Theresa Rebeck este considerată în țara ei natală (SUA) un dramaturg feminist. Piesa ei, ”Două pe față, două pe dos”, aparține feminismului afurisit. Transpunerea piesei în spectacolul de la Naționalul bucureștean, coordonată de Ion Caramitru, e de un feminism ucigător. Dar nu prea indulgentă nici cu bărbații. Avem cinci femei singure, dintre care cea mai singură este exact cea măritată. Cinci femei cu frustrări și depresii, care se adună o dată pe săptămână, la un fel de clacă de tricotat. Sigur că tricotatul ăsta e o bună metaforă pentru capacitatea noastră de a face un lucru, bine, până la capăt. Sau pentru incapacitatea noastră de a-l face. Sau pentru neputința de a înțelege cifrul modelului. Sau pentru incapacitatea de a descurca niște fire încurcate. Precum africanul care, dintr-un film de două ore, a rămas cu gândul doar la găina albă, care a traversat colțul de jos al ecranului, am rămas și eu cu gândul priponit de pendulul care, atârnat pe peretele livingului, stă. Stă cu migală și necruțare, semn că lucrurile sunt imuabile. Cele cinci vor rămâne exact cum sunt.

Lily (Costina Cheyrouze, subtilă, amintind pe alocuri de Meryl Streep) este gazda întâlnirilor, e cea mai ”realizată” dintre cele cinci, are bărbat, are un copil reușit, ba, cunoaște și bărbatul perfect, care ar putea aduce fericirea celor patru neîmplinite: jurnalistei Liz (Irina Cojar, sălbatică, fermecătoare), sora ei tânără, frumoasă, liberă în gândire și atitudine, de un sarcasm ucigător; Paulei (Lamia Beligan, elegantă,discretă, interiorizată) de meserie psiholog, care, la rândul ei, ar avea nevoie de o consultație; avocatei Gina (Brândușa Mircea, expresivă, misterioasă), a cărei nefericire pare să depășească limitele suportabilității; Margie (Raluca Petra, cu umor firesc, sincer) actrița supraponderală, ale cărei relații cu bărbații sunt la fel de nereușite ca fularul pe care se străduiește degeaba să-l tricoteze.

Dacă autoarea își tratează personajele feminine cu o anume compasiune (cinică!), față de personajele masculine nu are pic de milă. Cei doi bărbați din piesă nu mai sunt nici tineri, nici atletici, nici amuzanți. Miles (Marius Bodochi) este un bogătaș care se distrează studiind psihologia feminină și, mai ales, umilindu-le pe candidatele la grațiile lui. Îl va pune cu botul pe labe chiar cea mai puțin versată dintre ele, tânăra Liz. Aceeași Liz care îl fascinează și pe Boby (Tomi Cristin), cumnatul ei, un soț și tată plictisit, care se consolează cu alcool și cu visul de a fugi în lume cu o mare iubire. Desigur, cât mai jună.

Și Theresa Rebeck își tratează masculii din piesă cu ironie, dar, în spectacolul orchestrat de Ion Caramitru, ironia capătă dimensiuni caricaturale. Foarte bună ideea de a încredința rolurile masculine unor actori cu tipologii sensibil asemănătoare. La un moment dat, ratatul Boby și sofisticatul/snobul bogătaș Miles devin identici, scena în care sar la bătaie, precum două gorile turbate, fiind apoteoza în materie de ”toți bărbații sunt la fel”.

Dincolo de amuzamentul real pe care îl oferă noul spectacol al Naționalului din București și de aparenta ușurătate a comediei, textul – îmbogățit prin montare și interpretare actoricească – propune câteva teme serioase de gândire și nu puține revelații.  O notă bună se cuvine scenografiei semnate de Florilena Popescu Fărcășanu. Spectacolul face parte din programul ”Uși deschise pentru toți”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

În urmă cu opt ani, Felix Alexa regiza la Teatrul Metropolis un memorabil spectacol, ”În rolul victimei”, de Oleg și Vladimir Presniakov. Față de acea partitură – și ea mustind de umor negru – cea pe care a montat-o acum același Felix Alexa, de data asta, la Teatrul Național din București, este chiar mai devastatoare.

