Cea mai urâtă dovadă a neprofesionalismului în critică (literară, plastică, de teatru,  sau film) nu e textul împănat cu greșeli de ortografie, ci modul flagrant în care se plătesc polițe. Sau se exprimă antipatii personale. Am citit un text despre ”Recviem”-ul lui Matei Vișniec, montat de Alexandru Dabija, la Teatrul Național. Scris de un critic atât de important încât nici măcar nu i-am reținut numele. Cisterna de venin împroșcat, în primul rând, asupra Teatrului Național, nu poate avea decât cauze strict subiective. Nu că aș accepta vreodată ideea că un critic (de teatru sau de orice altceva) poate fi întru totul obiectiv. E om și el. Dar asta înseamnă (și) a-ți stăpâni umorile. Dacă nu vrei să fii suspectat de incapacitate intelectuală. Sau de amatorism. Sau și mai rău de-atât. Dar să trecem la subiect.

Alexandru Dabija a înscenat un spectacol foarte bun, riscând să-i oripileze pe constipații în gândire, care consideră că e interzis să râzi de război și de moarte. Dar războiul, ca orice formă de violență, conține o incomensurabilă dimensiune a grotescului. Care nu poate fi exprimat decât prin umor negru, haz de necaz. Jelania nu mai are niciun rost. Nu schimbă nimic. E nevoie de sânge rece și detașare ca să poți înțelege și evalua istoria. Din acest punct de vedere, Vișniec&Dabija au un aliat puternic în Ada Milea, a cărei muzică, în care ironia înaintează până la sarcasm/cinism, se asortează la modul ideal cu atmosfera.

De fiecare dată când scriu despre un spectacol, fac tot posibilul să citesc și piesa. În cazul nostru, am găsit ”Recviem” în ”Omul din cerc” (Paralela 45, 2011). Am citit un text mustos, alert. Și am constatat că Dabija a făcut abstracție de didascalii. I-a silit pe Stalin, Lenin și Troțki să joace twister. A pus instrumente muzicale în mâinile morților. A eliminat hora și a introdus un tonomat la care se aude glasul dispăruților, dar și ABBA și ”osutășaptecutreeeismartefeeeem”, cu efecte comice de cea mai bună calitate. Dar cel mai important este că Dabija scoate războiul din unitatea concretă spațiu+timp și o aruncă în universalitate+eternitate. Printr-o infimă găselniță: de fiecare dată când se enunță numărul morților, 100 sau 300 sau 600, vocea gâjâită a Intendentului (Gavril Pătru) completează: ”de mii”. Așadar, nu mai vorbim despre morții unui război mondial (scuze, nu pot să scriu asta cu majuscule), ci despre morții tuturor războaielor din care omenirea n-a învățat nimic. O antologie a ferocității/voracității care, atunci când nu izvorăsc din foame pură, izvorăsc strict din prostie. Iar prostia e tragicomică și nu putem decât să ne apărăm de ea, râzând.

Decorul creat de Irina Moscu (asistent scenografie: Iulia Gherghescu) e un bun punct de sprijin al spectacolului. Pe fundal, o schelărie cu trei nivele cotropite de penumbre amintește de bolgiile Infernului. De acolo sosesc morții, din infernul războiului. Locul de adunare, un restaurant intitulat cu umor Chez Vichniec (altă abatere de la didascalii!) va adăposti pledoarii și ciorovăieli legate de ordinea în care morții vor defila spre casă. Replicile sunt absolut captivante. Iată ce susțin, de pildă, executații pentru înaltă trădare: ”Am trădat pentru că am avut un crez. Nu ne-am fofilat, n-am dezertat!” Muzica Adei Milea, culminând cu polemica dintre morții care cred în victorie și cei care nu cred, este în nota ei obișnuită, adică excelentă. Cum excelentă este însăși ideea de a înlocui sugestia folclorică din text, care plasa acțiunea cu prea multă exactitate în spațiul mioritic. Fără a crea o coregrafie propriu zisă, Florin Fieroiu reușește să plaseze personajele în ipostaze sugestive, nu arareori pline de haz. Acum, despre echipa de actori. Generalul lui Marius Rizea, un mort cumsecade, foarte bine construit ca psihologie și atitudine, mi-a amintit, prin bonomie și docilitate, de minunatul Svejk al lui Dem Rădulescu (jucat cu mulți ani în urmă, tot pe scena Teatrului Național) și, prin unele sacadări ale mișcării scenice, de Dictatorul lui Chaplin.

Gavril Pătru (Intendentul) este supus la mari cazne vocale, pentru că trebuie să-și schimbe vocea într-una gâjâită, ca și cum ar fi încasat un glonț în gât. În mod exemplar, actorul își duce personajul până la capăt, cu tot gâjâitul și șchiopătatul lui. Mihai Calotă (Troțki), Mihai Munteniță (Lenin) și Lucian Iftime (Stalin) alcătuiesc un trio burlesc, prin replică, dar și prin acțiunile pe care le întreprind (ies din toaletă pentru a cânta în deschidere, joacă twister, pregătesc asasinarea unor dramaturgi incomozi etc.). În roluri mai mici, dar nu nesemnificative ca prestație actoricească, îi vedem pe Afrodita Androne (Mama) și Ioan Andrei Ionescu (Funcționarul). Masa Morților Patriei, bine coagulată, sună ca o orgă sub degetele unui muzician priceput. Îi voi numi pe toți tinerii actori care alcătuiesc grupul de Morți ai Patriei: Cristian Bota, Nicholas Cațianis, Eduard Cârlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Mihai Nițu, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu. Deși reprezintă tipologii cât se poate de diverse, cei 14 soldați se adună într-o structură omogenă, grație bunei orchestrări venite din partea regizorului, dar și talentului propriu fiecăruia dintre ei.

