Când ai prea multe de spus, nu știi cu ce să începi. Am multe de spus, dar nimic din culise. Cei care așteaptă picanterii de tabloid pot părăsi pagina. Că n-am. Mai bine definim locul întâmplării: Vox Maris Grand Resort Costinești. Un fel de Wonderland curat, civilizat, liniștit, înflorit, înverzit, cu arteziene care se colorează noaptea și difuzoare susurând muzici de relaxare. Împărăția lui Nicușor Năstase. Un Mecena adevărat, care a construit o sală de spectacole special pentru tinerii actori ce își măsoară, aici, talentul și speranța și puterea de a-și depăși limitele.

Arta doare, dar nu ne lăsăm

Uvertura festivalului: Școala de teatru de la București și cea de la Cluj joacă o rivalitate precum aceea a familiilor Montague și Capulet.

Romeo – Alexandru Voicu (UNATC București) e în cârje, cu piciorul stâng în ghips. L-a lovit o mașină, dar asta nu l-a împiedicat să participe la concurs. E în cârje și Julieta – Oana Serena Secară (Universitatea ”Babeș Bolyai” Cluj). N-are nimic la picioare, dar e solidară cu iubitul Romeo. Cele două clanuri se ciorovăiesc o vreme – cu haz și grație – sfârșind prin a se îmbrățișa. Moment artistic cu happy ending. Actoria se hrănește din iubire. Actorii sunt împreună.

Despre sistem și alte lucruri nu prea greu de înțeles

Gala s-a deschis în prezența ministrului Culturii, Corina Șuteu. Care a amintit că e de meserie critic de teatru și a fost, pentru un scurt răstimp, președinte al UNITER. A uitat să spună că a fost și director al Theatrum Mundi (actualul Metropolis), exact cât a fost nevoie pentru transformarea unei case de cultură a ”iepocii dă aur”, într-un spațiu dedicat spectacolului neconvențional.

Și, pentru că tot era de față doamna ministru, Ion Caramitru (patronul spiritual al Galei, în calitate de președinte al UNITER) a reluat o temă pe care o tot repetă: Anual, facultățile de teatru produc în jur de 300 de absolvenți. La ora aceasta, în jur de 4000 de actori tineri nu sunt angajați. Deci nu au un venit stabil. S-a stârnit mare tărăboi pe ideea că Ion Caramitru i-a făcut ”șomeri” pe actorii implicați în proiecte independente. Actorii cu statut de freelancer s-au simțit insultați dar, cu un mic de efort de gândire, ar putea să le treacă. E vorba despre un sistem care trebuie schimbat din rădăcină. Care să permită teatrelor finanțate de stat să angajeze noile generații de actori. Care să ofere un statut mai generos teatrelor independente. Unde, nu de azi, de ieri, trăiesc cele mai bune spectacole. ”Trebuie să schimbăm legislația, – spune Caramitru – să facem o reformă prin care tinerii artiști să fie mai ușor găsiți pentru instituțiile noastre. Gala HOP demonstrează că talent există. El trebuie întreținut.”

După cei trei ani buni, cât a durat mandatul lui Radu Afrim la conducerea Galei, directoratul artistic a fost preluat de Miklós Bács, actor și profesor de actorie la Cluj.

Despre eficiența metodei sale pedagogice vorbește interminabilul șir de premii colecționate de studenții săi, la toate concursurile posibile. ”Sunt minoritar. – spune Miklós Bács – Am învățat că și noi, ca breaslă, suntem minoritari. Pentru a exista, nu ajunge să fii bun. Trebuie să fii cel mai bun. Din momentul în care ești cel mai bun, existența ta nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării. Societatea va fi obligată să te accepte.” Școala lui Miklós Bács înseamnă, mai presus de toate, un regim draconic. Militărie. A fi cel mai bun înseamnă efort și sacrificii. La Costinești, concurenții și-au început programul la 7, în fiecare dimineață, pe plajă, la workshop-ul Kineto coordonat de Andrei Flaviu Fălcușan. Apoi, la sfat cu juriul. Apoi alt workshop, cu Andrea Gavriliu, Petre Ancuța, Tudor Lucanu și Horia Suru.

