Cred că la această oră, după ce și-a văzut de mai multe ori cea mai recentă creație, Lia Bugnar se dă cu capul. De ce? De ”Peretele” pe care ea l-a scris, ea l-a regizat, ea l-a ratat. Mergeam spre Teatrul Metropolis și mă gândeam la un alt spectacol,  văzut pe aceeași scenă, ”Jocul de-a adevărul”, scris tot de Lia Bugnar și regizat de autoare împreună cu Dorina Chiriac. Un spectacol bun. Cu adevărat bun! La fel ca majoritatea spectacolelor bugnariene, găzduite de underground-ul cu parfum de cafea, bere și fum de țigară. ”Peretele” are afiș ispititor, cu o distribuție redutabilă, ce-a declarat Bugnar înainte de premieră e incitant, mai e și muzica lui Vlaicu Golcea… Prin urmare, mă așteptam la o seară memorabilă. Păăăăăăi, și de ținut minte – a fost! Dar nu în sensul bun. Prietenul adevărat este cel care îți spune adevărul. O să-l spun, chiar dacă George Ivașcu, directorul Teatrului Metropolis, are apartament special în inima mea și chiar dacă patru dintre actori îmi sunt foarte, foarte dragi.

E bine să stai în primul rând, dar presupune niște riscuri. La Metropolis se obișnuiește – gest frumos! -  invitarea studenților de la UNATC, dar fără locuri. Așa că se așează pe jos. În fața scenei. Data trecută, când mi-a stat unul pe picior, a fost mult mai bine decât acum, când s-a priponit în fața mea un băiat care n-a mai văzut apă de la ultima ploaie. Mirosea atât de tare a transpirație încât, pur și simplu, te lua cu amețeli. OK, sunt obișnuită cu viața grea, deci am încercat să fac abstracție de faptul că voi sta două ore fără aer. Dar m-a bușit râsul când  Marius Manole (Vasea) a rostit replica atât de asortată cu situația: ”Ce-i duhoarea asta? Miroase a pește stricat!” Cum a fost spectacolul? Dezamăgitor. Nu am recunoscut-o pe acea Lia Bugnar care îmi plăcea pentru observația corozivă, scriitura vie, curajul simplității necontrafăcute, ineditul tramelor propuse. Piesa ”Peretele” părea scrisă sub imperiul unei comenzi aberante: ”Vezi că ăsta e un cartier cu mulți pensionari, dă-le o poveste pe gustul lor, cu poante ușoare și multă lălăială, ce dacă Metropolis e un teatru al tineretului…” Așa a și ieșit. Un fel de vodevil bătrânicios, cu o poveste care amintește de bancul răsuflat cu prostu-n pijama și gunoiul amantei, cu o muzică încropită la minimă rezistență, cu împrumuturi/aluzii/caterinci ce descind fără glorie din opera lui Ibsen, Cehov, Shakespeare, Dumas fiul, Caragiale etc. Clișeu peste clișeu – peste clișeu – peste clișeu, într-un eșafodaj greu digerabil și care supraviețuiește strict grație efortului actorilor.

Sena (Marcela Motoc) e fix dama cu camelii, Marguerite Gautier, care se iubește și cu patronul fabricii de chibrituri, și cu fiul acestuia. Doar că n-are ftizie, ci apendicită cu ochi. Marcela Motoc este o actriță cu vaste posibilități în materie de exprimare actoricească. Din păcate, rolul prostituatei Sena îi oferă doar posibilitatea de a cânta (foarte bine) pe o partitură plictisitoare și de a sta în pat, interpretând durerile facerii și asistând mai mult sau mai puțin uimită la ceea ce se întâmplă în jurul ei. În jurul ei, Gabriela Popescu, Maria Buză și Natalia Călin – în rolurile celor trei colege prostituate care o ajută să nască – fac și ele ce pot pentru a ridica nivelul spectacolului: cântă, dansează, se dau de ceasul morții să trezească publicul ”încremenit în proiect”, vorba filosofului. În cealaltă cameră, unde agonizează bătrânul bogătaș (Mihai Nițu), Letiția Vlădescu (amanta titulară a bătrânului), Adriana Trandafir (ex-soția acestuia, ”hoașca bătrână”) și Florentina Țilea (fiica muribundului) își persecută corzile vocale și talentul în același scop nobil, dar fără prea mari șanse de izbândă. Ca să nu adorm, mă minunez în sinea mea de asemănarea izbitoare dintre Florentina Țilea și Lauren Bacall.

Ce-ar mai fi de spus? Că Mihai Nițu este prea tânăr ca să fie credibil în rolul moșului aflat pe patul de moarte… Că Marius Manole urăște să cânte, fiind conștient că nu-l ajută vocea, detestă rolul pe care îl are de jucat și asta se vede… Că István Téglás e distribuit într-un rol grotesc – preotul dezbrăcat de prostituate – și nu se simte nici el prea bine în atare ipostază (deși nu are rețineri să apară nud, dar cu condiția s-o facă într-un spectacol bun…).

”Profesoara mea, doamna Sanda Manu – zice Lia Bugnar – spunea că un actor începe să cânte pe scenă în momentul în care tumultul din el e așa de mare, încât vorbitul nu-i mai e suficient. (…) Se cântă în spectacolul nostru, destul de mult, pentru că viața te pune uneori în asemenea situații încât vorbitul nu te mai poate ajuta să te faci înțeles, e nevoie de note muzicale.” Având în vedere că, din acest pretins musical, nici măcar unul dintre song-uri nu ți se lipește de timpan, se pare că tumultul e destul de mic. Iar înțelesul – minor.