După premieră, l-am întrebat pe Matei Vișniec dacă i-a plăcut spectacolul. ”Foarte mult. Se pare că întâlnirea mea cu Dabija este una foarte bună.” Așa cred și eu. Probabil, și o parte din public. Aia care nu e anchilozată în reguli artificiale. Deci, aplauze pentru toată echipa ”Recviemului”!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Absolut întâmplător, după drama lui Strindberg despre adulter, care se joacă la Comedie, scriu despre comedia despre adulter, care se joacă la Naționalul bucureștean. Aș fi curioasă să știu câți dintre cititorii mei știau că Ion Minulescu n-a scris doar poezii amoroase, ci și piese de teatru. De ce nu s-a limitat la celebrele-i Romanțe? Pentru că era convins că numai prin teatru va rămâne în memoria posterității. Calcul greșit. Romanțele l-au făcut nemuritor. Dar un gest de restituire nu strică niciodată. Așa se face că piesa lui Ion Minulescu, ”Allegro, ma non troppo”, stă aninată, mai nou, pe afișul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Vor fi încântați amatorii de teatru tradițional, cumsecade, elegant, în care nu se înjură și nu se dezbracă, în care partea deșucheată se află într-un subtext igienic, de unde nu lezează pudibonderia spectatorului de școală veche. Nu se abate de la rigorile școlii vechi nici actorul Răzvan Popa, în ipostază de regizor al spectacolului, nici scenografia tandemului Florilena Popescu-Fărcășanu & Maxim Corciovă.

Ca gen, spectacolul ”Allegro, ma non troppo” se situează între vodevil (fără cuplete) și teatru bulevardier, tema fiind una arhiexploatată de dramaturgii tuturor vremurilor: soția își înșeală bărbatul, bărbatul își înșeală soția, amanta și amantul înnoadă o frumoasă relație… Marius Rizea este milionarul Titu Micșoreanu. Fără a fi chiar atât de grobian și de idiot ca magnații zilei de azi, Micșoreanu este un parvenit cu tendințe snoabe de culturalizare. E un fel de Monsieur Jourdain care vrea să devină dramaturg. Cel care se străduiește să-i niveleze drumul spre noua ”vocație” este un fost coleg de școală, Ion Marian, de meserie dramaturg. Personajul, destul de schematic, este resuscitat cu măiestrie de Gavril Pătru. Hipersensibil, ușor nevrotic, sperios, Ion Marin nu este doar ”negrișorul” bogătașului, ci și amantul nevestei acestuia. Postură cu atât mai periculoasă, cu cât Micșoreanu a ajuns cu scrisul piesei (din piesă) fix la momentul în care trebuie să hotărască soarta unei neveste care și-a înșelat bărbatul. După părerea lui, trădătorii trebuie omorâți. Chestie care îl umple de fiori reci pe dramaturgul cu musca pe căciulă. Stare admirabil întruchipată de Gavril Pătru. Asupra cui se va repercuta concepția necruțătoare a milionarului Micșoreanu? Rămâne de văzut. Surpriză. În orice caz, nu asupra Cocuței Micșoreanu, care se iubește cu ”negrișorul” Marian. Deși nu prea înțeleg cum l-a cucerit… Costina Ciuciulică face din iubăreața Cocuță un  personaj destul de neconcludent, o damă total vitregită de sare și piper, rece și lipsită de vlagă. Nici Aylin Cadâr nu strălucește în rolul doamnei Noemi, amanta lui Micșoreanu, dar e bine exprimată, totuși, acea nonșalanță jemanfiche-istă a tinerelor care își savurează viața sărind din pat în pat. Bine articulat este personajul lui Eugen Cristea, samsarul Cuțui, picat ca musca în lapte fix în mijlocul tărășeniei.

Dar cea care culege caimacul (și aplauzele la scenă deschisă) este Victoria Dicu, în rolul servitoarei Florica. Pentru un actor, e sinucidere curată să aibă ca partener de scenă un copil, un câine sau pe Victoria Dicu. Poate să fie el geniul geniilor, publicul se va concentra asupra celor trei eventualități mai sus enumerate. În cazul nostru, Victoria Dicu este o servitoare hărnicuță și săritoare, care nutrește niște sentimente absolut romantice pentru dramaturgul Marian. Când îl vede, pe chipul Floricăi se instalează un zâmbet în care se combină exaltarea, tandrețea, timiditatea, dorința, într-un amalgam absolut irezistibil. Fie și numai pentru Florica Victoriei Dicu și merită să dai banii pe bilet. În rest, un spectacol care oferă strict divertisment și nu produce dureri de cap.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca