Clovni. Măscărici. Bufoni. Arlechini. Paiațe. ARTIȘTI. Există pentru a ne face pe noi să râdem. Sau să plângem. Sau să gândim. Există cât există, strălucesc cât strălucesc, pe urmă dispar din lumina reflectoarelor, iar noi îi uităm. Noi, publicul. Care am râs, am plâns, am iubit, am gândit, dar la urma urmei, ce mai contează. Uitarea e comodă.

De Ziua Mondială a Teatrului, am ales să vorbesc exact despre acest spectacol. Știu eu de ce. Matei Vișniec a scris ”Angajare de clovn” în urmă cu 40 de ani. Povestea e valabilă și azi. La noi și pretutindeni. Și Matei Vișniec, și Ion Caramitru iubesc circul. Eu nu iubesc circul, dar îi prețuiesc pe cei doi mai sus amintiți. Asta m-a convins să merg la spectacolul care se joacă în Sala Studio a Naționalului bucureștean. Am văzut, în urmă cu mulți ani, o ”Angajare de clovn” interpretată de trei actori ai Comediei Franceze, trei bătrâni înalți și frumoși, care își jucau rolurile în civil, adică fără costume de clovni, fără decor, doar ei trei. Și ușa. Dar câtă emoție erau în stare să transmită, așa, fără niciun fel de adjuvante! Prin urmare, cu așa un termen de comparație, aveam o ușoară strângere de inimă în drum spre teatru, deși știam că toți participanții la crearea spectacolului sunt de excepție.

Nu-i frumos să spui de la început cum e sfârșitul, dar nu pot să mă abțin: acest spectacol mi-a depășit cele mai îndrăznețe așteptări. Ceea ce părea, la început, un spectacol bun, dar tributar standardelor clasice, a dospit vertiginos și a explodat într-o feerie luxuriantă, care îți taie respirația. N-am să stric surpriza, dezvăluind cum și de ce, merită să vă asumați aventura! Hai să vorbim, mai bine, despre actori. În calitate de regizor al spectacolului, Ion Caramitru a avut fericita inspirație să-i distribuie în rolul bătrânilor clovni pe trei dintre cei mai tineri actori ai teatrului: Petre Ancuța, Emilian Mârnea, Florin Călbăjos.

Artiști totali, care știu muzică, instrumente, mișcare, rostire, și care vin din școala clujeană a profesorului Miklós Bács, aducând cu sine un discret și adorabil accent ardelenesc. Cei trei se transformă în clovni bătrâni și chiar îi crezi și empatizezi, și ți-e milă, deși zâmbești a râde. Artiști în ruină, pe care nu-i mai vrea nimeni, dar care speră într-o întorsătură favorabilă a sorții.

Petre Ancuța este Filippo, împletind disperarea cu ironia șfichiuitoare, mefistofelic și copilăros în același timp. El este cel mai puternic în trioul de ratați. Nicollo este, în interpretarea sensibilă a lui Emilian Mârnea, arlechinul transparent ca o libelulă, mereu suspicios, mereu în pragul atacului de panică, dar afișând o jovialitate caracteristică inocenților.

Pare cel mai vulnerabil, mai ales în comparație cu grandomanul Peppino, o fascinantă creație a lui Florin Călbăjos. Peppino este clovnul care a reușit să-și transceandă condiția, părăsind rumegușul arenei pentru a accede la nobila scândură a scenei. A fost Richard al III-lea, a fost și Lear, dar gloria degrabă apune și, iată-l întors la starea de măscărici tragic, așteptând un job în fața ușii care nu vrea să se deschidă.

Călbăjos e imprevizibil în tot ce face, iar finalul acela apoteotic, în care cântă la vioara cu goarnă (higheghe) tema principală din ”La Strada”, compusă de Nino Rota, mi se pare genial. Nu știu cine a fost cu ideea, dar merită cel puțin o oră de aplauze. Dacă prima parte e despre disperare, coșcoveală, durere, tristețe, ratare, a doua parte – universul amintirii – e strălucitoare ca Cirque du Soleil, o feerie încântătoare, pe care a contemplat-o zâmbind însuși creatorul ei, Ion Caramitru.

Cu ani în urmă, când piesele lui se jucau prin pub-uri și mici teatre de cartier, deși notorietatea sa era deja de rezonanță mondială, Matei Vișniec îmi vorbea despre dezamăgirea de a nu-i fi jucată nicio piesă la Teatrul Național. De-acum, are toate motivele să se declare satisfăcut. Anul trecut, Alexandru Dabija i-a montat (exemplar!) ”Requiemul”, anul acesta a fost impresionat până la lacrimi de profunzimea viziunii lui Ion Caramitru asupra ”Angajării de clovn”.

Și, desigur, de minunile făptuite de complicii acestuia. Actorii Petre Ancuța, Emilian Mârnea. Florin Călbăjos, artiștii de circ Antonio (un personaj cu adevărat fellinian!), Vanda și Constantin Rotaru, clovnul Cristiano, Bogdan Andreescu, Camelia Lazăr, Valentin Iancu, Mariana Ionescu,, Cristian Enoiu, Robert Stan ș.a. Amfitrioni muzicali: Clara Toplicianu și Lorena Sanda. Decorul Florilenei Popescu Fărcășanu și costumele Lilianei Cenean au fost puse frumos în valoare prin light designul lui Chris Jaeger și grafica animată creată de Matei Branea, Bogdan Nedelcu, Matei Monoranu (CINETic). Coregrafia – Florin Fieroiu. În seara aceasta, celebrând Ziua Mondială a Teatrului, spectacolul s-a jucat în cadrul campaniei UNITER, ”Artiștii pentru artiști”. Nu mă îndoiesc că sala a fost arhiplină. Ca de obicei, la un spectacol atât de bun.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Cehov a fost medic. Deci știa că un glonț tras în cap nu e întotdeauna fatal. Poate așa se explică finalul deschis al ”Pescărușului”. Poate că ar fi scris un sequel dacă n-ar fi trăit doar 44 de ani. Și, totuși, iată că sequel-ul există, creat de un fin cunoscător al spiritului cehovian, Matei Vișniec. ”NINA sau Despre fragilitatea pescărușilor împăiați” duce mai departe povestea triunghiului inițial: Nina – Treplev – Trigorin.

Locul: vechiul conac al Arkadinei, încremenit într-o iarnă eternă. Timpul: se anulează când Nina oprește pendulul. Avem, așadar, o glaciațiune atemporală, din care cei trei vor putea evada. Sau nu. Niște ratați: Nina – o actriță fără glorie, Trigorin – un fost mare scriitor, părăsit de muze, Treplev – un dramaturg bun, dar neînțeles. Kostea Treplev nu mai are alura romantic-clorotică din tinerețe. Nina îi va aminti asta când va apărea din nou în viața lui, după 20 de ani. Ea însăși schimbată. Subtil și cu o anume ironie latentă, Matei Vișniec îl lasă pe spectator să hotărască dacă Nina s-a schimbat în bine sau în rău, dacă finalul este sau nu fericit.

Distribuția pe care mizează regizorul Alexandru Maftei conține câteva rafinamente care fac deliciile inițiaților. Gheorghe Visu a mai fost Trigorin, în spectacolul montat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, în 1993. Lucian Pavel nu cred că a jucat încă vreun personaj din galeria cehoviană, în schimb, asemănarea lui cu Matei Vișniec este destul de ușor de remarcat. De trei ani, Mihaela Teleoacă joacă în ”Pescărușul” montat de Antoaneta Cojocaru la Teatrul Bulandra (Laboratorul de noapte). În spectacolul de la Bulandra este Arkadina, cea care își pierde și fiul, și iubitul. În spectacolul de la Comedie este Zarecinaia, cea care pune stăpânire pe amândoi. În ”Pescărușul”, Arkadina – Teleoacă zace precum un fetus bolnav, în nisipul negru. Aceeași poziție de fetus o preia Zarecinaia – Teleoacă în ”Nina” lui Vișniec.

