Ce povestesc eu, aici, ar trebui citit numai de cei care au văzut deja spectacolul. Pentru că e cu spoilăreală și n-aș vrea să stric surpriza unei performanțe atât de percutante în atingerea neprevăzutului. Să tot fie vreo 20 de ani de când am descoperit poezia din ADN-ul lui Radu Afrim. Am avut senzația că spectacolul său de la Odeon, ”De ce fierbe copilul în mămăligă”, este opera unui regizor aflat la apogeul carierei. La scurt timp după premieră, Ada Milea mi-a făcut cunoștință, în curtea  Green Hours, cu un fel de băiețel blond, timid, dar proprietar al unor ochi sinilii, care te citesc până în măduva oaselor. E acea ascuțime a privirii pe care o dobândești răsfoind toată viața albume de artă. Și, desigur, scrutându-ți neobosit și vise, și visuri.

MIZA: VIAȚA SAU VISUL?

Despre ”La câțiva oameni distanță de tine”, cea mai recentă premieră a Naționalului bucureștean, s-au scris deja cisterne de elogii. În ceea ce mă privește, mi-am luat un răgaz pentru a contabiliza/metaboliza cele văzute, simțite, trăite. Am constatat că textul lui Dan Coman și montarea lui Radu Afrim exclud distanța. Se îmbrățișează. La fel cum spectacolul în sine se îmbrățișează cu publicul. Îmi spunea cineva că partea a doua e ceva mai jos decât prima parte. Nicidecum. Ambele părți sunt egale în excelență. Doar că, în prima parte, se râde foarte mult. Mult, mult de tot și cu hohote torențiale. Cu poftă și încântare. În partea de după pauză se râde doar când Frau Klara, o babă nimfomană, de 98 de ani, abuzează bărbații din public.

NUMAI CĂ: după părerea mea, adevăratul, sângerosul tragism stă pitulat fix sub hohotul homeric din prima parte, nicidecum în melancolia actului II. Avem două Mame. Două femei profund nefericite. Singure. Care încearcă să evadeze din lumea care nu le lasă să respire. Prima Mamă e a Nataliei Călin (știu că e lovită de geniu, încă de când am văzut-o în ”Hoți”, tot Afrim, tot TNB, tot grai transilvănean). Mama asta are un băiat dependent de păcănele, visând să se îmbogățească din jocurile norocului, și o fată care trăiește un ”vis american” niciodată materializabil. Soțul i-a murit. E singură, tânjește nu atât după iubire, cât după a putea să ofere cuiva preaplinul de dragoste adunat în ființa ei. Isidor, polițistul pensionat la 47 de ani, pare să fie întruparea idealului său masculin. E fercheș, are părul lipit cu migală de țeastă, are și mustața aia virilă, cântă frumos, la nunți, dar și la biserică, ce contează că-l dor șalele, că se teme de curent și sforăie ca o drujbă. Că doar și ea s-a stricat la burtă după ce a mâncat nesănătos la nuntă. E un vis mititel, pe măsura imaginației de care dispune o femeie simplă, care n-a citit prea multe cărți la viața ei. O construcție înduioșător de ridicolă, burlescă pe alocuri, la care râzi, râzi cu cârcei, pentru ca, la urmă, să-ți stea râsu-n gât, ca bucata de măr în gâtlejul Albei ca Zăpada.

A doua Mamă, a Mirelei Oprișor (minunate interiorizarea, echilibrul, sinceritatea cu care își împlinește personajul) este mult mai legată de realitate. A fugit de soțul bețiv și s-a angajat în Austria ca îngrijitoare a unei bătrâne… exotice. Știe că nu se va mai întoarce în țara natală, la soțul pe care nu-l iubește, la fiul cu tendințe suicidale. La fel ca Mama din prima poveste, își dorește și ea o brumă de tandrețe. Și se bucură de ea așa cum e: doar în weekend, cu un bărbat însurat, nedisponibil, dar care există în viața reală, nu doar în imaginație. Una din întrebările pe care le pune spectacolul lui Radu Afrim – poate cea mai importantă – este aceasta: Ce alegem? Iubirea ideală, exact așa cum ne-o dorim, în cele mai mici amănunte, dar care e doar un rod al imaginației noastre și nu poate exista în viața reală? Sau iubirea mediocră, de compromis, alcătuită din resturi și firimituri, dar care există în viața reală și care îți poate aduce măcar bucurie de-o clipă? Așadar, ce alegem, la câțiva oameni (ne)distanță de noi? Să iubim în lumi paralele sau să acceptăm mici fracțiuni de măsură? Încercați să digerați asta.

OAMENII. ACTORII. ADEVĂRUL.

Dacă vrei să obții un rol într-o montare marca Afrim, trebuie să fii în stare să te urci pe pereți, să faci roata țiganului, să dansezi, să levitezi, dar și să stai împietrit pentru o perioadă nedeterminată. Să fii om, să fii neom, să fii câine, să fii poezie, să fii orice. Să știi să-ți rostești rolul, nu să-l turui ca o râșniță ruginită. Și, mai ales, să fii ceva ce n-ai mai fost niciodată. Asta e provocarea la care Marius Bodochi răspunde cu brio. Dacă tatăl trist și dezalcoolizat din actul II e în nota lui obișnuită, cea a dramatismului bine temperat, polițistul Isidor din actul I îi prilejuiește o compoziție inedită, în care pune la bătaie și calități vocale (prea puțin exploatate până acum), dar și un subtil simț al umorului care, în acest spectacol, scapără ca un foc de artificii. Nu știu alții cum sunt, dar eu am început să râd de cum l-am văzut cu freză linsă și mustață.

Celălalt Marius, Manole, pendulează (așa cum îi e obiceiul) între tragic și comic. E Victor, fiul risipitor, care nu-și dorește decât să dispară, care nu se poate desprinde din adicție, și fură banii din sărărița mamei, chiar dacă îl mustră conștiința. Dar tot el o întruchipează și pe baba vioaie, de la nuntă, și pe Frau Klara, nonagenara cu pofte carnale încă vii. Ambele roluri îi ies senzațional, doar și-a făcut antrenamentul în materie de babe tot cu Afrim, la ”Între noi e totul bine”. La o privire atentă, Marius Manole e factorul care echilibrează stările. În primul act, unde se râde mult, el e entitatea melancolică. El e fiul tatălui care nu mai e decât ”un căcat de steluță”.  În actul II, unde se cam plânge în public, el e entitatea care sparge zăgazurile râsului. Și, dacă mai are nevoie Manole de vreun punct de sprijin, în acest spectacol e Flavia Giurgiu, în rolul surorii, la diferite vârste și diferite etape ale expresiei corporale. Incredibilă sincronicitatea din mișcările celor doi. Splendidă întreaga coregrafie creată de Flavia Giurgiu.

Aflat la început de drum în actorie, Ștefan Iancu își confirmă vocația în ambele roluri. Transmite emoție pură ca adolescent care, părăsit de mamă, își oferă ca dar de ziua lui, la majorat, recuperarea tatălui ce ascunde sub pat poze rușinoase. Antologic monologul în care Jimmy povestește cum și-a găsit tatăl pe jos, mort de beat. O asemenea intensitate a trăirii n-o pot transmite decât actorii pur sânge. Și uite că Ștefan Iancu poate.

