Când ești jurnalist și vezi un spectacol ca ăsta, despre jurnaliști, te simți atins altfel  decât spectatorii cu profesii mai…blânde. Pentru că Donald Margulies înșiră în piesa lui întrebări pe care tu însuți ți le-ai pus. Și, nu o dată, ai primit răspunsuri nimicitoare. ”Când timpul stă pe loc”, e clipa aia de vid în care te întrebi cât din ceea ce faci are rost și cât din ceea ce faci e zădărnicie? Și cum te poziționezi în fața atrocității care, în mod sigur, te va cuprinde și pe tine, într-o zi? Și cât din ceea ce faci este rodul curajului, și cât al nebuniei? Și câți dintre noi mai au curajul/nebunia de a se întoarce acolo unde s-au întâlnit cu moartea? Și câți dintre noi renunță la binele propriu pentru a fi alături de alții, în răul lor? Și cât din ceea ce faci este pentru a ajuta și cât e simplă vânătoare de senzațional? Piesa lui Margulies e despre felul în care atrocitățile geopoliticii se răsfrâng asupra unor vieți care, aparent, nu au nicio legătură cu ele. Îți asumi tema cu atât mai mult cu cât, în calitate de regizor al spectacolului, Bogdan Budeș face și de data asta o vrajă de-ale lui și te transpune în livingul și în  viața cuplului Sarah și James. Livingul e chiar living, grație scenografiei lui Romulus Boicu, a cărui inspirație nu se lasă ispitită de luxurianța tehnicilor de ultimă oră. Deci, acolo, în livingul ăla, ai senzația că participi direct la poveste. Povestea unor oameni la fel de reali ca tine. E fascinant flerul cu care Bogdan Budeș știe să-și aleagă distribuția. Fascinantă și siguranța cu care conduce actorul până în interiorul cel mai adânc al personajului.

Mihaela Sârbu e Sarah, fotoreporter de război. A plătit scump, mult prea scump, documentarea în Irak. Întruchipând-o pe Sarah, actrița împletește cu exactitate farmaceutică furia cu tristețea și cu determinarea dureroasă de a-și face până la capăt meseria. Andi Vasluianu este James, bărbatul cu care ar putea să se mărite, după o relație de opt ani. Jurnalist, și el, s-a dovedit mai puțin rezistent la carnagiu și s-a întors acasă. Preferă atrocitatea ca ficțiune. Scrie o carte intitulată ”Noul cinema al cruzimii”. În comparație cu Sarah, care pare să urască pe toată lumea, James pare un copil mare, un pic naiv, dornic să facă bine, dar recunoscându-și limitele. Excepțional Andi Vasluianu, mai ales în scena în care o privește pe Mandy în timp ce aceasta înșiră banalități. Scrie totul pe fața lui James: că îi place Mandy cea solară mai mult decât Sarah cea neguros dramatică, că și-ar dori măcar o clipă în care să trăiască iubire senină și nimic altceva.

În rolul lui Richard, editorul cuplului de jurnaliști, Dorin Andone parcurge, cu expresivitatea pe care i-o știm de multă vreme, o multitudine de trăiri. E mândru și, în același timp, puțin jenat de noua lui iubită, cu peste 20 de ani mai tânără, se simte puternic pe post de șefuleț la editură, dar șarjează cu stângăcie, încercând să mascheze umilința pe care i-o produce faptul că nu are întotdeauna câștig de cauză la ședințele de redacție. Dacă despre cei trei actori amintiți până acum se știe că sunt profesioniști de top, despre Diana Roman se știe, deocamdată, destul de puțin (deși era încă studentă când a primit cele dintâi aplauze). Ea este surpriza/revelația spectacolului ”Când timpul stă pe loc” de la TAB, grație dezinvolturii cu care explorează jocul aparențelor.