Apoi, repetiții pentru proba individuală și cea de grup. Apoi, concursul cu toată avalanșa lui de emoții. Apoi, spectacolul invitat. Apoi, pe la miezul nopții, iar encounter la meeting point, cu sfaturi, cu ou și cu oțet. De plajă, bălăceală, distracție la discotecă – nici vorbă! Spre deosebire de alte ediții, când n-am prea înțeles opțiunile juriului (eh, de gustibus…), anul acesta a fost un juriu pe care l-am înțeles în proporție de 95 %. Jurați din generații diferite, din ”sistem” și din teatrul independent: Victor Rebengiuc, Ofelia Popii, Dorina Chiriac, Andrei și Andreea Grosu.

S-au întâlnit cu tinerii actori câteva nume sonore ale teatrului contemporan: Mariana Mihuț, Marian Râlea, Mihai Constantin, Felix Alexa, Alexander Hausvater, Mihai Constantin, Lia Bugnar, Mircea Cornișteanu, Erwin Simsensohn, Bobi Pricop. Din păcate, singurul director de teatru care s-a deranjat să vină la Gala HOP a fost Ion Caramitru. Păcat. Ar fi avut câte ceva de văzut. Și, eventual, de angajat. Măcar cu contract de colaborare.

Despre concurs, concurenți și premianți – în episodul viitor.

(Va urma)

Gabriela Hurezean

Fotografii de Maria Ștefănescu și Adi Bulboacă

Fără îndoială, această ”Marmură” scrisă de Joseph Brodsky și montată de Yuri Kordonsky pe scena sălii ”Toma Caragiu” a Teatrului ”Bulandra” se poate înscrie pe lista celor mai bune spectacole ale ultimelor stagiuni. Coerent, impecabil coagulat ca prestație actoricească, impact vizual și forță a simbolurilor, noul spectacol înscris în repertoriul Teatrului ”Bulandra” se adresează publicului care pune setea de a gândi înaintea propensiunii spre ”hai să ne râdem”. Deși ceva motive de râs ar exista și în acest spectacol foarte serios, mai ales pentru cei dotați cu antenele necesare înregistrării umorului din subtext. Cam negru, ce e drept…

Colivia din colivie

Totul se întâmplă în fața publicului aflat pe scenă. Nu pentru a imita o fiță practicată și la alte teatre, ci pentru a ne face să înțelegem că suntem parte din substanța poveștii. O poveste cu început înșelător. Îl vedem pe Marian Râlea relaxându-se într-o piscinuță de plastic, dotată inclusiv cu o rățușcă. Piscinuța se află în mijlocul unei arene împodobită cu busturi și capete din marmură, reprezentând mari poeți ai antichității. Acesta ar putea să fie începutul unei comedii explozive. Ca și discuția inițială despre prăjitura cuvenită canarului.

Cineva s-ar putea întreba ce relevanță are canarul ăsta care stă în colivia lui și, probabil, va muri de foame. Dar privind mai bine decorul (extraordinar!) creat de Nina Brumușilă, fisa cade zornăind terifiant. Colivia canarului înfometat are corespondent în meridianele globului terestru care acoperă arena-închisoare în care se află cele două personaje. Suntem prizonierii planetei, iar șansele de evadare sunt iluzorii. Brodsky știe asta foarte bine, din proprie experiență. A fost declarat antisocial, parazit, cinic, (ah, ce cunoscut sună!) a fost arestat, internat la balamuc, deportat în nordul Rusiei, a fugit în lume luând cu sine doar cuvintele sub formă de poezie și filosofie. În 1987, când i s-a decernat Nobelul pentru literatură, Brodsky spunea: ”În tragedia adevărată nu moare eroul, moare corul.” Cei doi din ”Marmură” fac parte din cor. La fel și noi.