Acum, Nina are în jur de 40 de ani. Mihaela Teleoacă exprimă cu maximă virtuozitate stările ei, mai mult sau mai puțin disimulate. Nu mai acceptă rolul de pescăruș ucis și împăiat. Vulnerabilă doar în aparență, Nina știe foarte exact ce vrea: să obțină plata pentru cei 20 de ani care i-au fost furați. Umilă și iubitoare în raport cu Treplev, devine o Gorgonă cu privire sticloasă de îndată ce apare Trigorin. De fapt, în nebunia ei, nu i-ar păsa dacă i-ar vedea morți pe amândoi. Și chiar îi ispitește cu pieirea, invitându-i să se dueleze pentru ea. Însăși intenția de a răspunde la sutele de scrisori pe care i le-a trimis Treplev (și le-a lăsat nedeschise), are o anume notă de sadism. E magnifică Mihaela Teleoacă în dansul acesta pe muchie de cuțit, între bine și rău, iubire și ură, iertare și răzbunare.

Treplev, în interpretarea lui Lucian Pavel, are, precum luna, o față vizibilă și una nevăzută. E singur în pustietatea înghețată, își taie singur lemnele, se hrănește cu ce vânează și pare total detașat de restul lumii. Dar reface în fiecare an micul teatru din grădină, semn că dramaturgul din el nu s-a resemnat cu tristețea de a nu fi înțeles. În raport cu Nina, care l-a părăsit, împingându-l la sinucidere, și Treplev este un pescăruș. O victimă. Foarte bine instalat în rol, Lucian Pavel propune în modul cel mai convingător un Treplev matur, ”cu burtă”, în care s-a stins pasiunea năvalnică din tinerețe, dar o reprimește pe Nina în numele fostei iubiri, sau, poate, din compasiune, sau, poate, pentru a-și alina singurătatea, sau cine știe de ce.

Spre deosebire de primul Trigorin, pe care l-a jucat la Teatrul Mic, un bărbat în floarea vârstei și în culmea gloriei, Gheorghe Visu dă viață magistral unui Trigorin îmblânzit (dresat?), cu aer de bunic grijuliu. A înfruntat gerul și nămeții venind după Nina, să se convingă că e bine și să-i aducă papuceii și hălățelul pe care trebuie să le aibă la îndemână când se trezește. Deși copleșit de senectute, Trigorin nu și-a pierdut umorul și gustul pentru persiflare.

Impecabil orchestrați de regizorul Alexandru Maftei, și având bune puncte de sprijin în decorul lui Vali Ighigheanu, costumele Brândușei Ioan și muzica lui Dragoș Alexandru, cei trei actori funcționează în armonie deplină, depănând povestea spre finalul care, departe de a se concretiza într-un răspuns, lansează câteva întrebări. Despre viață, despre revoluția în teatru. Încântat de cele văzute la premieră, Matei Vișniec a mărturisit că are momente când simte că el însuși e ”Treplev, cu piesele lui neînțelese”. Din fericire, sunt destui aceia care îi înțeleg și iubesc piesele, altfel n-ar fi cel mai jucat dramaturg român pe tot mapamondul.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alexandru Maftei

Cea mai urâtă dovadă a neprofesionalismului în critică (literară, plastică, de teatru,  sau film) nu e textul împănat cu greșeli de ortografie, ci modul flagrant în care se plătesc polițe. Sau se exprimă antipatii personale. Am citit un text despre ”Recviem”-ul lui Matei Vișniec, montat de Alexandru Dabija, la Teatrul Național. Scris de un critic atât de important încât nici măcar nu i-am reținut numele. Cisterna de venin împroșcat, în primul rând, asupra Teatrului Național, nu poate avea decât cauze strict subiective. Nu că aș accepta vreodată ideea că un critic (de teatru sau de orice altceva) poate fi întru totul obiectiv. E om și el. Dar asta înseamnă (și) a-ți stăpâni umorile. Dacă nu vrei să fii suspectat de incapacitate intelectuală. Sau de amatorism. Sau și mai rău de-atât. Dar să trecem la subiect.