La prima vedere, Mandy pare o blondă clasică: prostuță, veselă ca o vrabie sătulă, amatoare de relații profitabile cu bărbați în vârstă, reprezentantă harnică a gândirii pozitive. La a doua vedere, e cu totul și cu totul altfel decât la prima vedere. Ea este cea care pune întrebările importante. Cum ar fi: jurnalistul trebuie să intervină, să ajute, să salveze, sau e suficient să arate lumii răul care o devorează? Mandy și Richard nu vor să arate nimic. Sunt mulțumiți cu iubirea lor, cu dorința de a avea un copil, cu seninătatea pe care și-o dăruiesc reciproc.

La polul opus, cuplul Sarah – James nutresc vise mărețe. James visează glorie și o familie normală, Sarah vrea să facă poze pentru a salva lumea. Sau pentru a trăi ”din suferința unor străini”? După părerea mea, cheia spectacolului se află în acest schimb de replici:

”Mandy: Am văzut o chestie la televizor, ceva cu natură, în Africa. Era o furtună de nisip și un pui de elefant se pierduse de maică-sa. Era atât de trist! Ea era acolo! Puteai s-o vezi! Dar între ei era o dună și nu se puteau găsi unul pe celălalt. Mititelul era atât de pierdut și de speriat… Și tu știi că nu va supraviețui fără maică-sa. Dar ăia cu filmarea n-au făcut nimic! Au continuat să filmeze!

Sarah: Asta e treaba lor acolo: camera e acolo ca să înregistreze viața. Nu s-o schimbe. Animalele mor în sălbăticie. Asta-i viața. Și e trist, da, și e nedrept, dar nu putem să facem nimic. Elefantul era condamnat să moară.

Mandy: De unde știi? Ești Dumnezeu?”

Textul lui Margulies a fost tradus de Bogdan Budeș, cu oralitatea aceea firească, atât de necesară actorului. ”Când timpul stă pe loc” este al treilea spectacol de succes, montat de Bogdan Budeș la Teatrul de Artă București. Producția a fost finanțată prin crowdfunding (donații de la iubitori ai teatrului și ai lui Budeș) și printr-o contribuție de la UNITER. Asta înseamnă că, atunci când vrei cu tot dinadinsul să faci un lucru care te pasionează, reușești până la urmă. Ce mai contează ușa aia neagră din decor, despre care nu știi dacă se deschide spre Iad sau spre Rai.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Romulus Boicu

Cu cât un film se bucură de notorietate mai mare (dată, mai ales, de câștigarea vreunui premiu internațional) cu atât veleitarii criticii delirează cu mai multă poftă. Facem abstracție de cei care nu sunt în stare să se exprime fără greșeli gramaticale și ne referim la cei care înțeleg întrucâtva subiectul pe care îl comentează – în cazul nostru filmul ”Aferim!” – dar nu se pot abține să-și etaleze cultura generală, bătând câmpii (fără grație) în cele mai imprevizibile direcții. Și în cel mai adormitor stil. În loc să spună cum e filmul, dezvoltă un adevărat tratat de istorie/sociologie/literatură. Sau se lansează în constatări rizibile. De pildă, într-o cronică ”pianotată” la patru mâini – de aceea a și ieșit atât de lungă și contorsionată – se afirmă stupefiant că în filmul lui Radu Jude nu există picturalitate. Iată câteva imagini ce contrazic afirmația, amintind de superbe gravuri de epocă:

Cred că definiția cea mai exactă a filmului ”Aferim!” a dat-o producătorul Ada Solomon, la proiecția pentru presă: ”o snoavă”. Construind pe scenariul/snoavă  scris împreună cu Florin Lăzărescu, Radu Jude propune o subtilă stratificare a mesajului, oferindu-ți libertatea de a alege din film înțelesul care îți este cel mai aproape. Occidentalul va pricepe că țiganii de azi sunt cum sunt pentru că, în trecut, au fost sclavi. Oprimați. Batjocoriți. Și, subliminal, se vor alege și cu ideea că nicio țară nu-și ia numele de la niște robi. Și că nu e loc pentru confuzii de natură etnică. Românul va înțelege că istoria aia bombastică, eroică precum și stereotipul cu poporul blând, supus și ospitalier sunt ușor mincinoase. Au trecut barbarii peste noi, dar nici noi n-am fost chiar sfinți. Și o demonstrează personajele din ”Aferim!”.

Privind din unghiul meu (subiectiv și fără pretenții de adevăr universal valabil), cred că personajul principal este Ioniță, care va parcurge, timp de două zile și o noapte, călătoria inițiatică soldată cu schimbarea totală a viziunii sale asupra vieții, a lumii și, mai ales, asupra tatălui său. Deși încă elev de liceu, Mihai Comănoiu interpretează magistral rolul acestui adolescent care citește cu opinteli, dar privește lucrurile cu ochi curat și naiv și ar sări în ajutorul oricui dacă nu l-ar împiedica mereu tatăl său. Magistral este și Teodor Corban în rolul tatălui, zapciul Costandin, un fost bărbat din care viața a făcut o fantoșă a cărei principală trăsătură este lașitatea, adică fix absența bărbăției. Vezi prima scenă în care Ioniță începe să-și descopere tatăl în altă lumină: în pădure, un om hăcuit de lotri e încă viu, Ioniță vrea să-l salveze, dar tatăl impune ”filosofia” valabilă și azi, aceea cu neamestecul care e sănătate curată.

Empatizând cu cei doi robi, Ioniță va asista neputincios la deznodământul nefericit în cazul ambilor fugari recuperați de Costandin. În cursul nopții petrecute la han, adolescentul va cunoaște femeia dar, la capătul zilei următoare, va trebui să se resemneze cu slugărnicia total nebărbătească a tatălui său. Și cu propria nimicnicie. Merită să mai vezi o dată filmul, doar pentru a urmări expresia de pe chipul lui Ioniță. Bijuterii actoricești cizelează Toma Cuzin (Carfin) și micul Alberto Dinache (Țintiric). Deși e cu picioarele imobilizate în butuci și depus de-a curmezișul pe greabănul calului călărit de zapciu, Carfin are acea putere tipic țigănească de a povesti despre călătoriile lui prin lume. Și despre amorul cu boieroaica rea de muscă.

La rândul lui, Țintiric, deși bănuiește că va pica din lac în puț, are puterea să facă – tipic țigănește! – haz de necaz. Mai exact, haz în miezul necazului. Fie și singur, râsul lui Alberto merită toți banii dați pe bilet! Un  personaj savuros este preotul mucalit, cinic și logoreic, interpretat de Alexandru Bindea. Chiar dacă nu ești de acord cu antisemitismul și cu xenofobia pe care le clamează, îl asculți râzând, pentru că are un haz irezistibil. Deși are de jucat o partitură destul de tragică – jupâneasa snopită  în bătaie și sechestrată de bărbatul încornorat – Mihaela Sârbu își învăluie eroina într-o adiere latentă de umor, astfel încât să nu-i plângi prea tare de milă. Pe Alexandru Dabija îl știam până deunăzi doar în ipostază de regizor (și încă unul de categorie grea!) dar n-am fost prea surprinsă descoperindu-l în rolul răzbunătorului boier Cândescu. În fond, un bun regizor trebuie să fie, implicit, și un bun actor. Dabija propune un personaj convingător: Cândescu prezintă plictiseala aia obosită și arogantă, specifică stăpânului cu drept de viață și de moarte asupra tuturor, ferocitatea rece a carnasierului care își pândește prada.

Deși în roluri fulgurante, Luminița Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Gabriel Spahiu, Șerban Pavlu, Adina Cristescu ș.a. aduc filmului accente binevenite. Și, da, imaginea semnată de Marius Panduru, așa, în alb-negru, este de o picturalitate absolut încântătoare, amintind de gravurile epocii, de penumbrele lui Rembrand sau de tablourile lui Grigorescu. Admirabilă acribia cu care s-a evitat orice amănunt ce putea să ruineze atmosfera de epocă (stâlpi, semne pe copaci, borne etc.) și minunată contribuția muzicală a  grupului Trei Parale. Respectând istoria adevărată, Radu Jude ne spune o poveste simplă cu semnificații profunde, într-un limbaj cinematografic perfect articulat. ”Aferim!” este un film de artă. De mare artă! Nu care cumva să-l ratați.

Gabriela Hurezean