Decorul creat de Sabina și Bianca Veșteman adăpostește poveștile cu duioșie și familiaritate. Toți cei care am copilărit în Hyperboreea știm cum arată o bucătărie caldă și curată, dintr-un bloc mic, aflat într-un oraș mic. Toți știm cum e să te izolezi într-o cutie de sticlă, ca-ntr-o comă din care te trezești. Sau nu. Toți cunoaștem gustul amar al înstrăinării, chiar dacă n-am părăsit granițele patriei mumă. Uneori, a pădurii. No, așe. În concluzie, îi felicit cu graiul meu de Bihor, pă tăți cei care mi-or luminat sara și sufletul cu graiul lor de Bistrița. Plecăciune!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Nicu Cherciu

Deci, din partea subiectului nu mă așteptam la surprize. Numai că, din prima clipă, când am văzut efectul ăla cinematografic de strângere, lungire, lărgire a cadrului, structurat cu exactitate matematică, prin mișcarea cortinelor, am știut că a meritat să merg la premieră. Ca de fiecare dată, între regizorul Silviu Purcărete și scenograful Dragoș Buhagiar există aceeași osmoză perfectă, care frizează geniul. Minimalismul imaginii, cadrele decupate exact, prin lumină și întuneric, ironia latentă care străbate tot spectacolul îmi amintesc frapant de unul din filmele tare dragi mie, ”Dogville” de Lars von Trier. Până și finalul seamănă, deși e viceversa. Osmotic vine și muzica lui Vasile Șirli. Sonoritățile nu se lăbărțează peste tot, cum se întâmplă în multe alte spectacole, ci cad contrapunctic, scurt și concis, anunțând, subliniind, enunțând o concluzie. Este minunat, mi-nu-nat modul în care Silviu Purcărete și-a ales distribuția. Eroina, ”sujetul” tramei, regina Gertrude, nu e femeia voluptuoasă, majestuoasă, dar rea de muscă, din varianta clasică. În formula întrupată impecabil, adorabil, de Claudiu Bleonț, este doar o babă bețivă, umilită, pervertită, îngenuncheată de bărbatul pe care îl iubește de-o viață. Care încearcă să-și salveze cu orice preț și copilul, și iubirea. Claudiu Bleonț parcurge cu o expresivitate tulburătoare tribulațiile eroinei, sondându-i resorturile interioare fără oprire și fără greș.

Regele Claudius este creionat mai degrabă după felul în care îl descrie Shakespeare. Urât și lipsit de scrupule. Dar mai ales urât. Cu fața vopsită cadaveric, Mircea Rusu reprezintă un fel de Nosferatu. Dar unul cu influențe caragialești. Gongorico-bombastic în gest și vorbire, Claudius în varianta Rusu este  genul de bărbat care înmoaie genunchii damelor cu naturelul simțitor. Chiar dacă Radu F. Alexandru, într-un micuț acces de misoginism, o descrie pe Gertrude ca fiind capul răutăților, spiritul malefic, motorul crimei, Silviu Purcărete așază categoriile la locul lor, împărțind culpa așa cum se cuvine, exprimând inexprimabilul prin expresie corporală. Grăitor acel dans grațios și grotesc dintre Hamlet și Horațio, o nouă reușită totală a coregrafului Florin Fieroiu.

Toți actorii visează să joace Hamlet. Cred că și Marius Manole, deși poate și-l dorea pe cel scornit de blândul Will. Nu pe ăsta plângăcios, depresiv, famelic, care urăște ideea de a fi vreodată rege. Pentru că îi răsună în minte vorbele prietenului Horațio: ”Cu cât urci pe scara demnităților, cu atât îți scade libertatea.” Dar rămâne întrebarea: Liber să ce?  Hamlet nu-și dorește decât un singur lucru. Să afle cum și de ce a murit tatăl său. Și, eventual, să-l răzbune. Marius Manole investește emoție și sensibilitate în personaj, făcându-l viabil, credibil, chiar dacă, din scriitură e destul de… expediat. Da, știu, în varianta asta nu e el personajul principal, dar orișicât… Împreună cu prietenul său, Horațio (excelentă și prestația lui Alex Potocean!) formează un fel de cuplu. Poți bănui că sunt mai mult decât prieteni din dansul pomenit mai sus, dar și din replici cum ar fi: ”Ofelia apare mereu când vrem să fim singuri.” Aici se ițește firesc întrebarea: Ghici de ce s-a sinucis Ofelia? Această spectrală Ofelie a lui Purcărete, plutind de colo-colo în văluri fantomatice și sonorități de film horror.

Sunt fan înrăit al ironiei specifice lui Purcărete. Felul cum intră în scenă Ofelia, din prima, amintește frapant sintagma ”ai picat ca musca în lapte”. Trecând pe la Palilula, se pare că marele regizor de teatru s-a legat indestructibil de film. Hamlet, sorbind ciorba zgomotos, direct din supieră e o apoteoză a șarjei amicale vizavi de filmul românesc de azi. Revenind la distribuție. Lari Georgescu e perfect în fantomatica Ofelie, datorită și grației sale de dansActor sculptat de Gigi Căciuleanu. Paul Chiribuță propune un Polonius viu, decupat din viața reală. Un om aparent cumsecade, dar uns cu toate alifiile și deficitar în materie de scrupule, chiar și în legătură cu propria fiică, Ofelia. Duhul este interpretat de Marius Bodochi, dar rolul e atât de mic, încât nu pot să spun despre el decăt că e acolo când trebuie.

Pentru a defini mai exact cum am descifrat acest spectacol, din unghiul meu destul de subiectiv, iată rețeta: se ia o mică bârfă, se filtrează, se esențializează, se corectează, se colorează și, după tot efortul ăsta, se trasformă într-o operă de artă. Una adevărată. Mergeți s-o vedeți. Merită.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca, Theatre Photographer

Când țara ta agonizează sub dictatura unor infractori neșcolarizați, care o transformă într-un paradis al nelegiuirii. Și oamenii nu înțeleg. Sau nu vor să înțeleagă. Tu, care ești un artist adulat și aplaudat, tu, care vezi și înțelegi gravitatea extremă a situației, trebuie să accepți că ești și formator de opinie. Să-ți asumi asta, protestând cu toate mijloacele harului ce ți-a fost dăruit! Altfel, neputincios/nepăsător/înfricoșat în turnul de fildeș, tu, omul de înaltă cultură, te transformi într-un laș mic și trist. Din fericire, Andrei Șerban este un imens artist, care își ia în serios și arta, și rolul de formator de opinie. Laș n-a fost vreodată (vezi modul incalificabil în care a fost îndepărtat de la conducerea Teatrului Național), iar respectul său pentru adevăr e gata să înfrunte orice risc. S-a bătut multă apă în piua polemicii despre arta pentru artă și arta cu tendință. Nu e bună arta cu tendință atunci când face propagandă pentru vreo culoare politică. Mai ales când culoarea e  acoperită cu un strat gros de jeg. Dar e bună atunci când se ridică și strigă împotriva celor care vor să ne întoarcă în bezna din care abia am ieșit, plătind cu sânge. Pe de altă parte, montând ”Richard 3” la Teatrul ”Bulandra”, Andrei Șerban depune arta cu tendință pe un așternut curat de artă pentru artă. Subtila traducere a textului shakespearean, aparținând Danielei Dima, aduce și mai aproape de noi rezonanța profundă și mereu actuală a textului. Unii cercetători susțin că piesele shakespeareene sunt operă colectivă, adunată sub pseudonim. Prin ”Richard 3” de la ”Bulandra”, Andrei Șerban se autoinclude în această teorie.Regizorul decupează scene și replici, elimină balastul, creează inserturi personale, care se coagulează organic în textul original. Apariția lui Shakespeare (întru susținerea unui discurs șfichiuitor) este ceea ce în muzică se numește auftakt. Astfel reconfigurate, textul și spectacolul se adună într-o cupolă care îmbrățișează scena și sala, deopotrivă. O cupolă istorie, din care facem parte cu toții, chiar dacă mulți dintre noi se limitează la calitatea inertă de spectatori. Prin întrebările puse direct celor din sală, Andrei Șerban mizează pe o anume interactivitate a spectacolului, dar publicul rămâne încremenit. Speriat. Îngrozit. Incapabil de replică. Nu-i așa că pare înfiorător de cunoscut? Toată lumea vede ce face Richard, dar nimeni nu-l împiedică. Și, iarăși, ”vreți să fiu conducătorul vostru?”, și sala tace, nimeni nu huiduie, nimeni nu fluieră… Se simte frica, grea, sufocantă, ca o scufundare letală în bazinul cu slime negru. Neavând altceva de reproșat spectacolului, fanii infractorilor aflați la putere mormăie că vremea ”șopârlelor” a trecut, acum suntem în democrație. Numai că nu e vorba de nicio aluzie subversivă (”șopârlă”) în ”Richard 3”, totul este spus direct, pe față! Tonalitatea, dusă de la ironie fină la sarcasm contondent, se prefiră până și din muzica lui Raul Kusak, inspirat pianist și compozitor, care strecoară printre efluviile muzicale, oferite live, ba un acord din ”Imagine”(John Lennon), ba câteva note dintr-un colind de Crăciun…