A vorbi despre terorism azi, când fundamentaliștii distrug statuile din muzee, decimează turiștii și organizează carnagii cu caricaturiști, este precum răsucirea cuțitului în răni niciodată închise. Dar frații Presniakov ridică oroarea la un nou nivel, și mai atroce: în fiecare dintre noi zace un terorist mai mult sau mai puțin ațipit, iar declanșarea catastrofei se petrece din aproape în aproape, după principiul unui domino scelerat. O amenințare cu bombă determină amânarea decolării avioanelor. Acesta este punctul de pornire. În sala de așteptare, pasageri nemulțumiți, nervoși, resemnați, amuzați. Nu știm nimic despre ei și nici nu contează. Sunt personaje generice, oricare dintre ele poate fi oricare dintre noi. Teza fraților Presniakov – demonstrată cu logică inatacabilă – este că terorismul politic este mai mic și mai nevinovat decât terorismul social, generat de impulsul care te face să-ți torturezi aproapele și, uneori, pe tine însuți. Joc sinistru, în care victima și călăul își schimbă câteodată rolurile. ”Piesa fraților Presniakov este de o subtilitate extraordinară. – spune regizorul Felix Alexa – Demonstrează că nu e neapărată nevoie de cadavre pentru ca, undeva, în adâncul nostru, să murim încet sub teroarea propriei vieți cotidiene. Având, totuși, iluzia fericirii…” Urmărind spectacolul, am avut senzația din ce în ce mai acută că Oleg și Vladimir Presniakov sunt – cel puțin din punct de vedere literar – rude apropiate cu Chuck Palahniuk, autorul celebrului ”Fight Club” (scriitor american de origine ruso-ucraineano-franceză, oare, întâmplător?)…

Totul are legătură cu totul. Frica animalică generează violență. Micile agresiuni, puse cap la cap, duc la marea catastrofă.

În timp ce soțul ei așteaptă decolarea avionului, Femeia își primește amantul în patul conjugal. Numai că acesta nu e tocmai monumentul de tandrețe pe care îl visa… Se pare că Mihai Călin și-a făcut un obicei din a surprinde spectatorul și iată-l, din nou, oferind o surpriză de proporții în rolul amorezului care își cântărește cu sadism rece senzațiile și reacțiile. Bine ancorată în dezamăgirile și spaimele personajului – Irina Movilă. Scena următoare oferă o mostră a terorii corporatiste. Șeful isteric (Claudiu Bleonț) își umilește subalternii minunat interpretați de Tania Popa, Florentina Țilea, Rodica Ionescu, Natalia Călin și Mihai Calotă (cu un aplauz în plus pentru acesta din urmă).

Dramele personale pe care le parcurg sunt subtil sugerate până la apoteoza furnizată de colega care se spânzură pentru că o înșeală bărbatul. În parcul din apropiere, stau pe bancă două bătrânici (fermecătoare Ileana Stana Ionescu și Adela Mărculescu). Nici n-ai bănui că una dintre ele este autoarea unei crime perfecte și că cealaltă s-ar putea să-i copieze rețeta, într-un viitor apropiat. Cât despre nepoțelul care se joacă frumos prin apropiere, nu ți-ar veni să crezi că e fix cuiul scos al grenadei.