Brodsky propune o Romă antică reeditată. Oamenii poartă togi, imperiul este condus de Caligula II cu ajutorul calculatorului. Există telefoane, tablete, ba chiar și un cal în Senat. Dar acțiunea nu se petrece ieri, poate nici azi și, să sperăm, nici mâine. Este atemporală. ”Adevărata libertate e să nu depinzi de timp, barbarule!” – îi spune Tullius (magnificul Marian Râlea) lui Publius (magnificul Victor Rebengiuc). Iar Publius, om simplu, cu picioarele înfipte în pământ și mintea în mâncare și sex, are teoria lui: ”Carența de spațiu este compensată printr-un exces de timp.” Cei doi se află închiși într-un turn, pentru că așa e legea stabilită de Caligula. Trei la sută din populație trebuie închisă, chiar dacă n-a făptuit nicio crimă. În turn au tot ce doresc: meniu care nu se repetă niciodată, canar în colivie, piscinuță, busturi ale clasicilor, noptiere pe post de amante.

Tullius iubește poezia și cere tot mai multe busturi, Publius iubește sexul (cu noptiera) și primește una mai… tânără, rotundă și strălucitoare. ”Viața e când stingi lumina și te sui pe muiere” – consideră Publius. Părerea lui Tullius e la polul opus: ”Dacă nu ești poet, viața ta e un clișeu. Căci totul e clișeu: nașterea, dragostea, bătrânețea, moartea. Nu Cezarii fac istoria, ci lucrurile spuse de poeți.” Doi actori, Victor Rebengiuc și Marian Râlea, pe care nu-i pot descrie pentru că n-am cuvinte, un regizor, Yuri Kordonsky, care montează cu exactitate farmaceutică, o scenografă de elită, Nina Brumușilă, și o traducătoare de reală finețe, Mașa Dinescu, pun mână de la mână pentru a scoate la lumină acest spectacol ce produce orgasme intelectuale prin adâncimea filosofică a întrebărilor pe care le pune, prin vigoarea cu care îți provoacă inteligența, prin splendoarea melancolică a parabolei pe care poți s-o dezlegi. Sau nu. Mi-ar plăcea să revăd de câteva ori acest spectacol. N-am nicio îndoială că la fiecare reprezentație aș descoperi noi și noi sensuri. Încercați. Merită!

Gabriela Hurezean

Imagini din arhiva Teatrului Bulandra

Îmi place Stere Gulea. E un regizor profund. Și serios, chiar și atunci când glumește. ”Moromeții”, ”Stare de fapt”, ”Vulpe – vânător” sunt filme pe care le revăd oricând cu plăcere. Poate că, de-a lungul timpului, Stere Gulea s-ar fi bucurat de mai mult succes (a se citi: bani) dacă știa să facă filme de aventuri ieftine sau comedii groase. Dar nu știe. De aceea, ”Sunt o babă comunistă” le va pica greu la stomac celor care merg la cinema să vadă bulion, explozii, nuduri și gaguri urât mirositoare. În schimb, celor care se regăsesc în filme, o să le placă tare de tot.

Luminița Gheorghiu, baba care nu e babă

 Deși nu are deloc aerul unei pensionare, Luminița Gheorghiu se află deja la al doilea rol de babă (după cel din ”Baba care ascultă Abba” de la Teatrul Metropolis). Sigur că, și de data asta, își oferă singură titlul, într-un puseu de autopersiflare. Emilia este o femeie matură, peste care istoria a trecut fără să-i schimbe resorturile interioare.