Marius Manole în Richard e preaplinul ce nu poate fi depășit. A fost asemănat cu Edward Scissorhands, Joker, Michael Jackson, dar mie îmi pare mult mai aproape de un personaj pe care îl interpretează chiar el, la Teatrul Național: Ștefăniță Vodă din ”Viforul” lui Dabija. Un omuleț tarat, cu mintea întunecată de neiubire,  încercând să folosească puterea ca acoperământ peste nevolnicie. Îl detestă până și propria mamă. Grăitoare scena în care Richard, aproape zdrobit, scâncește: ”Mami!”. Dar mama îl scuipă, blestemându-l: ”Rușinea vieții tale să te urmeze și în moarte!”. Nu este iubit și nici nu poate să iubească, ucide cu cinism și disperare, își contemplă necruțător propria urâțenie: ”De mine mai curând mi-e silă/De câte-am săvârșit blestemății!/Sunt ticălos.(…) Tot ce-i păcat, păcate de tot soiul./Mă-nvinuie răcnind: <<Ești vinovat!>>/Voi plânge-n scrâșnet. Drag nu-s nimănui;/Nu-i om să-i fie milă dacă mor;/Și cum să-i fie, dacă-n mine însumi/De mine însumi milă nu găsesc?” Astfel, Richard devine un monstru oarecum înduioșător, un criminal sângeros care, la rândul lui, sângerează prin toți porii. O nuanță dorită de Andrei Șerban și exprimată infinitezimal de Marius Manole, poate cel mai aplaudat  actor al momentului.

O surpriză plăcută a montării este distribuirea lui George Ivașcu în trei roluri – Regele Eduard al IV-lea, Lordul Primar al Londrei, Un ucigaș. Nu orice fost ministru al culturii, înjurat copios de public și, apoi, eliminat din guvern, ar fi avut sânge în instalație pentru a îndrăzni să ”locuiască” aceste personaje ce pot fi interpretate ca ironii îndreptate fix împotriva lui și a partidului pe care îl reprezintă. Eduard IV a fost un rege frumos, având o înălțime impresionantă (1,93 m!) și neîntrecut războinic. Primarul Londrei face poante politice, îndreptate, evident, spre penalii care l-au scăpat din brațe pe Ivașcu. Ucigașul e un ticălos șobolănos, sclav vândut Răului. Acceptând să joace aceste roluri, George Ivașcu execută o penitență/autoflagelare umilă, ca la carte, demonstrând – parcă mai era nevoie! – că locul lui e pe scenă, nu în haznaua politicii.

Rafinate compoziții oferă mereu surprinzătorul Cornel Scripcaru. El este Regina Margaret, un fel de erinie supradimensionată, ascunsă sub văluri de doliu, apoi copilul Eduard, prinț de Wales, care ar trebui să devină rege, dar preferă să joace tetris. Și, într-un moment  de mare intensitate, Scripcaru e însuși Shakespeare, care vine să ne arunce în față disprețul binemeritat. Frumos articulate, cu forță și asumare, sunt personajele feminine interpretate de Rodica Lazăr (Regina Elisabeta, sinuoasă, subtilă, furioasă), Alexandra Fasolă (Lady Anne, evoluând de la tristețe interiorizată, la tragism devastator), Mirela Gorea (mama lui Richard 3, aproape dezumanizată de durere, repudiindu-și fiul scelerat). Binevenite accente aduc spectacolului Cătălin Babliuc, Alin State, Constantin Dogioiu, Adrian Ciobanu, Lucian Ifrim, Catinca Maria Nistor. Decorul (tot o creație a lui Andrei Șerban) este o construcție industrială din metal, ce prinde viață terifiantă prin culoarea luminilor, aleasă de regizor. Finalul – genial Marius Manole cu acel rânjet amenințător – mi-a lăsat în minte  melodia care a continuat să-mi zumzăie în cap o vreme. ”Time is on my side”. Hitul trupei Rolling Stones. Pentru Mick Jagger – un cântec de dragoste. Pentru noi, promisiunea apocalipsei, în esență: Sunt nemuritor, te vei întoarce mereu la mine și mă vei regăsi în forme tot mai elaborate ale Răului! O teză destul de realistă. Din păcate. Mergeți să vedeți ”Richard 3”, unul dintre cele mai bune spectacole create de Andrei Șerban. La ”Bulandra”. Sala ”Liviu Ciulei” (Izvor).

Gabriela Hurezean

Fotografii de Livia Vișănescu

Acum exact 20 de ani, am văzut un alt ”Vifor”, la Teatrul ”Nottara”. Așezată foarte departe de scenă, am distins doar niște mogâldețe care mișunau țipând prin cețurile care țineau loc de decor. Cețurile miroseau a găină opărită. Asta nu pot să uit. Spectacolul a durat 4 (patru) ore. O asemenea experiență, vecină cu trauma, se uită greu. De aceea, am acceptat cu strângere de inimă invitația la premiera ”Viforului” lui Delavrancea, în varianta montată de Alexandru Dabija, pe scena Sălii Atelier a Teatrului Național din București.

Prima bilă albă e pentru scena mică. A doua: spectacolul durează mai puțin de două ore, cu toate inserturile din alte texte (Cantemir, Neculce, Fiziologul). Vine, apoi, o ploaie de bile albe pentru distribuție și pentru metaforele regizorale pe care nu toată lumea le-a penetrat. Mă rog, unii n-au înțeles spectacolul în totalitate. Sau n-au vrut să-l înțeleagă. Pentru că le-a lezat mândria națională, sentimentul patriotic și alte locuri comune care se lustruiesc în zile de sărbătoare. Spectacolul de la Naționalul bucureștean este dedicat Centenarului. Aici, în țara asta, în care sunt, e drept, unii care au auzit de Centenar, dar mulți ignoră ce anume… centenarisim. Piesa n-are legătură cu Marea Unire, dacă nu punem la socoteală că Barbu Ștefănescu Delavrancea a murit în primăvara lui 1918 și n-a mai apucat să se bucure de Unirea care împlinea identitatea României.

Dacă se lăsa dus de valul comod al omagierii, Dabija monta ”Apus de soare”, de același autor. Dar nu-i place să se lase dus nici de val, nici de altceva. Așa că a ales, întru sărbătorire, un moment de sinceritate. O lectură lucidă a istoriei. O pagină care se cam trece sub tăcere, despre domnia lui Ștefăniță Vodă, nepotul tarat al lui Ștefan cel Mare. Marius Manole își asumă acest rol ca și cum și-ar asuma un sejur în Fecioara de Fier. Pentru că rolul e îngrozitor de greu, cere o insuportabilă intensitate a trăirii și stoarce ultima picătură de energie. Ștefăniță e apăsat de conștiința faptului că, în nimicnicia lui, nici nu poate visa să se ridice vreodată la înălțimea gloriei lui Ștefan cel Mare. El nu e decât un băiețandru necopt, mare amator de distracție și beții, bolnav de epilepsie și, judecând după mâna pe care o duce mereu la prohab, atins de cele boli lumești. În plus, are o doză de nebunie care îl plasează în zona criminalilor psihopați. Acum, după mine, faptul că Dabija l-a făcut și homosexual, e cumva redundant. O îngroșare care nu aduce nimic în plus personajului.