Alexandru Dabija a înscenat un spectacol foarte bun, riscând să-i oripileze pe constipații în gândire, care consideră că e interzis să râzi de război și de moarte. Dar războiul, ca orice formă de violență, conține o incomensurabilă dimensiune a grotescului. Care nu poate fi exprimat decât prin umor negru, haz de necaz. Jelania nu mai are niciun rost. Nu schimbă nimic. E nevoie de sânge rece și detașare ca să poți înțelege și evalua istoria. Din acest punct de vedere, Vișniec&Dabija au un aliat puternic în Ada Milea, a cărei muzică, în care ironia înaintează până la sarcasm/cinism, se asortează la modul ideal cu atmosfera.

De fiecare dată când scriu despre un spectacol, fac tot posibilul să citesc și piesa. În cazul nostru, am găsit ”Recviem” în ”Omul din cerc” (Paralela 45, 2011). Am citit un text mustos, alert. Și am constatat că Dabija a făcut abstracție de didascalii. I-a silit pe Stalin, Lenin și Troțki să joace twister. A pus instrumente muzicale în mâinile morților. A eliminat hora și a introdus un tonomat la care se aude glasul dispăruților, dar și ABBA și ”osutășaptecutreeeismartefeeeem”, cu efecte comice de cea mai bună calitate. Dar cel mai important este că Dabija scoate războiul din unitatea concretă spațiu+timp și o aruncă în universalitate+eternitate. Printr-o infimă găselniță: de fiecare dată când se enunță numărul morților, 100 sau 300 sau 600, vocea gâjâită a Intendentului (Gavril Pătru) completează: ”de mii”. Așadar, nu mai vorbim despre morții unui război mondial (scuze, nu pot să scriu asta cu majuscule), ci despre morții tuturor războaielor din care omenirea n-a învățat nimic. O antologie a ferocității/voracității care, atunci când nu izvorăsc din foame pură, izvorăsc strict din prostie. Iar prostia e tragicomică și nu putem decât să ne apărăm de ea, râzând.

Decorul creat de Irina Moscu (asistent scenografie: Iulia Gherghescu) e un bun punct de sprijin al spectacolului. Pe fundal, o schelărie cu trei nivele cotropite de penumbre amintește de bolgiile Infernului. De acolo sosesc morții, din infernul războiului. Locul de adunare, un restaurant intitulat cu umor Chez Vichniec (altă abatere de la didascalii!) va adăposti pledoarii și ciorovăieli legate de ordinea în care morții vor defila spre casă. Replicile sunt absolut captivante. Iată ce susțin, de pildă, executații pentru înaltă trădare: ”Am trădat pentru că am avut un crez. Nu ne-am fofilat, n-am dezertat!” Muzica Adei Milea, culminând cu polemica dintre morții care cred în victorie și cei care nu cred, este în nota ei obișnuită, adică excelentă. Cum excelentă este însăși ideea de a înlocui sugestia folclorică din text, care plasa acțiunea cu prea multă exactitate în spațiul mioritic. Fără a crea o coregrafie propriu zisă, Florin Fieroiu reușește să plaseze personajele în ipostaze sugestive, nu arareori pline de haz. Acum, despre echipa de actori. Generalul lui Marius Rizea, un mort cumsecade, foarte bine construit ca psihologie și atitudine, mi-a amintit, prin bonomie și docilitate, de minunatul Svejk al lui Dem Rădulescu (jucat cu mulți ani în urmă, tot pe scena Teatrului Național) și, prin unele sacadări ale mișcării scenice, de Dictatorul lui Chaplin.

