum. Îngerii sunt doar străfulgerări orbitoare prin viața omului.

În nota sa obișnuită, Șerban Pavlu conferă substanță și complexitate unui personaj aparent negativ, avocatul Krogstad. Spun aparent, pentru că șantajul întru totul condamnabil pe care îl făptuiește are o circumstanță atenuantă: trebuie să-și întrețină copiii și un post mai bun în banca lui Helmer ar putea să-i aducă rezolvarea problemelor. Pavlu nuanțează cu finețe răul și binele din alcătuirea lui Krogstad. Cea care îi va ocupa multvisatul post de la bancă, Christine Linde, este, în interpretarea Amaliei Ciolan, o ființă ambiguă, exponenta unei rațiuni reci, nemiloase, la prima vedere prietenoasă și binevoitoare, dar păstrând ascunse unele surprize nu tocmai încântătoare. Oarecum, prin felul în care e creionată, Christine pare o imagine în oglindă a lui Helmer.

Cele trei siluete în alb, sugerând când doctori, când copii, când fantasme la fereastra spre întuneric sunt o invenție regizorală, menite să confere acțiunii accente binevenite. Chiar dacă nu au replici de rostit, Bianca Marinescu, Georgiana Vișan și Robert Herea contribuie sugestiv la definirea atmosferei, grație și coregrafiei inspirate a Ioanei Marchidan. Cum Chris Simion-Mercurian a știut mereu să-și aleagă cei mai buni aliați, nu pot să nu subliniez importanța muzicii din acest spectacol. Călin Țopa a compus sonorități speciale pentru ”Nora”, uneori, prețioase semne de punctuație cu sunet, revelatoare în contextul replicilor. Dar apoteoza este ceea ce aș numi descompunerea și recompunerea unei piese arhicunoscute a trupei ABBA, ”S.O.S!”, remix care, prin vocile  Georgianei Vișan și Biancăi Marinescu exprimă copleșitor disperarea, durerea, revolta, descătușarea. Unii consideră și textul, și spectacolul, ca fiind purtătoare a unui mesaj feminist. Mie nu mi se par așa. Și textul, și spectacolul, și mesajul sunt despre oameni de orice sex.

Ce spune Chris Simion-Mercurian: ”Deși este scris acum aproape 150 de ani, își păstrează forța unui manifest, iar Henrik Ibsen rămâne de departe un dramaturg modern și necesar. NORA sau O casă cu păpuși nu este doar o poveste despre o relație de dragoste abuzivă, ci este o demonstrație axiomatică a faptului că omul are nevoie de minciună pentru a trăi. Până când? Care e limita? Cine o stabilește? Societatea? Prejudecățile? Nevoia de adevăr a sinelui? (…) Omul are puterea de a hotărî pentru sine și este responsabil pentru tot ce se întâmplă în viața sa. Omul este mai presus de societate și are libertatea să lupte pentru salvarea sa.”

”Nora” care se joacă în Sala Atelier a TNB este creația unui regizor femeie, om, artist, care știe exact ce vrea să transmită și prin ce mijloace. Un spectacol curat, fără ambiguități plictisitoare, prin care adevărul se plimbă ca un scalpel foarte bine ascuțit.

Spectacolul s-a născut în urma colaborării dintre Asociația Culturală Grivița 53 și Teatrul Național I.L.Caragiale din București.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Chris Simion-Mercurian, Teodora Niculae, Florin Ghioca

Se duc bărbații la război. Unii – să ucidă, alții – să fie uciși. Alții, să-și lase sămânța prin grădini străine. Așa și fierarii, bărbați tari ca piatra, dar degrabă domesticiți sub cel papuc muieresc. Despre asta e vorba în piesa anecdotă, scrisă de Miloš Nikolić. Piesă care îi place mult lui Horațiu Mălăele, din moment ce o montează a treia oară, după primul succes, din anul 2000, la Teatrul Nottara (atunci, spectacolul se numea ”Cu capu’ de nicovală”). Și după cealaltă variantă, de la Teatrul Ariel, Râmnicu Vâlcea, itinerată glorios de-a lungul și de-a latul țării, sub titlul ”Între ciocan și nicovală”. Acum, la Teatrul de Comedie, se numește scurt și concis ”Fierarii”. Așa e și spectacolul care durează o oră și 10 minute și bine face, fiindcă publicul din ziua de astăzi nu prea mai are nervi pentru spectacole lălăite.