Dar, cu toată îngroșarea, cu tot efortul pe care îl presupune prezența continuă în scenă, cu toată multitudinea înnebunitoare de stări, gesturi și expresii, Manole rezistă până la capăt, la fel de adevărat, la fel de credibil. Ștefăniță Vodă, în varianta Manole, e un monstru dement și sângeros și, totuși, îți trezește o anume compasiune. Destul de puțin înțeleasă este și Doamna Tana, în interpretarea impecabilă a Ilonei Brezoianu. Dincolo de obida nevestei înșelate și umilite, Tana este terorizată de gândul că trăiește lângă un criminal în serie. Nu, Tana nu îl otrăvește pe Ștefăniță din gelozie, cum scrie cineva, ci din dorința de a opri carnagiul. Să răsfoim oleacă textul. Întrebată de Ștefăniță ce vrea, Tana răspunde: ”Să-ți scap numele de ocară, sufletul de osândă și domnia de nelegiuire.” Iar după ce Ștefăniță golește paharul cu vin otrăvit: ”Am scăpat Moldova!”. Minunată scena în care mormanul de nuci pe care s-a culcat Tana zornăie ca un șarpe cu clopoței, anunțând un final inevitabil. Pe de altă parte, nu e lipsit de sens nici faptul că Ștefăniță se înfruptă mereu din nucile aduse pentru parastasul lui Ștefan cel Mare.

Mai sunt, apoi, zimbrul de jucărie, toporișca, purcelul de cauciuc, kendama cu nucă, aparatul de proiecție etc. Fiecare obiect cu un rost și un mesaj bine determinate. Nici filmul proiectat pe ecranul din dreapta scenei nu e lipsit de sens: acolo îl vedem pe Ștefăniță în elementul lui, cu singurii lui prieteni, Mogârdici (Marius Rizea) și Moghilă (Alexandru Voicu). Trei amici infantili, trei derbedei iresponsabili, puși pe beții și pe distracție. Dar, în timp ce Mogârdici execută fără să crâcnească tot ce îi dictează Ștefăniță, Moghilă are mici răbufniri de luciditate, când încearcă să-l oprească pe nebunul Vodă din prăbușire. Imaginile de la sfârșit, cu Judecata de Apoi și Iadul, pictate pe zidul mânăstirii Voroneț, trimit direct, fără echivoc, la ”Rubliov”-ul lui Tarkovski.

Dorin Andone propune un Luca Arbore demn și interiorizat, contrastând cu Oana,  înnebunită de durere (Ana Ciontea, într-o scenă cam lungă și gălăgioasă,  care dispersează emoția). Bine distribuiți în roluri, siguri pe mijloacele de expresie, Emilian Mârnea (Isac), Mihai Calotă (Calotă), Eduard Adam (Cătălin), George Piștereanu (Nichita), Ionuț Toader (Irma), Afrodita Androne (Niculina), Dragoș Ionescu (Carabăț) și Mihai Munteniță (Unguru) evoluează omogen, conferind fluiditate tramei cu accente shakespeareene. Grație, desigur, și atmosferei create de Alexandru Dabija, care semnează, pe lângă regie, scenografia și secțiunea video. Un spectacol controversat, pe care merită să-l vezi, măcar pentru a judeca singur dacă e bun sau nu.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Mă văd silită să mărturisesc din capul locului: Nutresc o veche și nevindecabilă antipatie față de Sala Mare a Teatrului Național din București, construită special pentru mișcări de mase gen ”Cântarea României”. Chiar și acum, după ce a fost renovată/redimensionată, Sala Mare e tot mult prea mare. Dacă nu stai în primele (maximum!) șase rânduri, n-ai cum să distingi chipurile actorilor de pe scenă, chiar dacă de acvilă ți-este privirea. La ”Regele Lear” am stat pe la mijlocul sălii, deci am văzut niște mogâldețe fără ochi, care gesticulau și vociferau prin decor. Carele decor – creat de regizorul spectacolului, georgianul David Doiashvili – nu m-a impresionat cine știe ce, pentru că nu mi-a adus nimic nou. Scenografie în alb negru am mai văzut, nu mai departe de fabuloasele ”Bach Files” ale lui Ducu Darie, la Bulandra. Apă pe scenă am mai văzut, tot la Bulandra, fix în ”Lear(a)” lui Andrei Șerban. Și în ”Marmura” lui Kordonsky. Litere mari, pe post de decor, am văzut atâtea de le-am și pierdut șirul. Văzut-am și inserții video, și aluzii la televiziuni – tabloide, și personaje vechi, actualizate prin accesorii cum ar fi ochelari de soare sau telefoane mobile.

Bine, transmisiunea în direct de pe treptele Casei Poporului poate avea o oarecare logică: urmează să vedem un reality show despre un tată care dă în mintea copiilor și urmează să pățească potop de necazuri. De altfel, Lear însuși recunoaște că e ”rănit, aici, la creier”. Mihai Constantin știe asta și construiește un personaj bonom, jucăuș, infantil, incapabil să distingă adevărata față a oamenilor. Regatul său e alcătuit din rățuște de cauciuc, ah, poporul rățuștelor de cauciuc, măcănind asurzitor și zadarnic. Gălețile cu jucării vor fi dăruite fiicelor care știu să se prefacă mai bine. Să mintă. Că doar asta e regula jocului.

Trebuie să recunoaștem, cea mai importantă calitate a lui Doiashvili este că știe să-și aleagă distribuția. Rămâne de văzut cât din reușita concertului aparține dirijorului și cât – virtuozilor din orchestră. Pe Marius Manole am putut să-l văd de aproape. Când mi-a călcat cu talpa udă pe mânecă. Cred că plângea și el, dar am plâns și noi, spectatorii. Era în 11 decembrie, anul trecut. La pauză, am aflat exit poll-urile și, brusc, toate speranțele ni s-au făcut țăndări. Iar Manole, în calitate de bufon al regelui, a traversat sala, călcând pe scaune (ca Benigni, când a luat Oscarul) și rostind adevăruri despre speranțe care nu se vor împlini vreodată. Nu obișnuiesc să plâng la teatru (sau film), știu că totul e convenție, dar atunci mi-au dat lacrimile. Pentru că bufonul spunea cu voce tare exact ceea ce gândeam: nu se schimbă nimic, răul învinge mereu. Ca-n piesa asta a lui Shakespeare. În care toată lumea moare. Deci am plâns cu Manole, și pentru că Manole este un actor atât de mare, încât te silește să-l urmezi în tot ce simte și tot ce face. Bufonul lui e trist și hazliu și, mai ales, e înțeleptul care știe măsura lucrurilor.

Tudor Aaron Istodor își asumă atât de profund esența personajului (Edmund, fiul nelegitim), încât până și vocea i se schimbă, reverberând diabolic, sub imperiul malversațiunilor pe care le pune la cale împotriva adevăratului fiu al lui Gloucester, Edgar. Cu sensibilitate și rafinament, Istvan Teglas îi conferă acestuia din urmă o aură de mucenic, suportând cu stoicism încercările grele la care este supus. În rolul Ducelui de Albany, soțul perversei Goneril, Rareș Andrici face o creație fulminantă. După un lung șir de Duci de Albany anoști, pe care i-am văzut în alte spectacole, David Doiashvili vine cu o inovație remarcabilă: Albany e paralizat, în cărucior.

Iar Rareș Andrici este cea mai bună alegere pentru acest rol. Puțini actori am văzut, ca el, în stare să spună totul stând nemișcat și tăcând. Din fericire, aici nu e tocmai nemișcat. Se zbate, se târăște, nu suportă umilințele la care e supus, este bărbat și își exprimă răscolitor bărbăția. Personajul Albany este, după părerea mea, apogeul acestui spectacol, prin insolitul viziunii regizorale și al interpretării actoricești.

Bine ancorată în inocența Cordeliei, Crina Semciuc propune o copilă grațioasă și transparentă ca o libelulă. Emoționant, credibil este Ioan Andrei Ionescu în rolul nefericitului Conte de Gloucester, după cum își merită aplauzele și Gavril Pătru pentru întruchiparea Contelui de Kent.

Tragedie, tragedie, dar Doiashvili ne oferă și o doză de umor atât de subtil încât, la viteza cu care se joacă, e abia perceptibil. Cum ar fi: Regan îl împușcă pe Cornwall, apoi îl întreabă pe Gloucester (care e orb): ”L-ați văzut cumva pe soțul meu?”. Irezistibil este duetul comic oferit de Marius Manole (bufonul translator) și Idris Clate (Regele Franței). Mai este, apoi, o supradoză de sarcasm. Fiicele rele, Goneril (Monica Davidescu) și Regan (Raluca Aprodu) nu sunt doar ingrate și lipsite de suflet, ci și bețive și nimfomane.