Gavril Pătru (Intendentul) este supus la mari cazne vocale, pentru că trebuie să-și schimbe vocea într-una gâjâită, ca și cum ar fi încasat un glonț în gât. În mod exemplar, actorul își duce personajul până la capăt, cu tot gâjâitul și șchiopătatul lui. Mihai Calotă (Troțki), Mihai Munteniță (Lenin) și Lucian Iftime (Stalin) alcătuiesc un trio burlesc, prin replică, dar și prin acțiunile pe care le întreprind (ies din toaletă pentru a cânta în deschidere, joacă twister, pregătesc asasinarea unor dramaturgi incomozi etc.). În roluri mai mici, dar nu nesemnificative ca prestație actoricească, îi vedem pe Afrodita Androne (Mama) și Ioan Andrei Ionescu (Funcționarul). Masa Morților Patriei, bine coagulată, sună ca o orgă sub degetele unui muzician priceput. Îi voi numi pe toți tinerii actori care alcătuiesc grupul de Morți ai Patriei: Cristian Bota, Nicholas Cațianis, Eduard Cârlan, Sorin Dobrin, Ștefan Huluba, Emilian Mârnea, Mihai Niță, Mihai Nițu, Vladimir Purdel, Andrei Redinciuc, Alec Secăreanu, Andrei Seușan, Ionuț Toader, Alexandru Voicu. Deși reprezintă tipologii cât se poate de diverse, cei 14 soldați se adună într-o structură omogenă, grație bunei orchestrări venite din partea regizorului, dar și talentului propriu fiecăruia dintre ei.

După premieră, l-am întrebat pe Matei Vișniec dacă i-a plăcut spectacolul. ”Foarte mult. Se pare că întâlnirea mea cu Dabija este una foarte bună.” Așa cred și eu. Probabil, și o parte din public. Aia care nu e anchilozată în reguli artificiale. Deci, aplauze pentru toată echipa ”Recviemului”!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Habar n-am de ce-mi mulțumește mie toată lumea că a venit Matei Vișniec de la Paris la Teatrul În Culise, să vadă spectacolul ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu”. Eu n-am făcut decât să-i aduc la cunoștință că regizorul Cristian Bajora și actorii Maria Popovici, Ioana Chelmuș, Florin Frățilă, Ionuț Iftimiciuc, Alexandru Minculescu, Ștefan Nistor au făcut un lucru bun. Numai că, atunci când reputatul dramaturg m-a anunțat că vine la București, am avut exact aceeași strângere de inimă pe care a avut-o și echipa spectacolului, în frunte cu Cristian Bajora. Pe Matei Vișniec îl știu de când eram începători în ale literaturii. Știu de atunci cât este de riguros în toate. Mă gândeam că, poate, având anvergura internațională pe care i-o știm, nu va aprecia tipul de umor cu care sunt ”asezonate” piesele sale scurte, ce alcătuiesc spectacolul ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu”. Pe urmă, am răsuflat ușurată. Matei Vișniec râdea. Și a râs mult. Deci nu s-a supărat că regizorul și actorii și-au permis să mai… ”brodeze” pe marginea partiturii. După părerea mea, reprezentația a fost și mai bună decât cea pe care am văzut-o prima oară și am descris-o în cronică (o puteți citi, ceva mai în urmă). Iar publicul a fost deștept și elegant. A înțeles, s-a amuzat, a participat, a aplaudat.