Până la gongul de începere (executat cu ciocanul pe nicovală), am avut timp să studiez scenografia Mariei Miu, aflată în deplină armonie cu viziunea lui Horațiu Mălăele, acest maestru al griurilor. Atunci când se ia în serios ca pictor. Decorul clasic, lucrat cu migală, este el în sine un personaj care vorbește despre trecerea implacabilă a timpului, despre resemnare, despre decrepitudine. Ba, la un moment dat, purcede și la fapte cu aromă de gag venit tiptil dinspre commedia dell’arte. Textul lui Miloš Nikolić este despre urmările războiului, despre ”pater semper incertus”, despre deșertăciunea naționalismului dus la extreme. În vreme de război, femeia nu știe dacă își va mai vedea vreodată bărbatul. Legea conservării speciei funcționează implacabil, se instituie un fel de matriarhat și, nu contează cum, de la cine, apar în final copiii.

Cea care, în povestea noastră, se străduiește să ducă mai departe specia umană și, mai ales, breasla fierarilor, este brava Matilda, interpretată de Maia Morgenstern cu bună drămuire a mijloacelor de expresie. Matilda este o femeie cât un dulap, sfielnică și tăcută doar până în clipa când îi sare muștarul. Isteață, găsește imediat argumentele cu care să-i potolească pe bărbații răniți în amorul propriu și în onoarea de familist. Horațiu Mălăele este soțul Matildei, fierarul Grigorie. Deși se declară tare ca piatra, stă la fereală sub papucul nevestei, iar scurtele momente de revoltă nu fac decât să-i trădeze și mai mult nevolnicia. Ca de obicei, Mălăele stoarce haz din orice: dintr-o tăcere, dintr-o uimire, dintr-un amănunt al decorului, dintr-o nuanță a intonației. Sigur că nu ratează ocazia de a îmbogăți textul cu mici inserturi/aluzii legate de prezentul nostru, îndreptând ace fine spre șovinism, naționalism bulbucat, ură, economie capitalistă prost înțeleasă etc. Doar se specifică din capul locului că spectacolul e ”după Miloš Nikolić”. Mălăele, ca regizor, nu s-a astâmpărat niciodată sub dictatura textului, a pus mereu ceva bun de la el, din el. (Și-mi vine în minte, acum, acel ”Nessun dorma” din ”Lecția” lui Eugen Ionesco).

George Mihăiță este Peter. Intrusul. Ungurul. Fierar, și el. În timpul războiului, dislocat de acasă, s-a dedulcit la nurii Matildei, cum el însuși recunoaște: ”Am bătut cu ciocanul altuia, pe nicovala altuia, în casa altuia, cu nevasta altuia.” După 40 de ani de remușcări, și-a luat inima în dinți și a venit să-și vadă fiul. Cel mai mult și mai mult în interpretarea lui Mihăiță, în totalitate minunată, mi-a plăcut rezistența lui față de îngroșare. Virtuozitatea de a nu cădea în capcana vorbirii caricaturale, prin exagerarea accentului, de dragul comicului de factură ieftină. Faptul că e ungur se deduce mai mult din gramatica specifică: ”Mai bine copilul nostru să aibă doi tata decât niciun tata.” Cu simplitate și într-un pianissimo care îl fac mai convingător, mai adevărat decât dacă ar fi atacat într-un fortissimo burlesc, George Mihăiță parcurge stările lui Peter: întâi timid și cumva înfricoșat, simțindu-se cu musca pe căciulă, supărat, zgârcit la vorbă, nerenunțând la o anume demnitate și, până la urmă, împăcat cu situația.

Precum Deus ex machina, ultimul se arată rusul Ivan. Valentin Teodosiu devine în modul cel mai expresiv uriașul și revendicativ, și justițiar și, desigur, și apoteotic. Sigur că îl ajută și cușma imensă, care mai adaugă înălțime staturii sale și așa destul de înalte. Deși apare în scenă mult mai puțin decât celelalte, personajul lui Valentin Teodosiu e de mare efect, venind ca un fel de morală a fabulei. O fabulă plină de haz și de conținut, la care se râde mult și cu poftă. Merită un drum până în Centrul Vechi, la Teatrul de Comedie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adrian Nuță