Pe-aici, pe la noi, sunt destul de puțini cei ce știu care este diferența dintre musical, music-hall și operetă. Răzvan Mazilu știe și, de câțiva ani încoace, ne tot oferă lecții încântătoare de musical. La București, la Timișoara, la Târgu Mureș. După succesul cu ”Mon Cabaret Noir” (Teatrelli), aduce bucureștenilor un nou regal, ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” de Lee Hall (după romanul lui Alan Warner, ”The Sopranos”).

Textul, bine tradus și adaptat de Carmen Stanciu, a fost transpus de Răzvan Mazilu pe scena Teatrului Excelsior. Premiera a avut loc la sfârșitul stagiunii trecute, în prag de vacanță. Au trecut două luni de atunci. A lăsa timpul să-ți filtreze impresiile e un experiment interesant. Ceea ce-ți rămâne în memorie (și, uneori, în inimă) dintr-un spectacol e partea lui cea mai importantă, neperisabilă. Primul lucru pe care mi-l amintesc este că fetele cântă dumnezeiește. Am văzut  toate variantele englezești pe care le-am găsit și n-am nici cel mai mic dubiu: ale noastre cântă cel mai bine! Și nu partiturici lejere, ci fragmente din muzici grele: Matthäus Passion de Bach, Stabat Mater de Pergolesi, Hallelujah de Händel, Lacrimosa de Karl Jenkins, Pie Jesu de Andrew Lloyd Weber. Sau din piese de rezistență  apropiate vârstei lor: Yesterday (Beatles) Tears in Heaven (Eric Clapton), Good morning little schoolgirl (Rod Stewart), Xanadu (Electric Light Orchestra), Love Hurts (Nazareth). Cele șase actrițe sunt acompaniate live de Adina Cocargeanu (pian), Imola Tamás (percuție), Andreea Archip (pian), Dana Georgescu (chitară bas).

Dincolo de muzică, e captivantă și povestea care poate fi a oricărui adolescent, chiar dacă nu este elevul unei școli catolice din Scoția. E despre setea de libertate și de iubire, despre teribilism candid și aventură, despre bucurie și tristețe, despre jungla lumii civilizate cu toate riscurile ei. Și despre Fecioara Sfântă a fiecăruia, grabnic ajutătoare. Dar nu chiar întotdeauna. Pe parcursul celor câteva ore cât scapă de sub controlul măicuțelor, cele șase coriste își dezvăluie poveștile, secretele, caracterul. Un bun prilej să descoperim niște actrițe totale, care cântă, dansează și sunt în stare să interpreteze orice rol. Ele joacă și rolul măicuței, și pe cel al drogatului hoț, și pe cel al masculului libidinos ș.a.

Alina Petrică este Orla,  un îngeraș depravat, cu accese de cinism, care ascunde profunzimi nebănuite, suferință, iubire și generozitate. Cei care au văzut-o deja în ”Mon Cabaret Noir”, ”(D)efectul Placebo”, ”Deșteptarea primăverii”, ”Aglaja”, știu că, deși foarte tânără, Alina Petrică este deja o mare actriță, tot mai bună, cu fiecare rol pe care și-l adaugă în portofoliu. La același nivel se situează Ana Bianca Popescu, posesoarea unei voci extraordinare și a unei admirabile capacități de transfigurare. Ea este Fionnula, creierul grupului, dar și capul răutăților. O prezență pregnantă, transmițând stări molipsitoare, o siguranță și o asumare a personajului frizând perfecțiunea. O adolescentă încercând să-și descifreze sexualitatea incertă. Pe care Fecioara grabnic ajutătoare n-o prea ajută.

Cum Răzvan Mazilu stăpânește alchimia alegerii unei distribuții impecabile, celelalte patru actrițe, încă insuficient cunoscute publicului, sunt în deplină armonie cu întregul. Daniela Tocari, sensibilă, discretă, interiorizată (tocmai de aceea, transmițând multă emoție) este Manda, fata săracă, încercând să-și ascundă necazurile și din demnitate, dar și din dorința de a nu fi respinsă de colegele care nu știu ce înseamnă să fii sărac. Meda Topârceanu este adorabilă în rolul lui Chell, fata care își poartă cu dezinvoltură și drăgălășenie kilogramele în plus, chiar dacă, la un moment dat, seamănă cu un dirijabil argintiu, încălțat cu cizme de motan din basme. Oana Pușcatu este Kylah, ”fata rea”, cu gura mare, dar cu suflet și mai mare.

Un personaj complex construiește și Ioana Mărcoiu: Kay – tocilară, fandosită, distantă, arogantă – ascunde un secret care o va azvârli curând din turnul de fildeș. Se pare că, deocamdată, nici ea nu se bucură de grațiile Fecioarei grabnic ajutătoare. Care, într-un târziu, se va arăta, una și aceeași pentru toate copilele care știu prea bine că ”nu suntem noi îngeri, dar nu putem spune minciuni despre maica Domnului”. Fără îndoială, musicalul ”Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” este încă o victorie a lui Răzvan Mazilu, în calitate de regizor și coregraf, și a echipei cu care a lucrat: Romana Țopescu, Dragoș Trăistaru (scenografia), Lucian Vlădescu (orchestrația și adaptarea muzicală), Alin Popa (light design), Gönül Abdula (pregătirea muzicală), Raluca Nicolae (asistent coregrafie). Un spectacol viu, vibrant, captivant, care pare că se termină prea repede, deși durează două ore și 20 de minute. Dacă aveți noroc și mai prindeți bilete, îl puteți vedea duminică, 3 septembrie, de la ora 19.00. La Teatrul Excelsior.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Runcanu

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru umorul lui Răzvan Mazilu (savurat mai mult în viața reală și mai puțin în cursul spectacolelor în care a creat roluri antologice). Se pare că percutăm la același gen de poante, lucru care m-a făcut să mă amuz la premieră mai mult decât ar fi fost normal.