Apoi ajungem la dușurile din cazarmă, soldații (Răzvan Oprea, Victor Țăpeanu, Claudiu Bleonț) îl torturează pe cel mai slab dintre ei (Mihai Calotă, atât de atașant încât îți vine să-l iei acasă), până la apariția colonelului (Marius Bodochi). Au revenit de la o acțiune de salvare, în urma exploziei care a distrus etajul unei clădiri. Din locatara apartamentului, s-au mai găsit doar mâinile și picioarele care fuseseră legate de pat. Știre de tabloid. În aparență. În esență, un act terorist aproape clasic, produs în urma unui lanț de agresiuni legate între ele, conform mecanicii cuantice. Un om oarecare (Andrei Finți, impresionant) n-a mai vrut să aștepte în aeroport și s-a întors acasă…

Felicitări Felix Alexa, felicitări echipei de actori care a ”sunat” ca o orchestră impecabil dirijată, felicitări Neil Coltofeanu pentru conceptul video care completează sugestiva scenografie a Andradei Chiriac.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Pot să spun de la început că acest spectacol mi-a plăcut foarte tare. Mai întâi, pentru că are acel tip de mesaj și acel tip de umor negru care se asortează pe deplin cu trăirile mele și cu felul meu de a gândi. Cel mai în vogă dramaturg din Macedonia, Dejan Dukovski, care a trecut cu bine granițele țării sale, ajungând să fie aplaudat peste mări și țări, ne propune o piesă despre alienarea generată de  lumea în care aspirațiile înalte au murit, despre violența care naște violență, despre peștele și mai mare, care va mânca peștele mare care a mâncat peștele mai mic. A ales titlul ”Butoiul cu pulbere” pentru că Churchill a numit așa zona Balcanilor. Dar ceea ce demonstrează textul foarte bine scris de Dukovski este valabil pentru întreg mapamondul, nu doar pentru Balcani.

Bun cunoscător al tehnicii insolitării, Dukovski își scrie textul ca și cum ar lua un șir de Matrioșe și le-ar întoarce pe dos: din Matrioșka mică iese una mai mare, din cea mai mare – una și mai mare și tot așa, până la ultima, apocaliptică. Doar că în loc de Matrioșe sunt oameni care se bestializează progresiv, astfel încât o agresiune inițială se prelungește în altă agresiune, mai feroce, crescând precum o epidemie de ciumă bubonică. Lucru înțeles în profunzime de regizorul Felix Alexa, care a știut cum să imprime spectacolului un crescendo susținut cu nerv, energie, subtilitate, cinism.

Să luăm, de exemplu, duetul Dimitria – Anghele. Primul – extraordinar interpretat de Răzvan Vasilescu – este un fost jandarm care, acum, e pe cale să devină legumă, în urma unei bătăi cu barosul și ranga. Are toate oasele rupte și se mai consolează, atât cât poate, cu niște bere, la cârciuma lui Anghele (Mihai Călin, interiorizat, discret) care, până la proba contrarie, pare a-l asculta cu oarecare compasiune. Proba contrarie vine însă imediat: cârciumarul îl anunță pe un ton rece, indiferent, că el a fost cel care l-a bătut după ce i-a tras un sac pe cap, pentru că și el a fost bătut cândva de jandarm. Așadar, zăbunirea cu barosul și ranga n-a fost decât răspunsul la o zăbunire anterioară, doar cu bâta, dar mai umilitoare, pentru că s-a întâmplat în fața unei fete. Simon (Marius Bodochi) îl articulează cu o sticlă-n cap pe Sveto (Andrei Finți), dar va încasa, la rândul lui, altă sticlă în cap, de la bețivul adormit pe banchetă, în tren (Marius Manole), care se trezește, totuși, pentru o clipă, atunci când Simon o asaltează cu libidinoșenii pe fata (Alexandra Poiană) din același compartiment.

Legat de sticlele astea, mă încearcă o ușoară senzație de groază. Știu că sunt făcute din zahăr și nu doare (prea tare) când iei una-n cap, dar știu și că s-a întâmplat, uneori, ca un recuziter neatent (sau leneș, sau alcoolizat, sau adormit) să ofere actorilor sticle adevărate…

Marius Manole e foarte bine ancorat în ambele roluri care i-au revenit (Andrea și Mane) dar parcă strălucește mai tare în al doilea personaj, Mane, băiatul închis în aceeași celulă cu Măciucă (Răzvan Vasilescu),  sceleratul a cărui unică distracție este să-l tortureze pe băiat. Minunată, aaaaaaabsolut minunată finețea cu care Marius Manole exprimă licărul de curiozitate și, apoi, satisfacția de pe chipul băiatului chinuit, atunci când își dă seama că noul venit în celulă, Ghela (Marcelo S. Cobzariu) îl va face pe Măciucă să-și plătească toate păcatele, cu vârf și îndesat.

Ei, dar n-am să vă povestesc tot spectacolul, mai bine mergeți să-l vedeți. Ar mai fi de spus că, pendulând cu dezinvoltură între personaje diametral opuse, István Téglás este la fel de bun în rolul derbedeului psihopat Ghiore ca și în cel al sfiosului, bleg și resemnat, Kosta. Crina Semciuc e de o grație fremătătoare în Svetle, Florentina Țilea dozează corect dramatismul Evdokiei, Alexandra Poiană e și suavă, și ironică în rolul Anei, iar Victoria Dicu ne oferă, în stilul ei obișnuit, un personaj secundar, însă deosebit de important prin firescul și expresivitatea interpretării. Regizorul Felix Alexa orchestrează cu maxim rafinament acest spectacol despre lumea în care trăim, despre rolurile de victimă și călău, mereu interșanjabile, despre umorul negru cu care ne tratează viața. Remarcabil decorul creat de Andrada Chiriac, ale cărui fațete devin, prin rotire, o cârciumă, o terasă, o celulă de pușcărie, un autobuz sau un tren.

Pentru cei care n-au văzut încă spectacolul, deci nu au un caiet program, voi copia un scurt fragment din interesantul interviu pe care Anita Neagu i l-a luat lui Dejan Dukovski. Întrebat de Anita dacă e adevărat că muzele tac în timp de război și dacă arta ar putea salva omenirea, dramaturgul macedonean răspunde cu o poveste despre unul dintre cei mai mari păpușari ai lumi: ”Un domn în vârstă, Ante Hrkac, a venit de la Sarajevo la Skopje ca să ne ajute cu spectacolul nostru, ca să dea viață păpușilor noastre. Chiar atunci se declanșa războiul. Ante nu știa nimic despre asta, sau poate că nu-l interesa. El avea lumea lui. S-a întors la Sarajevo cu câteva zile înainte ca războiul să izbucnească. Ani de zile n-am mai știut nimic despre Ante. După mai mulți ani, la primul Festival MESS  de după război, l-am reîntâlnit pe Ante la bufetul teatrului. Nu se schimbase deloc. Un bătrân gentleman, care nu ținuse niciodată în brațe ceva mai greu decât o marionetă. Aceeași persoană, dar cu o umbră de tristețe în ochii zâmbitori. După vreo două beri, mi-a spus: ”Știu că vrei să mă întrebi ce s-a întâmplat după ce am plecat. Ieșisem în oraș și admiram frumoșii câini de rasă care se plimbau mândri pe stradă. Războiul a început și oamenii s-au descotorosit de toate lucrurile pe care nu le considerau necesare – câini, pisici, iubiți… În zilele următoare, câinii de rasă erau deja murdari și înfometați… iar mai târziu, au început să moară pe străzi.” Numai câinii maidanezi au știut cum să supraviețuiască printre pubele, pe străzile pustii. Ante a fost mereu un câine de rasă, dar care a reușit, totuși, imposibilul – a ținut deschis un teatru de marionete la Sarajevo, în vreme de război.”