Ducele de Cornwall (Silviu Mircescu) e gay, iar odiosul bastard, Edmund (Tudor Aaron Istodor) devine jucărie sexuală pentru cei trei mai sus amintiți. Doiashvili reconsideră personajul, transformându-l pe Edmund, amărâtul bastard al lui Gloucester, într-un uneltitor vindicativ, lipsit de scrupule. Cum spuneam, am stat la o distanță destul de mare de scenă, deci s-ar putea să nu fi văzut bine, dar, într-un moment de mare tensiune, mi s-a părut că Edmund, prăbușit pe jos, înnoadă unele de altele șireturile de la încălțările lui  Gloucester! Dacă nu mi s-a părut, faza e de un comic dement.

Aș mai spune că Liliana Cenean a creat niște costume frumoase și că muzica lui Nikoloz Rachveli Memanishvili sună precum soundtrack-urile superproducțiilor americane. Încântător, dar prea tare, acoperind vocile actorilor. Și fără voce, și fără chip, ce mai rămâne dintr-un spectacol?

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Noua creație a lui Radu Afrim e genul ăla de ”comedie” la care râzi și te veselești copios și, la sfârșit, ”îți iei un pumn în dinți”, ca să abuzez de expresia unui maestru al genului, Florin Piersic ăl Mic. Totul este înșelător în piesa scrisă de Dorota Maslowska, iar Radu Afrim duce și mai departe halucinația, într-un spațiu post-apocaliptic, în care firescul are conotații suprarealist-absurd-kitsch-structuraliste. Un cocktail stilistic aiuritor și, totuși, paradoxal, destul de ușor de înțeles.

Pe Dorota Maslowska n-o interesează războiul. Cel puțin, la nivel declarativ. Este un fel de uomo universale care cântă, scrie, pictează și prezintă o accentuată aplecare spre anarhism. Citez din manifestul Maslowskăi: ”Pacea care zboară prin lume în costumul porumbelului alb, care ni s-a arătat pe geam la grădiniță, este una firească și garantată contractual. Dar uneori ne așezăm și suspinăm: Doamne, să vină odată vreun război, să explodeze odată totul. Să avem un motiv pentru a trăi.” Da, cu cât detașarea este – aparent! – mai mare, cu atât șocul final e mai nimicitor. Aș putea să pariez că Maslowska a citit cu fervoare romanul lui Chuck Palahniuk, ”Fight Club”.

În peisajul devastat, haotic, promiscuu (splendid decorul Irinei Moscu!) mișună o populație ciudată, oscilând între grotesc și sublim, situată cumva în afara logicii. Dar există o convenție (o aflăm abia la sfârșit) care ne permite să acceptăm că, în imaginația copilului, logica are voie să fie una specială. Mai ales când copilul e inexistent… Dorina Chiriac este copilul, fetița metalistă, naratorul. Prin ochii ei sunt privite celelalte personaje, înțelesurile ei ni se oferă ca înțeles suprem asupra războiului. Ochii copilului văd lumea ca pe un spectacol de circ (vezi ”uvertura” cu clowni),  de aceea liniile care definesc personajele sunt caricaturale și intens colorate. Cu talentul ei exploziv, irizând la infinit, Dorina Chiriac e doar firească și niciodată vulgară atunci când, de pildă, cântă ”fuck you” sau când dezvăluie rețeta tocanei de legume specific poloneză, ”ceva cu ardei, muci și spermă de extraterestru”. Această neobosită minune a teatrului (și filmului, păcat că atât de rar…) e la fel de convingătoare când cântă, plânge, tace, se sperie, se înfurie etc.

Mama fetiței, un copil mai mare, machiată grosolan și îmbrăcată ca pentru o sesiune de dat pe tobogan, este interpretată impecabil de Liliana Ghiță, actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila. Am mai văzut-o în ”Hoți”, spectacol de neuitat, montat tot de Radu Afrim, la Naționalul bucureștean. Binecuvântată clipa când regizorul a descoperit-o! Mama are și un nume, Halina. Agramată, patriotardă, flămândă,  sărmană (citește reviste vechi, recuperate de la pubelă) , provoacă mari hohote de râs, deși ”alocuțiunile” ei sunt cât se poate de triste. O admirabilă compoziție face Natalia Călin, în rolul obezei Bozena care, fiind ”grasă ca un porc”,  umple cu gâfâit casa Halinei.

Personajul cheie, bunica, nu reprezintă cine știe ce încercare pentru inepuizabilul Marius Manole, doar l-am văzut cu toții în travesti, dansând pe tocuri foarte înalte, în ”A patra soră”. Ar fi, cred, o singură, infimă, problemă: să țină în gură, până la capăt, proteza pusă peste dinții proprii. Bunica este singura care a prins războiul. Singura care, întorcându-se de la plimbarea pe malul Vistulei, a văzut cum îi zboară casa, bucăți, cu toți cei din ea, la fel, descompuși în particule. Marius Manole ne atacă direct la coarda sensibilă și cu acest rol, pe cât de caraghios, pe atât de atașant.

Cel care acompaniază muzical întâmplările, Unchiul Maurycy, este Cezar Antal, un artist total, în stare să dea viață oricărui gen de personaj, să cânte la nu știu câte instrumente și chiar să compună muzică.

Aceeași excepțională polivalență îl definește pe Istvan Teglas, un virtuoz al echilibrului dintre comic și tragic. Dansator, cântăreț și, nu în ultimul rând, actor de prim eșalon. Aici îl vedem ca Istvang, interpretând celebre piese din repertoriul Marlenei Dietrich și al lui Klaus Nomi, ca măscărici sau ca preafrumoasa Monika,  din filmul ”Calul care mergea călare”. Acest titlu de film, blocat pe ecranul unui  cinematograf distrus de bombe, arată calea spre dezlegarea parabolei crude, pe care ne-o servește Maslowska în complicitate cu Afrim.

Secțiunea legată de film, în aparență fără nicio legătură cu povestea, îi cuprinde pe Dorina Chiriac (regizorul), Marius Manole (actorul Iașek), Istvan Teglas (actrița Monika) și Florentina Țilea (creionând perfect un portret satiric de reporteriță expertă în lansarea frenetică a întrebărilor cretine). ”Din cauza voastră nu pot eu să-mi fac filmul!” – se răstește regizorul la familia fetiței metaliste. Dar filmul, al cărui scenariu nici n-a fost încă scris, ia deja premii pe la festivaluri! Ce metaforă mai bună se poate găsi pentru timpul întors pe dos?

Toate acestea (și încă multe alte argumente pe care le veți descoperi singuri) atestă că, pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale din București, s-a născut un spectacol excepțional: ”Între noi e totul bine”.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Radu Afrim, Andrei Gîndac, Florin Ghioca

Cred că la această oră, după ce și-a văzut de mai multe ori cea mai recentă creație, Lia Bugnar se dă cu capul. De ce? De ”Peretele” pe care ea l-a scris, ea l-a regizat, ea l-a ratat. Mergeam spre Teatrul Metropolis și mă gândeam la un alt spectacol,  văzut pe aceeași scenă, ”Jocul de-a adevărul”, scris tot de Lia Bugnar și regizat de autoare împreună cu Dorina Chiriac. Un spectacol bun. Cu adevărat bun! La fel ca majoritatea spectacolelor bugnariene, găzduite de underground-ul cu parfum de cafea, bere și fum de țigară. ”Peretele” are afiș ispititor, cu o distribuție redutabilă, ce-a declarat Bugnar înainte de premieră e incitant, mai e și muzica lui Vlaicu Golcea… Prin urmare, mă așteptam la o seară memorabilă. Păăăăăăi, și de ținut minte – a fost! Dar nu în sensul bun. Prietenul adevărat este cel care îți spune adevărul. O să-l spun, chiar dacă George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis, are apartament special în inima mea și chiar dacă patru dintre actori îmi sunt foarte, foarte dragi.

E bine să stai în primul rând, dar presupune niște riscuri. La Metropolis se obișnuiește – gest frumos! -  invitarea studenților de la UNATC, dar fără locuri. Așa că se așează pe jos. În fața scenei. Data trecută, când mi-a stat unul pe picior, a fost mult mai bine decât acum, când s-a priponit în fața mea un băiat care n-a mai văzut apă de la ultima ploaie. Mirosea atât de tare a transpirație încât, pur și simplu, te lua cu amețeli. OK, sunt obișnuită cu viața grea, deci am încercat să fac abstracție de faptul că voi sta două ore fără aer. Dar m-a bușit râsul când  Marius Manole (Vasea) a rostit replica atât de asortată cu situația: ”Ce-i duhoarea asta? Miroase a pește stricat!” Cum a fost spectacolul? Dezamăgitor. Nu am recunoscut-o pe acea Lia Bugnar care îmi plăcea pentru observația corozivă, scriitura vie, curajul simplității necontrafăcute, ineditul tramelor propuse. Piesa ”Peretele” părea scrisă sub imperiul unei comenzi aberante: ”Vezi că ăsta e un cartier cu mulți pensionari, dă-le o poveste pe gustul lor, cu poante ușoare și multă lălăială, ce dacă Metropolis e un teatru al tineretului…” Așa a și ieșit. Un fel de vodevil bătrânicios, cu o poveste care amintește de bancul răsuflat cu prostu-n pijama și gunoiul amantei, cu o muzică încropită la minimă rezistență, cu împrumuturi/aluzii/caterinci ce descind fără glorie din opera lui Ibsen, Cehov, Shakespeare, Dumas fiul, Caragiale etc. Clișeu peste clișeu – peste clișeu – peste clișeu, într-un eșafodaj greu digerabil și care supraviețuiește strict grație efortului actorilor.

Sena (Marcela Motoc) e fix dama cu camelii, Marguerite Gautier, care se iubește și cu patronul fabricii de chibrituri, și cu fiul acestuia. Doar că n-are ftizie, ci apendicită cu ochi. Marcela Motoc este o actriță cu vaste posibilități în materie de exprimare actoricească. Din păcate, rolul prostituatei Sena îi oferă doar posibilitatea de a cânta (foarte bine) pe o partitură plictisitoare și de a sta în pat, interpretând durerile facerii și asistând mai mult sau mai puțin uimită la ceea ce se întâmplă în jurul ei. În jurul ei, Gabriela Popescu, Maria Buză și Natalia Călin – în rolurile celor trei colege prostituate care o ajută să nască – fac și ele ce pot pentru a ridica nivelul spectacolului: cântă, dansează, se dau de ceasul morții să trezească publicul ”încremenit în proiect”, vorba filosofului. În cealaltă cameră, unde agonizează bătrânul bogătaș (Mihai Nițu), Letiția Vlădescu (amanta titulară a bătrânului), Adriana Trandafir (ex-soția acestuia, ”hoașca bătrână”) și Florentina Țilea (fiica muribundului) își persecută corzile vocale și talentul în același scop nobil, dar fără prea mari șanse de izbândă. Ca să nu adorm, mă minunez în sinea mea de asemănarea izbitoare dintre Florentina Țilea și Lauren Bacall.

Ce-ar mai fi de spus? Că Mihai Nițu este prea tânăr ca să fie credibil în rolul moșului aflat pe patul de moarte… Că Marius Manole urăște să cânte, fiind conștient că nu-l ajută vocea, detestă rolul pe care îl are de jucat și asta se vede… Că István Téglás e distribuit într-un rol grotesc – preotul dezbrăcat de prostituate – și nu se simte nici el prea bine în atare ipostază (deși nu are rețineri să apară nud, dar cu condiția s-o facă într-un spectacol bun…).

”Profesoara mea, doamna Sanda Manu – zice Lia Bugnar – spunea că un actor începe să cânte pe scenă în momentul în care tumultul din el e așa de mare, încât vorbitul nu-i mai e suficient. (…) Se cântă în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viața te pune uneori în asemenea situații încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înțeles, e nevoie de note muzicale.” Având în vedere că, din acest pretins musical, nici măcar unul dintre song-uri nu ți se lipește de timpan, se pare că tumultul e destul de mic. Iar înțelesul – minor.

Gabriela Hurezean

Pot să spun de la început că acest spectacol mi-a plăcut foarte tare. Mai întâi, pentru că are acel tip de mesaj și acel tip de umor negru care se asortează pe deplin cu trăirile mele și cu felul meu de a gândi. Cel mai în vogă dramaturg din Macedonia, Dejan Dukovski, care a trecut cu bine granițele țării sale, ajungând să fie aplaudat peste mări și țări, ne propune o piesă despre alienarea generată de  lumea în care aspirațiile înalte au murit, despre violența care naște violență, despre peștele și mai mare, care va mânca peștele mare care a mâncat peștele mai mic. A ales titlul ”Butoiul cu pulbere” pentru că Churchill a numit așa zona Balcanilor. Dar ceea ce demonstrează textul foarte bine scris de Dukovski este valabil pentru întreg mapamondul, nu doar pentru Balcani.

Bun cunoscător al tehnicii insolitării, Dukovski își scrie textul ca și cum ar lua un șir de Matrioșe și le-ar întoarce pe dos: din Matrioșka mică iese una mai mare, din cea mai mare – una și mai mare și tot așa, până la ultima, apocaliptică. Doar că în loc de Matrioșe sunt oameni care se bestializează progresiv, astfel încât o agresiune inițială se prelungește în altă agresiune, mai feroce, crescând precum o epidemie de ciumă bubonică. Lucru înțeles în profunzime de regizorul Felix Alexa, care a știut cum să imprime spectacolului un crescendo susținut cu nerv, energie, subtilitate, cinism.

Să luăm, de exemplu, duetul Dimitria – Anghele. Primul – extraordinar interpretat de Răzvan Vasilescu – este un fost jandarm care, acum, e pe cale să devină legumă, în urma unei bătăi cu barosul și ranga. Are toate oasele rupte și se mai consolează, atât cât poate, cu niște bere, la cârciuma lui Anghele (Mihai Călin, interiorizat, discret) care, până la proba contrarie, pare a-l asculta cu oarecare compasiune. Proba contrarie vine însă imediat: cârciumarul îl anunță pe un ton rece, indiferent, că el a fost cel care l-a bătut după ce i-a tras un sac pe cap, pentru că și el a fost bătut cândva de jandarm. Așadar, zăbunirea cu barosul și ranga n-a fost decât răspunsul la o zăbunire anterioară, doar cu bâta, dar mai umilitoare, pentru că s-a întâmplat în fața unei fete. Simon (Marius Bodochi) îl articulează cu o sticlă-n cap pe Sveto (Andrei Finți), dar va încasa, la rândul lui, altă sticlă în cap, de la bețivul adormit pe banchetă, în tren (Marius Manole), care se trezește, totuși, pentru o clipă, atunci când Simon o asaltează cu libidinoșenii pe fata (Alexandra Poiană) din același compartiment.

Legat de sticlele astea, mă încearcă o ușoară senzație de groază. Știu că sunt făcute din zahăr și nu doare (prea tare) când iei una-n cap, dar știu și că s-a întâmplat, uneori, ca un recuziter neatent (sau leneș, sau alcoolizat, sau adormit) să ofere actorilor sticle adevărate…

Marius Manole e foarte bine ancorat în ambele roluri care i-au revenit (Andrea și Mane) dar parcă strălucește mai tare în al doilea personaj, Mane, băiatul închis în aceeași celulă cu Măciucă (Răzvan Vasilescu),  sceleratul a cărui unică distracție este să-l tortureze pe băiat. Minunată, aaaaaaabsolut minunată finețea cu care Marius Manole exprimă licărul de curiozitate și, apoi, satisfacția de pe chipul băiatului chinuit, atunci când își dă seama că noul venit în celulă, Ghela (Marcelo S. Cobzariu) îl va face pe Măciucă să-și plătească toate păcatele, cu vârf și îndesat.