La sfârșit, invitatul de onoare a rostit câteva cuvinte pe care nu le pot reproduce în totalitate, pentru că domnul Vișniec vorbește mult mai repede decât aleargă pixul meu. Spicuiesc din cuvintele dramaturgului: ”Mulțumesc că-mi țineți în viață niște texte pe care le-am scris în singurătate, fără să mă gândesc ce s-ar putea face cu ele pe scenă. Acest spectacol este, pentru mine, un cadou minunat, cum este și spațiul în care se joacă. În vremea când eram în țară, nu exista așa ceva. Am descoperit café-teatrul la Paris. (…) Mi-a plăcut extraordinar de mult spectacolul, dar cu adevărat extraordinar este ce improvizați voi pe lângă textele mele. V-am spus la telefon că puteți să faceți ce vreți cu ele și ați mers până în pânzele albe în materie de  inventivitate. (…) Cu cât mai mult am vizitat Occidentul, cu atât mai mult îmi place Bucureștiul. Se întâmplă ceva în țara asta, chiar dacă oamenii politici o fac de râs. Creativitatea tinerilor mi se pare o revanșă uluitoare față de clasa politică! (…) N-aș fi scris aceste texte dacă nu eram întristat de cantitatea mare de clișee ale Occidentului față de Balcani. Trebuie să treacă un secol ca să se dezlipească un clișeu din ăsta de pe fruntea țării. O țară poate oferi 150 de subiecte negative. De România sunt legate doar vreo patru: câini vagabonzi, orfelinate, romi, corupție… Numai patru subiecte negative timp de 25 de ani? Înseamnă că e o țară anormală. (…) Spațiul acesta îmi amintește de studenția mea, când locuiam într-un demisol, pe strada Galați, în apropiere de Piața Rosetti. Repet, sunteți extraordinari, aveți un talent care gâlgâie, sare, te ține într-o stare de frumusețe. Iar locul acesta este absolut fabulos, cu public de bună calitate.” Așa grăit-a Matei Vișniec, un dramaturg de talie internațională, ale cărui piese se joacă în peste 30 de țări de pe mapamond. Mai târziu, la un aparté cu eroii principali ai serii, mi-a confirmat că n-am scris minciuni în cronica despre ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu”. Dar aștept și confirmările voastre, ale spectatorilor!

Gabriela Hurezean

Joia trecută, pe un ger paralizant, m-am dat pe gheață până-n Hristo Botev, o stradă fără numere pe case, ca multe alte străzi din București. Am nimerit vila de la numărul invizibil 25, în care s-a mutat Teatrul În Culise, abia după ce am sunat-o pe draga de Vania. Apoi, totul a decurs șnur. M-am urcat în pod, am fost condusă la o masă, am comandat o cafea mică&rea, am primit exact ce am cerut, apoi a început să-mi bâzâie vocea din cap: ”Domn’e, ce seamănă picolița asta cu Maria Popovici…” Intervine vocea rațiunii: ”Picolița e mult mai înaltă (încă nu văzusem platformele…) și, în fond, ce să caute Maria printre mese?” Până la urmă, vocea rațiunii – rațiunii a pus lucrurile la punct: ”Dacă e Maria, înseamnă că ne aflăm într-o convenție. S-o respectăm.” Așa că mi-am văzut de cafeaua mică și letală, până când picolița a început să țipe nervoasă că e prea multă gălăgie, că ne holbăm la ea ca proștii, că o batjocorim pe la spate, că noaptea se prăbușește mai repede, că fumătorii fumează la nefumători…

M-am prins. E Maria Popovici care interpretează rolul chelneriței obosite din piesa lui Matei Vișniec, ”Nota de plată mecanică”. Cu nerv și umor, așa cum ne-a obișnuit de ceva vreme, actrița ne învăluie în monologul metaforă, până la finalul cu ”Cine a cerut nota de plată? (…) A venit judecata de apoi, am să vă fac socoteala pe loc (…) Iată și nota de plată… Paraziți nemernici ce sunteți… Găuri cosmice ce sunteți… Ați vrut să plătiți, hai, plătiți…” Fisa îmi cade zdrăngănind puternic. Înainte de începerea spectacolului, Maria i-a transmis băiatului care mi-a adus cafeaua: ”Doamna vrea nota de plată!” Îmi iau în serios rolul de parazit nemernic și gaură cosmică și urmăresc mai departe spectacolul. Cu tot mai mare încântare.

Regizorul Cristian Bajora a adunat sub basca ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu” câteva piese scurte de-ale lui Matei Vișniec. Selecție inspirată și perfect plasată în spațiul din podul Copper’s Pub. Cu o distribuție care și-a asumat personajele în mod exemplar și un eșafodaj caleidoscopic al poveștilor impecabil înlănțuit. Temele ne sunt bine cunoscute: aspirația Estului către Vest și către America, țara câinilor cu covrigi în coadă, sărăcia care umilește și prostituează, ”poporul fluid” care supraviețuiește acomodându-se rapid cu invadatorii, țiganul și maneaua servite turiștilor pe post de specific local… Înțelegând că ironia usturătoare a textului nu are nevoie de îngroșări, Florin Frățilă creează un doctorand de o seninătate naivă, care răspunde în tonalitate albă întrebărilor tot mai iritate ale președintelui comisiei (Ionuț Iftimiciuc). Cum dovedește doctorandul existența poporului fluid? Iată: ”Faptul că n-a lăsat nimic în urma sa este o dovadă irefutabilă a existenței sale. Idealul acestor oameni a fost, cum spuneam, unul singur: să nu fie supuși. Prețul plătit este, deci creativitate zero… și originalitate zero… cu excepția unei tulburătoare capacități de imitare. (…) Astăzi îi imită pe americani. (…) Poporul fluid despre care vorbesc s-a mondializat.” Despre ”mondializare” e vorba și în piesa următoare, ”Welcome America!”. Ioana Chelmuș nuanțează riguros, păstrând cu grijă distanța față de granița șarjei, un personaj ambivalent: pe de o parte, e mama unui bebeluș bolnav, îngrijt de un tată nu prea priceput, pe de altă parte e prostituata care încearcă să facă bani, vânzându-se soldaților americani și visând că, printre ei, va fi și un Făt Frumos care o va duce în America. Tenta tragicomică a prostituatei Cristina este bine potențată de comicul total al proxenetului Costică,  disperat să-și vândă marfa (Ionuț Iftimiciuc). Ștefan Nistor pune corect în pagină metafora frontierei care nu mai e bună decât că te ușurezi pe ea și investește emoție autentică în bătrânul orb, veteran de război, a cărui singură bucurie este să asculte cum trece un tren de lux, imaginându-și interiorul lui. Iar trenul de lux, venit din Occident, trebuie primit în Balkania cum se cuvine!

Regizorul isteric (Ionuț Iftimiciuc) organizează o nuntă cu specific local, ”o scenă folclorică viscerală în stil Kusturica”. La întrebarea timidă ”De ce, când trenul ajunge în Balcani, trebuie să fie întâmpinat de un grup de țigani?”, regizorul răspunde răstit: ”Ce, bă, ești rasist?” Maria Popovici e minunată în rolul miresei. Dacă în ipostază de chelneriță evolua pe note înalte, energice, de data asta e deconcertată, pare să nu înțeleagă nimic din ce se întâmplă iar expresiile de nelămurire, încordare, uimire se succed pe chipul ei în modul cel mai natural. La fel de convingător este Alexandru Minculescu, în toate rolurile pe care le întruchipează: paznicul, iubitul fiicei bătrânului orb, ginere la nunta țigănească. Dacă la ”Dansul buricului” s-a râs pe rupte, ”România, free country” a stârnit hohote și mai mari. Florin Frățilă e manelistul care conversează cu americanul ecologist (Ștefan Nistor), acesta din urmă călătorind în jurul lumii fără să aibă vreun ban în buzunar. Cum se leagă un dialog între doi oameni care nu au o limbă comună, veți afla mergând să vedeți spectacolul (găsiți programul pe site-ul teatrului În Culise). De altfel, merită să le vedeți toate spectacolele, pentru că sunt create din pură iubire, cu bani puțini spre deloc, de niște artiști kamikaze, dispuși să moară cu teatrul de gât. De-asta îi iubesc eu pe cei care joacă underground. Iubiți-i și voi, că merită.

Gabriela Hurezean

Fotografii: Vania Pierșinaru