Din păcate, nu toți ”câinii de rasă” reușesc imposibilul, dar asta nu mai are legătură cu acest spectacol pe care e musai să vi-l treceți în agendă!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu

N-aș putea spune că piesele scrise de Ana Maria Bamberger m-au pasionat vreodată. Pentru că își alege subiecte bune, pe care le ratează din cauza unui patetism greu digerabil. În general, un text imperfect poate fi salvat prin osârdia și inspirația actorilor&regizorilor. Acesta este și cazul piesei ”Taxi Blues” de Ana Maria Bamberger, excepțional înscenată la Teatrul Mignon de Dan Tudor, cu concursul lui Marius Bodochi. Ceea ce a rezultat, e un miracol!

Improvizația ridică reprezentația

Am convingerea că Dan Tudor și Marius Bodochi au respectat (oarecum) textul bambergerian doar în prima parte a spectacolului, aceea în care marele actor al Teatrului Național din București, Șerban Ion Vasilescu (Marius Bodochi) își povestește trista soartă. Ca un Rege Lear de școală nouă, și-a vândut apartamentul din România pentru ca fiica sa, Mihaela, să poată emigra în Germania. Acum își primește răsplata, conform principiului ”nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”. A renunțat la cariera fulminantă de la Naționalul bucureștean, pentru a se transforma în șofer de taxi la Hamburg. În curând nu va mai avea unde să locuiască, pentru că fiică-sa așteaptă al treilea copil și are nevoie de cameră. Cum spuneam, povestea acestui actor, ”mai mare decât Mălăele și decât Beligan” (spune Iosif) este eminamente tristă, numai că Marius Bodochi, departe de a jeli precum personajul lui Shakespeare, își presară narațiunea cu umor (mai mult sau mai puțin negru), sarcasm/cinism, revoltă, uimiri inocente și divagații pline de haz.

Dimensiunea unui actor este dată mai ales de capacitatea sa de a pune carne și spirit pe un personaj – ca în cazul nostru – destul de malnutrit și scheletic. Evident, n-am aflat acum că Bodochi este un foarte mare actor, dar rolul din acest spectacol îi confirmă excelența. Iar celălalt foarte mare actor, Dan Tudor, care semnează și regia spectacolului, face un duet perfect cu Marius Bodochi. Dacă Șerban Ion Vasilescu este un intelectual rasat, cu limbaj, simbolistică și umor specifice, Iosif – personajul jucat de Dan Tudor – trebuie să pară un șantierist ignorant, din topor, șmecher, descurcăreț, care a venit la muncă în Germania și, ca second job, cântă ”la pălărie” pe un pod. Cu o extraordinară artă a gradării stărilor, Dan Tudor își duce eroul până la deznodământul surprinzător. Din ciocnirea supernovei Dan Tudor cu supernova Marius Bodochi rezultă o explozie destul de greu egalabilă, în care emoția bine escamotată și firescul cinematografic se împletesc cu hazul nebun. La acest spectacol se râde cu lacrimi și cârcei. O notă bună se cuvine și scenografiei lui Doru Zanfir. ”Taxi Blues” a intrat în repertoriul Teatrului Mignon (se află la revărsarea străzii Hristo Botev în Piața Rosetti). În toamnă, la deschiderea noii stagiuni, va avea loc premiera oficială, dar această producție a teatrului independent Mașina de Vise are deja o traiectorie glorioasă: Premiul pentru cel mai bun spectacol și Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină (ex-aequo Marius Bodochi și Dan Tudor) la Festivalul Național de Comedie 2012, Galați; Premiul ”Goange Marinescu” pentru regie (Dan Tudor), Premiul pentru cel mai bun actor (Marius Bodochi) și Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Internațional al Teatrului de Studio 2012, Pitești. Un spectacol care dă dependență. Pe pariu că mulți dintre cei care au fost la avanpremiera din weekend-ul trecut, vor fi prezenți și la premiera din toamnă.

Gabriela Hurezean

Credit foto: Teatrul Mignon