Mazilu poate să facă orice. De exemplu, să danseze rolul trenului care o calcă pe Anna Karenina. Prin urmare, a regiza ”În plină glorie” la Teatrul de Comedie, în spiritul acestui teatru, poate fi pentru el o joacă. Nonșalantă și plină de farmec. Piesa dramaturgului britanic Peter Quilter brodează grațios pe marginea biografiei reale a Florencei Foster Jenkins, considerată cea mai lipsită de talent cântăreață a Americii interbelice. Interpretând acest rol, Gabriela Popescu mai oferă o copleșitoare măsură a harului actoricesc care i-a fost dăruit. Deși pare total ”dusă cu capul”, cântăreața întruchipată de această mare actriță te cucerește din prima. Camera de hotel în care trăiește diva (minunată scenografia Iulianei Vîlsan!) are somptuozitatea și strălucirea kitsch specifică talentului mititel, care se visează regină la Carnegie Hall. Am rămas cu un zâmbet larg încremenit pe față contemplând personajul fabulos construit. Și actoricește. Și regizoral.

Îmi vine și acum să râd pentru că știu de la cine a fost împrumutat acel gângurit/mârâit cu care Florence își încheie frazele, știu de la cine vine și atitudinea aceea patetic teatrală de megadivă descinsă miraculos printre muritorii de rând. Bănuiesc și de ce a fost invitată tocmai Felicia Filip să interpreteze glasul publicului nemulțumit. N-o să dezvălui aceste secrete de ”laborator”, dar cei care vor dezlega rebusul se vor amuza, garantat, cel puțin cât m-am amuzat eu. Deși menajera, bucătăreasa&camerista Maria (Andreea Samson, remarcabilă) o consideră ”loca” , Florence nu e deloc nebună. Doar pare. E o femeie care visează cu toată ființa ei și, chiar dacă nu are instrumentele necesare atingerii visului, acesta, culmea, se împlinește! În parte, și datorită câtorva apropiați care o încurajează. Atașant, sensibil, duios, ironic și comic în același timp, este Saint Clair Byfield, interpretat de George Mihăiță. Actor ratat, (a jucat în ”comedia Richard al III-lea”, la care Dorothy a râs cu lacrimi…) St. Clair mai păstrează urme de morgă british, din ce în ce mai estompate de iubirea pe care o poartă Florencei. Pe care o numește ”privighetoarea mea”, deși cântă ca o rață frăgezită cu whisky.

O urmează și o sprijină în toate, e singurul care crede în visul ei. O urmează – pentru că n-are încotro – și pianistul Cosmé McMoon, pe care diva îl angajează ca acompaniator și corepetitor. Deși interpretarea Florencei îi provoacă escoriații pe timpan, va deveni, și el, în scurt timp, un admirator al ei. În rolul pianistului se întrece pe sine Mihai Bisericanu, acest uomo universale despre care mi-e greu să stabilesc dacă e mai bun ca actor sau ca muzician. El este cel care prestează și ”uvertura” spectacolului, interpretând cu virtuozitate la pian piese vechi, nostalgice, ca fond sonor pentru secvențe din filmele anilor 40 ai secolului trecut.

Cele două balerine ale divei – interpretate adorabil de Simona Stoicescu și Meda Topîrceanu – sunt frișca de pe tort. Aducând subiectul spre actualitate, cele două balerine sunt și backing vocals și, la nevoie, cor de operă. Apocaliptică scena cu Habanera, când cele două cântă (mai bine decât diva!) având dinții încleștați pe cozile trandafirilor. Într-un travesti reușit, Eugen Racoți o întruchipează pe naiva, înduioșătoarea Dorothy, prietena Florencei. O doză sănătoasă de comic aduce și prezența sopranei Felicia Filip, în rolul doamnei Johnson, purtătoarea de cuvânt a melomanilor revoltați.

Mai pe scurt, la Teatrul de Comedie s-a născut o comedie bună. Hazul decurge din aproape tot ce se întâmplă pe scenă, chiar și atunci când e vorba de o înmormântare. Sunt comice costumele Florencei, apoteoza fiind atinsă de păunul pe care îl poartă pe cap la marele concert de la Carnegie Hall. Dar cel mai amuzant este modul în care Gabriela Popescu e în stare să stâlcească arii celebre – Habanera din ”Carmen” de Bizet, aria Reginei nopții din ”Flautul fermecat” de Mozart, Cavalcada walkiriilor din ”Walkiria” de Wagner etc. – fără a face vreun efort aparent. Ca să poți cânta atât de fals, trebuie să știi muzică, nu glumă. Gabriela Popescu știe muzică și cântă foarte bine. Am auzit-o în alte spectacole. ”În plină glorie” este un deliciu și pentru iubitorii comediei de calitate, și pentru melomanii cu simțul umorului. Merită să vă convingeți!

Gabriela Hurezean