Ei, dar n-am să vă povestesc tot spectacolul, mai bine mergeți să-l vedeți. Ar mai fi de spus că, pendulând cu dezinvoltură între personaje diametral opuse, István Téglás este la fel de bun în rolul derbedeului psihopat Ghiore ca și în cel al sfiosului, bleg și resemnat, Kosta. Crina Semciuc e de o grație fremătătoare în Svetle, Florentina Țilea dozează corect dramatismul Evdokiei, Alexandra Poiană e și suavă, și ironică în rolul Anei, iar Victoria Dicu ne oferă, în stilul ei obișnuit, un personaj secundar, însă deosebit de important prin firescul și expresivitatea interpretării. Regizorul Felix Alexa orchestrează cu maxim rafinament acest spectacol despre lumea în care trăim, despre rolurile de victimă și călău, mereu interșanjabile, despre umorul negru cu care ne tratează viața. Remarcabil decorul creat de Andrada Chiriac, ale cărui fațete devin, prin rotire, o cârciumă, o terasă, o celulă de pușcărie, un autobuz sau un tren.

Pentru cei care n-au văzut încă spectacolul, deci nu au un caiet program, voi copia un scurt fragment din interesantul interviu pe care Anita Neagu i l-a luat lui Dejan Dukovski. Întrebat de Anita dacă e adevărat că muzele tac în timp de război și dacă arta ar putea salva omenirea, dramaturgul macedonean răspunde cu o poveste despre unul dintre cei mai mari păpușari ai lumi: ”Un domn în vârstă, Ante Hrkac, a venit de la Sarajevo la Skopje ca să ne ajute cu spectacolul nostru, ca să dea viață păpușilor noastre. Chiar atunci se declanșa războiul. Ante nu știa nimic despre asta, sau poate că nu-l interesa. El avea lumea lui. S-a întors la Sarajevo cu câteva zile înainte ca războiul să izbucnească. Ani de zile n-am mai știut nimic despre Ante. După mai mulți ani, la primul Festival MESS  de după război, l-am reîntâlnit pe Ante la bufetul teatrului. Nu se schimbase deloc. Un bătrân gentleman, care nu ținuse niciodată în brațe ceva mai greu decât o marionetă. Aceeași persoană, dar cu o umbră de tristețe în ochii zâmbitori. După vreo două beri, mi-a spus: ”Știu că vrei să mă întrebi ce s-a întâmplat după ce am plecat. Ieșisem în oraș și admiram frumoșii câini de rasă care se plimbau mândri pe stradă. Războiul a început și oamenii s-au descotorosit de toate lucrurile pe care nu le considerau necesare – câini, pisici, iubiți… În zilele următoare, câinii de rasă erau deja murdari și înfometați… iar mai târziu, au început să moară pe străzi.” Numai câinii maidanezi au știut cum să supraviețuiască printre pubele, pe străzile pustii. Ante a fost mereu un câine de rasă, dar care a reușit, totuși, imposibilul – a ținut deschis un teatru de marionete la Sarajevo, în vreme de război.”

Din păcate, nu toți ”câinii de rasă” reușesc imposibilul, dar asta nu mai are legătură cu acest spectacol pe care e musai să vi-l treceți în agendă!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu

Nu obișnuiesc să trag cu urechea la discuțiile celor din jur dar, când ies de la teatru în șir compact, aud fără să vreau comentariile celorlalți spectatori. După premiera Teatrului Național din București cu ”Hoții” Deei Loher, în regia lui Radu Afrim, am auzit potop de epitete și considerații. De pildă: ”Mi-a plăcut mult spectacolul, dar n-am înțeles nimic…” – susura un tânăr la urechea partenerei sale, aflată, întâmplător, foarte aproape de urechea mea. Într-adevăr, puzzle-ul ”descompus” de Loher e destul de greu de recompus dacă nu deții cheia jocului: Homo homini lupus (est). În traducere – foarte – liberă: oamenii sunt mai răi decât lupii.

Mlaștina și așteptarea

Ceea ce te cucerește de la început este forța cu care decorul (operă a Andreei  Săndulescu) transmite atmosfera și, dacă respecți convenția, te include în lumea creată de Loher&Afrim. Ne aflăm în jurul unei mlaștini cotropite de cețuri, cu oameni și lupi, cu speranță și moarte. În mare parte, fostul lac a secat, dar mai are suficientă apă cât să ucidă. Toate acestea de o frumusețe acaparatoare, grație și extraordinarelor valențe ale sălii Studio. Asta ar putea aparține părții cu plăcutul din aserțiunea tânărului spectator. Partea cu neînțelesul poate să decurgă din eșafodajul complex, ridicat de Deea Loher: ”Eu nu scriu textul pentru scenă; eu scriu împotriva scenei. Dificultatea pentru regizor, dar și pentru actori, trebuie să devină din ce în ce mai mare pe măsură ce se familiarizează cu opera, altfel procesul poate deveni prea simplu.” Dar oricât s-ar opinti nemțoaica, împotriva lui Afrim nu poate să scrie, din simplul motiv că între gândirea, arta și, poate, trăirile celor doi există o afinitate evidentă. Regizorul înțelege pe de o parte, poetica Deei Loher și, pe de altă parte, așteptările publicului din România și reușește, astfel, să însceneze un produs artistic absolut fascinant. Coerent și mustind de umor. Negru. Sigur că pentru acea categorie de spectatori care înțelege prin teatru exclusiv divertisment și ”să ne râdem”, ”Hoți” e o nucă de spart dinții. Unii au clacat pe la mijlocul spectacolului și au părăsit sala, fix prin ușa pe care intrau actorii. (Ce senzație trebuie să trăiești când intri în scenă pe lângă spectatori care se precipită să iasă?)

Pentru mine, acest spectacol care durează două spre trei ore, fără pauză, a trecut (prea) repede. M-au captivat poveștile, actorii, virtuozitatea montării. ”Eu n-aș mai ieși afară și n-aș mai trăi” – spune Deea Loher prin gura lui Finn (magnific interpretat de Marius Manole care știe să vorbească atât de bine cu trupul…). Finn  și sora lui, Linda (Aida Avieriței, sensibilitate fremătătoare, talent de mare viitor), chiar dacă sunt integrați social, au niște locuri de muncă, trăiesc cumva în afara societății, într-o lume care, însă, nu le poate oferi o porție prea mare de supraviețuire. E ”specială” și mama lor cu minte de copil, internată într-un azil. Actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila, Liliana Ghiță face din senila Elke un personaj antologic, de un burlesc dureros, aplaudat la scenă deschisă. De altfel, Ghiță este una dintre cele două mari revelații pe care le oferă acest spectacol.

A doua revelație este Natalia Călin. Personajul ei, Gabi, este o ardeleancă stabilită în Germania, care nu s-a lepădat nici de accentul specific, nici de filosofia de viață aferentă. Atât personajul cât și relația sa cu ”lupul” Rainer (Conrad Mericoffer) au o mega-încărcătură de umor, astfel încât patetismul înecăcios să fie înlăturat dintr-o situație realmente tragică, cum este și cea a bătrânei Elke.

Nefericire cu surâsul pe buze

Prin definiție, toate personajele din piesele Deei Loher sunt nefericite, chiar dacă suprafața surâzătoare, senină, pare să ateste altceva. Monika (Medeea Marinescu, grațioasă și subtilă) și Thomas (Mihai Călin, gradând cu mare rafinament intensitatea interpretării) sunt, în aparență, un cuplu fericit, dăruit cu un copil frumos și cuminte (Aris Bănuțoiu, dezinvolt de parcă s-ar fi născut pe scenă). El e polițist, iar ea așteaptă să fie avansată într-un post mai bine plătit. De altfel, așteptarea este cea care definește existența tuturor personajelor din piesă.

