Conform caietului program, la Sala Atelier a Naționalului bucureștean, bunăstarea luminilor este deservită de următorii: Ionel Docan (maestru lumini), Cristian Simon, Ioan Manolea (pupitru lumini), Eugen Stoiciu, Nițu Fontel, Vasile Neguț (electricieni scenă). Dacă îl adăugăm și pe regizorul tehnic – Marcel Bălănescu – avem șapte magnifici care au făcut tot posibilul să distrugă un spectacol excepțional, ”Umbre” de Marilia Samper, în regia lui Vlad Cristache. Imaginați-vă un mare dulap de sticlă, aflat în mijlocul scenei, în care încep să pâlpâie spasmodic niște neoane. Pâlpâitul de stroboscop a ținut până aproape de sfârșitul spectacolului, orbind/isterizând spectatorii care au ajuns să asculte replicile cu ochii închiși, dând mărunt din buze. Nu știu cu ce s-a ocupat în acest răstimp – aproape o oră! –  marea echipă de luminiști-electricieni. Probabil, au ieșit la o țigară, au plecat la mare sau ceva.

Cu toate acestea și în ciuda acestora, spectacolul a fost o revelație. Actorii au rezistat eroic, ne-au apucat de inimă și ne-au ținut în lumea misterioasă a piesei (aparent polițistă) scrisă de Marilia Samper. Alexandra Sălceanu este Alba, adolescenta de 16 ani, care pleacă la o petrecere, vineri seara. Am admirat din nou versatilitatea acestei tinere actrițe, la fel de credibilă în rolul unei femei mature, înrăită de viață, ca și în cel al unei copile inocente, jucăușe, plină de bucurie și radiind iubire. Alba este unicul copil cuplului năclăit în rutină, dar care încearcă să mai păstreze aparențele romantismului de la început.

La început, Ana Ciontea este mama iubitoare și grijulie, apoi sfâșiată de disperare și, în final, explodând într-o răzbunare nedreaptă. Tatăl – Gheorghe Visu – încearcă să mai fie tânăr și zglobiu, caută resurse pentru a ieși din rutină și, apoi, din ghearele durerii fără leac. Familia vecină nu mai încearcă nimic, după dispariția celei care le-a fost mamă și soție. Tatăl întruchipat de Mircea Rusu își amorțește durerea cu alcool, cinism și aroganță, fiul – Emilian Mârnea, subtil, ambiguu – nu mai găsește nicio cale de comunicare cu tatăl său, pare slab, neajutorat, ciudat, dar se dovedește a fi singurul dintre toți care nu renunță la speranță și care are puterea de a o împlini.

Mai avem un cuplu de bătrâni în scaune rulante – magnifici Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc – care discută banalități și se tem să moară unul înaintea celuilalt. Doi bătrânei care sunt împreună de o viață și se iubesc, chiar dacă nu le-a fost sortit să aibă copii. Cea mai frumoasă declarație de dragoste: ”Eu te-am vrut pe tine cu tot ce puteai să-mi dai și cu tot ce puteai să nu-mi dai”. Par niște personaje colaterale, inventate, poate, de dragul contrastului, dar aparențele înșală iar.

Cei doi sunt personaje cheie în această parabolă despre încredere și neîncredere, despre nenorocirea care schimbă oameni, despre dreptate și nedreptate, despre găsirea care poate fi mai crudă decât pierderea și, mai presus de toate, despre marea iubire. Un rol deosebit de pregnant, Străinul, îi revine lui Gavril Pătru, care oferă un impresionant recital actoricesc întruchipând un nefericit cu mintea rătăcită, nevinovat și blând, trăind printre umbrele pădurii.

Așa cum ne-a obișnuit, de la o vreme, Vlad Cristache conduce cu mână sigură evoluția progresivă a întâmplărilor de pe scenă și, dincolo de lucrul exemplar cu actorii, creează și decorul – o lume fascinantă și terifiantă deopotrivă. Prin ferestrele ca niște acvarii, se văd pădurea de mesteceni, ploaia, întunericul, lumina. Sperând că la reprezentațiile următoare echipa tehnică își va face datoria, recomand cu căldură ”Umbrele” de la Teatrul Național.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

În anul Caragiale, Naționalul bucureștean își celebrează patronul și cu acest spectacol bijuterie, cizelat de Silviu Purcărete până la perfecțiune. ”Conul Leonida față cu reacțiunea”, farsa într-un act scrisă de nemuritorul nenea Iancu și interpretată magistral de Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc va rămâne, fără îndoială, în istoria teatrului autohton ca etalon extrem de greu de depășit. Despre perenitatea teatrului lui Caragiale s-au scris texte interminabile, deși e suficient să parcurgi câteva replici, cum ar fi cea a lui Leonida: ”Când aude de libertate, sare și dumneaei răposata din pat… că era republicană! Zic: gătește-te degrab’, Mițule, și… hai și noi pe la revuluție. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, și-o luăm repede pe jos pân’ la teatru. (…) Dar când am văzut, am zis și eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… Ce să vezi domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, și lume, lume… de-ți venea amețeală, nu altceva.” Modul în care presa manipulează mulțimea de gură cască este la fel de ridicol azi, ca și în vremea lui Caragiale..

”Galibardi”, ”geanta latină”, ”bravos națiune” își au echivalentul și azi în vocabularul omului aproximativ școlarizat, devenit peste noapte expert în politică. Leonida știe din ziar că republica e o mare procopseală, fiindcă ”nu mai plătește niminea bir”, ”fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună”, ”pensia e bașca, după legea cea veche”, iar ”legea murăturilor” interzice plata datoriilor. De unde are republica bani pentru toate acestea? Spune Leonida: ”Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…” În interpretarea magnificilor Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc,  dialogul scris de Caragiale dobândește valențe noi și o incredibilă încărcătură de haz. Pentru că farsa lui Caragiale presupunea un spectacol de cel mult 20 de minute, Silviu Purcărete găsește o soluție genială pentru a face un spectacol care depășește o oră. Cum anume, nu pot să vă spun, pentru că aș distruge mișelește marea surpriză a spectacolului.

Ceea ce pot dezvălui este că Purcărete s-a inspirat din schița lui Caragiale, ”Două loturi” și a materializat, în stilul lui inconfundabil, adverbul viceversa, găsind o complicitate minunată la cei doi protagoniști. Iar scenografia lui Dragoș Buhagiar rimează total cu viziunea specifică a regizorului, impactul vizual fiind acela care te absoarbe din prima clipă la fiecare spectacol al lui Purcărete, acest Da Vinci al regizorilor autohtoni. Regăsim și în casa lui conu’ Leonida cromatica specifică, viața suprareală a obiectelor din decor (și iar nu pot să dau detalii, din respect pentru magia spectacolului). Până și prezența slujnicei Safta (Florentina Țilea/Cătălina Sima), care vine dimineața să aprindă focul, are valențe surprinzătoare, ce duc mai departe mesajul investit de Caragiale în acest personaj secundar, doar în aparență derizoriu. În concluzie, dacă iubiți marile surprize, nu ratați ”Conul Leonida” care se joacă în Sala Mică a Teatrului Național.

Gabriela Hurezean

Foto: Adi Bulboacă