Pentru ea, ca pentru cei mai mulți, a fi  comunist însemna să te plictisești la ședințe lozincarde și să plătești cotizația lunară. Emilia este un om bun, indiferent cât de tare o calcă viața în picioare. Luminița Gheorghiu exprimă impecabil trăirile acestei femei simple, dotată cu inteligență nativă și cu acea generozitate specifică săracilor. A muncit cândva într-un combinat important, a fost apreciată pentru corectitudinea ei și era cât p-aici să dea mâna cu Ceaușescu. Acum, în plin capitalism, fostul combinat e în ruină, iar cei rămași fără loc de muncă, pensionați înainte de vreme, se descurcă după inspirație și noroc. Din acest punct de vedere, soțul Emiliei, Țucu (magnific Marian Râlea!) este un exponent tipic al mișcării ”inteligența tehnică românească în acțiune”, inventată în anii Iepocii dă Aur.

Nu are bani, dar practică trocul cu mult talent, iar sarsanaua cu mâncare astfel procurată o înalță la fereastra bucătăriei de bloc cu ajutorul unui scripete artizanal. Exact când viața celor doi intrase într-o rutină câlțoasă, se produc două evenimente care îi zgâlțâie viguros. Vine o echipă de filmare pentru a face un documentar despre comunism, Emilia este invitată să apară în film și de aici izvorăsc niște rememorări, nici nostalgice, nici ranchiunoase… În același timp, află că fiica lor, Alina (Ana Ularu, excelentă), măritată în Canada, vine în vizită, împreună cu soțul ei, Alan (Collin Blair, veriga foarte slabă a distribuției, un actor care nu transmite absolut nimic…).

Filmul surprinde cu duioasă ironie acea febrilitate patetico-ridicolă cu care orice român se pregătește să-și primească în vizită copilul plecat peste mări și țări. La fel de ironic este tratat și cadoul care li se aduce din țara câinilor cu covrigi în coadă: un mic instrument de făcut ouă pătrate…

 Mari actori în roluri microscopice

 Anca Sigartău (Sanda) și Tania Popa (Aurelia) au partituri destul de consistente, pe care le interpretează admirabil.

La rândul ei, Valeria Seciu întruchipează un personaj cheie, doamna Stroescu, o fostă profesoară care își mai rotunjea veniturile făcând croitorie. Acum nu mai poate, pentru că a lăsat-o vederea. Din replici puține, aflăm că se trage dintr-o familie bogată. Ea este cea care va enunța cu claritate usturătoare datele polemicii dintre nostalgici și anticomuniști: Comunismul i-a dat Emiliei serviciu și apartament la bloc, în schimb, i-a luat doamnei Stroescu tot ce avea și i-a distrus viața. Și demonstrația poate continua: capitalismul i-a dat Aureliei oportunitatea de a pune bazele unei afaceri și tot capitalismul a lăsat-o pe Maricica fără casă. Aici ne oprim puțin. Rolul cerșetoarei Maricica, al cărei domiciliu se află într-o carcasă de Trabant, este interpretat de o actriță unică, irepetabilă, genială: Coca Bloos. Chiar dacă rolul ei e mic și se reduce la două-trei replici scurte, îți invadează sufletul și îți rămâne în memorie multă vreme după ce ai părăsit sala de cinema. La fel de mic este și rolul unui alt mare actor, Mircea Andreescu (un vecin), sau cele jucate de Constantin Florescu sau Gabriel Spahiu. Din păcate, magnitudinea harului lor este cunoscut doar celor care frecventează teatrele, pentru că nu avem destule filme pe măsura unui asemenea calibru artistic. Dar să revenim la subiect. Scenariul este scris de Stere Gulea, Lucian Dan Teodorovici și Vera Ion, după best seller-ul omonim al lui Dan Lungu. Imaginea este semnată Vivi Drăgan Vasile, iar costumele au fost create de Doina Levintza. Tema filmului: până unde pot merge părinții pentru fericirea copilului lor. Nu te speria, nu moare nimeni, ba chiar se poate spune că finalul e oarecum happy și mai ales eco :) !

 Gabriela Hurezean

]]> https://www.muzesiarme.ro/2013/08/25/baba-comunista-in-mrejele-capitalismului/feed/ 0