Gabriela Hurezean

Carele își descrie astfel noua creație: ”În piesa lui Rick Cleveland, miza nu e o bucată de cașcaval sau o farfurie cu lapte. Tom și Jerry sunt oameni care omoară oameni. Singura asemănare cu desenele animate sunt situațiile comice. Tom și Jerry e o comedie extrem de neagră, la care o să râzi cu lacrimi. De crocodil.” De râs, recunosc, am râs destul, mai ales citind ce scrie pe diverse obiecte din decor. Așadar, avem doi asasini plătiți. Florin Piersic Jr. este Tom, un fel de motan masiv, tacticos și blazat. Are trei copii și o nevastă care face inegalabile plăcinte cu mere. Noaptea, doarme liniștit, ”ca un bebeluș mare și gras”. Ochii lui Tom seamănă cu două găuri negre și, pentru început, sunt elementul care contrazice flagrant aparența de om cumsecade.

Maestrul Tom are un discipol (și partener):  ”șoricelul” Jerry care, deși, la început, vomită la vederea sângelui, în scurt timp va deveni ditamai șobolanul, mult mai feroce decât cel care i-a dat lecții de killărit și mult mai periculos decât acesta. Paul Ipate interpretează excelent transformarea gradată a lui Jerry, de la debutantul timid și înfricoșat, la psihopatul vioi și entuziast, care lichidează din pură plăcere. Laurențiu Bănescu are cea mai grea misiune în acest spectacol: interpretează toate victimele (mafioți pensionari, retardați, femei, țicniți, producătoare TV etc) și o face cu virtuozitatea specifică actorilor din teatrul  underground. Bănescu este excelent în rolul ”Elvisului” din sala de cinema sau în cel al bătrânului mafiot care vrea să-și publice o biografie incomodă și atinge apogeul interpretând în travesti rolul producătoarei TV, fandosită, ipocrită, snoabă, care ține morțiș să-i facă eroii unui reality show. Impresionant în acest spectacol este și felul în care Piersic jr, în calitate de regizor, îi pune în lumină pe partenerii săi de scenă, el rămânând cumva mai în umbră. Decorul modular, creat de Tudor Prodan este funcțional și sugestiv, astfel încât actorii își pot amenaja singuri scena, după fiecare… crimă. Spectacolul se înscrie într-un cerc perfect logic, numai că, după finalul piesei lui Cleveland,  mai urmează un final marca Piersic jr. La fel de irezistibil cum a fost cel al spectacolului ”Zaruri și cărți”, montat de același regizor, la același teatru.

Cine nu știe prea multe despre traiectoria lui Florin Piersic jr. poate decreta acest spectacol drept unul genial. Cine a văzut toate filmele și toate spectacolele lui, se întreabă dacă nu cumva Florin Piersic jr. s-a cantonat într-un personaj care se repetă la infinit. Cândva, la începuturile lui, ne-a arătat, în one man show-ul ”Sex, drugs, rock&roll”, că poate întruchipa, cu o ușurință fabuloasă, cele mai diverse caractere, ca și cum ar fi fost în stare să cânte la toate instrumentele dintr-o orchestră. De la o vreme, parcă vrea să cânte numai la piculină. Așteptăm să treacă la violoncel. Sau la orgă.

Gabriela Hurezean

Foto: Maria Ștefănescu

Regizorul Gelu Colceag (care semnează și versiunea scenică a textelor lui Mihail Bulgakov) își confirmă, din nou, capacitatea de a exploata cele mai ingenioase găselnițe. Cum ar fi, de pildă, duetul Eduard Cârlan – Gigi Iordache – interpreți ai trimișilor suedezi, dar și ai năstrușnicilor Fagot și Behemoth. Marius Gâlea, în rolul lui Timofeev, savantul zăpăcit care îl aduce în Rusia sovietică pe Ivan cel Groaznic, exprimă perfect abulia  omului care trăiește pentru descoperirile lui, rupt de viața reală. Diana Cavaliotti (Zina) și Mariana Dănescu (soția administratorului) aduc binevenite pete de culoare spectacolului.

În dublu rol – administratorul Bunșa și țarul Ivan, Mircea Rusu oferă o concludentă probă de virtuozitate. Administratorul grobian, prost, anchilozat în lozinci proletare, contrastează puternic cu măreția ușor ilariantă a lui Ivan cel Groaznic – personaj care, la prima vedere, ne-a amintit de George Calboreanu în rolul lui Ștefan cel Mare. În ambele ipostaze, Mircea Rusu scoate la iveală uimitoare resurse de expresivitate, ingeniozitate și umor. Cel care îl secondează pe parcursul aventurii, hoțul Jorj Miloslavski, este interpretat cu inteligență și haz de Vlad Corbeanu.

Dar veriga cea mai puternică a spectacolului ”Țarul Ivan își schimbă meseria” de la Metropolis este Vlad Logigan, în rolul grămăticului Fedka. Aș fi spus că e revelația premierei, dacă nu i-aș fi văzut o creație la fel de strălucită în ”Tarelkin”, tot la Metropolis. Fedka pare un șoricel speriat dar este, în realitate, un fel de factotum la curtea lui Ivan cel Groaznic. Pentru că știe carte și asta îi conferă un ascendent absolut asupra celor ce își impun puterea prin forță. Deși pe scenă se întâmplă lucruri importante, spectatorul îl urmărește fascinat pe Logigan, care lustruiește o prună!

În concluzie, ”Țarul Ivan își schimbă meseria” este un spectacol de văzut obligatoriu, din motivele înșirate mai sus și din nenumărate alte motive, pe care le veți descoperi singuri!

Gabriela Hurezean