Soții Schmidt (splendid contrastul dintre făptura masivă a lui Cornel Scripcaru și gracilitatea de copil a Anei Ciontea) așteaptă apariția animalului care îi pândește din umbră, Mira (Diana Roman, pe cât de frumoasă, pe atât de expresivă) așteaptă să afle cine este tatăl ei, groparul Joseph (Claudiu Bleonț, foarte bun, ca de obicei) așteaptă cu fervoare să devină tată. La fel, Rainer așteaptă să se îmbogățească și el cumva, iubita lui, Gabi, așteaptă să descopere dacă va fi ucisă sau nu, iar lupoaica Ira (Diana Dumbravă) așteaptă să-i revină soțul care a plecat în urmă cu 29 de ani. Pentru ei, așteptarea e speranță, dar o speranță care nu-i poate vindeca de sentimentul crud că s-au furișat în propria viață hoțește, iar propria viață a devenit o capcană pe care n-o pot înțelege și din care nu pot evada, pentru că ”afară” e un loc și mai  înspăimântător.

Îl urmăresc pe Radu Afrim încă de la ”De ce fierbe copilul în mămăligă” (Teatrul Odeon, 2003) și remarc o admirabilă consecvență în ceea ce numim ”amprenta personală”. Tonalitatea bine temperată/filtrată în reproducerea textului, luciditatea viziunii, distribuirea inspirată și, adesea, surprinzătoare, a actorilor, sonoritățile – aici, muzica lui Vlaicu Golcea – dar și aliații redutabili, care vin din cultura și preferințele lui Afrim (personaje felliniene, pictura lui Arcimboldo, dansul contemporan ș.a.) fac din acest regizor o voce singulară, bine definită a teatrului nostru contemporan.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Dani Ioniță, Adi Bulboacă, Augustin Bucur

Într-un stat birocratic/mafiot, în care legile sunt făcute de retardați și aplicate de oligofreni, în care n-ai voie nici să respiri fără să dai șpagă, ”Revizorul” lui Gogol este un cuțit răsucit în rană. Ca să nu doară prea tare, Felix Alexa învelește cuțitul în niște puf. Care se dovedește, până la urmă, a fi vată de sticlă.

Locul

Premiera spectacolului ”Revizorul” marchează inaugurarea unei noi (și vechi) săli a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Splendida sală Studio a fost cel mai bun spațiu al Naționalului, dar n-a apucat să funcționeze prea mult. Ceaușescu a oferit-o Teatrului de Operetă, care tocmai rămăsese fără sediu. Directori după directori au încercat s-o recupereze, iar cel care, în fine, a reușit, este actualul director general, Ion Caramitru. De al cărui nume se va lega, în istoria instituției, și transformarea hardughiei ceaușiste într-un teritoriu privilegiat al polivalenței spirituale.

Antecedente

”Revizorul” regizat de Felix Alexa este a treia variantă de înscenare a cunoscutului text gogolian din câte am văzut în București. Prima, sub direcția de scenă a lui Serghei Cerkasski, cu Dan Puric în rolul titular, a avut premiera în 2002, la Teatrul Național. Un spectacol colorat, încărcat, vioi, specific rusesc. După vreo patru ani, Horațiu Mălăele montează la Comedie o versiune care va fi cu adevărat genială abia după ieșirea din distribuție a lui Bănică jr. (interpretul rolului titular). A treia variantă, propusă acum de Felix Alexa, e infinit mai bună decât cea a lui Cerkasski, dar nu depășește performanța de la Comedie.

Calități

Felix Alexa (autor și al versiunii scenice, după traducerea Mașei Dinescu) aduce povestea la zi, oferindu-ne tabloul unui iad pe care îl cunoaștem foarte bine. Scelerat, dar vesel. Și, numai pe alocuri, speriat.

Decorul creat de Andrada Chiriac este fabulos. Tavanul infernului pare să se sprijine pe colonade alcătuite din hârțoage peste hârțoage, o terifiantă metaforă a dictaturii conțopiste, care mai are puțin și ne sufocă de tot. Sugestiv este și costumul în dungi pe care îl poartă Primarul, vestimentație specifică oricărui mafiot care se respectă. Dar cea care dă nota profundă de originalitate acestui spectacol este ideea lui Felix Alexa de a construi un personaj dedublat cu ajutorul a doi actori cu solidă  experiență coregrafică, Marius Manole și Istvan Teglas. Cu ajutorul lor (dar și al celorlalți actori din distribuție) miza regizorului pe expresia corporală se soldează cu succes deplin.

Nu neapărat necesară, dar bine aleasă este muzica, al cărei comentariu în context se poate decodifica destul de ușor. ”Lacrimosa” din ”Recviemul” lui Mozart: Am murit și am ajuns în iad. ”Zborul cărăbușului” de Rimski-Korsakov: nevasta și fiica primarului sunt curioase, proaste și inutile ca două muște bâzâitoare, ”Lacul lebedelor”: ironie la adresa aparentei inocențe a lui Hlestakov etc.

Actori

Cum spuneam, piesa de rezistență a spectacolului este duetul Manole – Teglas. Hlestakov, în viziunea lui Felix Alexa, este mai puțin ticălos decât victimele lui. El minte și înșeală pur și simplu pentru că îi este foame, pe când ceilalți mint și înșeală din insațiabilă voracitate.

În plus, față de ceilalți, care sunt convinși că au dreptul să ducă netrebnicia dincolo de limite, Hlestakov are în Osip acel alter ego care conține simțul critic, conștiința. Dacă, în celelalte două variante ale ”Revizorului”, personajul Osip era oarecum expediat, rămânând un simplu servitor, aici are un rol important, aproape egal cu al personajului titular, un fel de prelungire a acestuia, punct de sprijin și cenzură interioară. Dar ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, trebuie să vedeți spectacolul. Claudiu Bleonț (Bobcinski) și Mihai Calotă (Dobcinski) îi întruchipează cu mult umor pe cei doi funcționărași băgăreți și plini de păreri, profesioniști ai lansării zvonurilor.

Eduard Adam (Ivan Șpekin, dirigintele poștei) face o creație remarcabilă, mai puțin din vorbe și foarte mult grație dexterităților sale de mim. Scena în care vine cu șpaga la Hlestakov este una dintre cele mai reușite din acest spectacol. Memorabilă este și prestația Irinei Movilă, care propune o Zemlianikă oportunistă, ipocrită, bârfitoare, gata să calce pe cadavre pentru a-și netezi calea. Amuzante și bâlbâielile inspectorului Hlopov (Armand Calotă). Ana Ciontea (soția primarului) și Ilinca Manolache (fiica primarului) interpretează sugestiv zuzele parvenite, nu prea inteligente, în schimb foarte doritoare de ”parteneriate” profitabile cu sexul opus. Axel Moustache (Gibner, medicul șef), Marcelo S. Cobzariu (judecătorul Liapkin-Tiapkin), Maria Buză (cântăreața), Ovidiu Cuncea (preotul), Cosmin Dominte și Răzvan Popa (bodyguarzi), Natalia Călin, Iuliana Moise, Carmen Ungureanu (soțiile demnitarilor) sunt prezențe imposibil de trecut cu vederea, chiar și atunci când nu au de rostit cuvinte.

Scăderi

Dacă nu mi-a plăcut ceva în acest spectacol ține strict de gustul meu personal și subiectiv. Primarul lui Mihai Constantin este exact ca majoritatea primarilor mioritici: grobian, hrăpăreț, (prea) zgomotos, violent, dictatorial, laș. Dar tocmai pentru că majoritatea este așa, soluția e mult prea simplă și necesită un efort minim și din punct de vedere regizoral, și din punct de vedere actoricesc.

Dacă punem primarul lui Mihai Constantin – alcătuit din linii groase, descifrabile din avion – lângă primarul lui George Mihăiță – care nu gesticulează, nu urlă, ci vorbește în șoaptă, amenințător, ca un infailibil reprezentant al răului – e clar că a doua propunere este mult mai bună, mai surprinzătoare. Apoi, împușcăturile din final. E adevărat, mulți impostori din politica autohtonă sunt convinși că au drept de viață și de moarte asupra oamenilor de rând, totuși, faptul că primarul împușcă doi oameni are, din punct de vedere artistic, o relevanță egală cu zero și distorsionează cercul vicios pe care îl propune Gogol ca final (deschis). Dar cu sau fără aceste scăderi, nespecifice rafinamentului eterat al montărilor lui Felix Alexa, la premieră s-a întâmplat ceva ce îl enervează tare pe Marius Manole: s-a aplaudat la scenă deschisă. Mult!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu