E destul de multă vreme de când n-am mai schițat măcar un zâmbet la spectacole vândute pe post de comedii. Îmi lipsește receptorul pentru genul de umor crispat/speriat ca nu cumva să lezeze sentimentele criticului sau pe ale  spectatorului pentru care mersul la teatru e ca mersul la ședința de partid. Unde discursul trebuie să fie educativ-moralizator și glumele din specia celor prizate la grădiniță, în grupa mijlocie, maximum. Noul spectacol al Teatrului de Comedie, ”Nunta lui Krecinski”, se abate grav de la regula stabilită de kulturnicii stahanoviști și se concretizează într-o mică bijuterie cizelată cu acribie, până la perfecțiune. E minunat că Teatrul de Comedie își trece pe afiș, alături de spectacole de mare anvergură (”Revizorul”, ”Casa Zoicăi” etc.), și comedii ca la mama lor, care te fac să râzi torențial și să uiți pentru două ore tot urâtul pe care l-ai lăsat la intrare.

Cei care îl știau pe Bendeac doar de la televizor au strâmbat din nas aflând că va debuta ca regizor. Cei care l-au văzut, la Metropolis, în ”Doctori, femei și alte întâmplări” (regia: Emanuel Pârvu), etalând impresionante calități actoricești, s-au bucurat, pentru că știau deja destule despre discernământul actorului. Căci Bendeac știe să facă diferența între așteptările rozătorului de semințe/băutorului de bere care ”se râde” la televizor, scărpinându-se pe burtă, și pretențiile mult mai rafinate ale publicului de teatru. Pentru mine, a fost amuzantă până și observarea reacției spectatorilor din jur. În seara premierei, am avut în dreapta un celebru actor al Teatrului Național, în stânga – doi critici cu prestanță. La început, oarecum derutați și încercând să-și reprime reacțiile, au sfârșit prin a râde sănătos și fără inhibiții inutile.

Deși lucrurile foarte bune nu se cer explicate pentru că se explică de la sine, voi încerca o decriptare a rețetei. Sigur că primul ingredient este munca, multă muncă, migăloasă, istovitoare. Spectacolul lui Bendeac e ca un lego alcătuit din cărămizi minuscule, pe care le distingi doar cu lupa, dar care, până la urmă, se coagulează într-o arhitectură strălucitoare. Pentru regizorul Bendeac nu e suficient că actorul e pe scenă, rostindu-și corect replica. Bendeac te silește să-ți schimbi fizionomia, vocea, atitudinea, gabaritul. Nuanțează personajul prin ticuri, defecte de vorbire, amănunte vestimentare. Construiește o comedie irezistibilă, împachetând umorul negru (tip Tarantino sau Fincher) în imagini volatile, ce vin dinspre depărtata și aproape uitata commedia dell’arte.

Șnapanul Krecinski (Liviu Pintileasa) e un fel de arlechin pervers, în pătrățele, dungi și buline, prelingându-se prin decor ca o creatură gelatinoasă și adulmecând o nouă sursă de bani. Îi pare cuiva că desenul e prea gros? Nu cred. Nu cred că există linie destul de groasă pentru a contura neamurile proaste, șmecherii, escrocii, parveniții despre care povestește Suhovo-Kobîlin și pe care îi întâlnim și azi, la fiecare pas. Marțafoiul Krecinski va găsi victime sigure printre bogații neșcolarizați, naivi și dornici de înnobilare. Muromski (Victor Vurtejanu) și ruda lui, Atueva (Mihaela Teleoacă), sunt niște boiernași de la țară, neciopliți, care vorbesc la masă cu gura plină, dar nutresc planuri de ”aristocratizare”, umplându-și casa cu obiecte kitsch, ce culminează cu ”clopoțelul” de la intrare, cât clopotul de la Catedrala Mântuirii Neamului. Sau cât o colivie de struț. Superbă Mihaela Teleoacă în rolul țoapei încărcate cu sclipiciuri, genială ideea cu pălăria aceea mult prea mare, de sub care, parbleu, cucoana aproape că nu se mai vede! Nici Lidocika Gloriei Găitan nu e mai prejos, adorabilă în toată urâțenia ei de căpcăun altoit pe Bugs Bunny, sărmană cu duhul, dar iubind pasional. A fost fascinant s-o urmăresc cât de prezentă e, clipă de clipă, cu câtă atenție face parte din acțiune, chiar și atunci când personajul ei se află undeva, la marginea evenimentelor. Același magnetism l-am remarcat la Lucian Ionescu, autor, și el, al unei compoziții epocale în rolul justițiarului Nelkin. Mititel și afurisit, cu voce de soprană și vorbire ciudată, frustrat și pârâcios, Nelkin candidează, și el, la grațiile Lidocikăi și nu face economie de mijloace pentru a-și elimina adversarul.

Cât despre Mihai Bendeac, în Raspliuev, nu pot decât să constat că și de data asta și-a evaluat corect posibilitățile actoricești și le-a exploatat până la capăt. Imaginați-vă scena în care, plin de sânge pe față, cu ochii învinețiți și mai scuipând câte un dinte, Raspliuev povestește cum a fost rupt în bătaie, dar sala, nesimțitoare la suferința bietului om, nu se poate opri din hohotele de râs. Asta înseamnă să știi de unde izvorăște comicul. Cât despre cina cu familia fericitei mirese, scenă care e apoteoza umorului de cea mai bună calitate, pot să spun că am râs cu lacrimi, de mi s-a șters tot machiajul!

Seriozitatea cu care Bendeac a tratat ”joaca” de-a comedia se observă și în construcția personajelor secundare. Servitorii lui Muromski, Tișca (Matei Arvunescu) și Petrușca (Marius Drogeanu) sunt două obrăznicături leneșe, Feodor (Vlad Drăgulin), sluga lui Raspliuev, e un pârlit croit după chipul și asemănarea stăpânului, cămătarul Scebnev (Șerban Georgevici) este un fel de zombie demonic. Tot Georgevici îl interpretează și pe bijutierul Beck, adus în pragul isteriei de malversațiunile lui Krecinski. Rolul Comisarului care va face – oarecum – ordine în categorii i-a revenit lui Bogdan Ghițulescu.

Toată echipa ”sună” în armonie deplină, la fel ca muzica spectacolului care are, ea însăși, un haz nebun. Piesele de Carla’s Dreams și Mihnea Irimia, reorchestrate în formă simfonică de Mihnea Irimia, pot concura cu soundtrack-ul superproducțiilor americane. În ritmuri înălțătoare, sublime, muzica anunță apariția unor personaje sau situații care te fac să râzi până la sufocare. Același haz dezlănțuit se regăsește în scenografia Iulianei Vâlsan. Frumoasele lui Botticelli și norii lui Magritte se împrăștie pe costume, lampadare și pereți, dar totul e dominat de porcul mai gras sau mai slab, mai zburător sau mai static, trezindu-ne la realitate: vom scăpa de personaje cum sunt cele create de Suhovo-Kobîlin când o zbura porcul. Cine a zis că din spectacolul ăsta lipsește satira?

Regizorul Bendeac și-a permis să se îndepărteze de textul original, și bine a făcut, căci variantele prea respectuoase s-au dovedit a fi niște biete pastișe, ucigător de plictisitoare, după ”Revizorul” lui Gogol. Regizorul Bendeac a montat la Teatrul de Comedie o versiune proprie, absolut încântătoare și aș putea să pariez că ”Nunta lui Krecinski” se va juca mult și bine, cu casa închisă. Să nu uit: Felicitări secretariatului literar pentru programul de sală, surprinzător, un adevărat obiect de colecție!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihnea Irimia

Cehov a fost medic. Deci știa că un glonț tras în cap nu e întotdeauna fatal. Poate așa se explică finalul deschis al ”Pescărușului”. Poate că ar fi scris un sequel dacă n-ar fi trăit doar 44 de ani. Și, totuși, iată că sequel-ul există, creat de un fin cunoscător al spiritului cehovian, Matei Vișniec. ”NINA sau Despre fragilitatea pescărușilor împăiați” duce mai departe povestea triunghiului inițial: Nina – Treplev – Trigorin.

Locul: vechiul conac al Arkadinei, încremenit într-o iarnă eternă. Timpul: se anulează când Nina oprește pendulul. Avem, așadar, o glaciațiune atemporală, din care cei trei vor putea evada. Sau nu. Niște ratați: Nina – o actriță fără glorie, Trigorin – un fost mare scriitor, părăsit de muze, Treplev – un dramaturg bun, dar neînțeles. Kostea Treplev nu mai are alura romantic-clorotică din tinerețe. Nina îi va aminti asta când va apărea din nou în viața lui, după 20 de ani. Ea însăși schimbată. Subtil și cu o anume ironie latentă, Matei Vișniec îl lasă pe spectator să hotărască dacă Nina s-a schimbat în bine sau în rău, dacă finalul este sau nu fericit.

Distribuția pe care mizează regizorul Alexandru Maftei conține câteva rafinamente care fac deliciile inițiaților. Gheorghe Visu a mai fost Trigorin, în spectacolul montat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, în 1993. Lucian Pavel nu cred că a jucat încă vreun personaj din galeria cehoviană, în schimb, asemănarea lui cu Matei Vișniec este destul de ușor de remarcat. De trei ani, Mihaela Teleoacă joacă în ”Pescărușul” montat de Antoaneta Cojocaru la Teatrul Bulandra (Laboratorul de noapte). În spectacolul de la Bulandra este Arkadina, cea care își pierde și fiul, și iubitul. În spectacolul de la Comedie este Zarecinaia, cea care pune stăpânire pe amândoi. În ”Pescărușul”, Arkadina – Teleoacă zace precum un fetus bolnav, în nisipul negru. Aceeași poziție de fetus o preia Zarecinaia – Teleoacă în ”Nina” lui Vișniec.

Acum, Nina are în jur de 40 de ani. Mihaela Teleoacă exprimă cu maximă virtuozitate stările ei, mai mult sau mai puțin disimulate. Nu mai acceptă rolul de pescăruș ucis și împăiat. Vulnerabilă doar în aparență, Nina știe foarte exact ce vrea: să obțină plata pentru cei 20 de ani care i-au fost furați. Umilă și iubitoare în raport cu Treplev, devine o Gorgonă cu privire sticloasă de îndată ce apare Trigorin. De fapt, în nebunia ei, nu i-ar păsa dacă i-ar vedea morți pe amândoi. Și chiar îi ispitește cu pieirea, invitându-i să se dueleze pentru ea. Însăși intenția de a răspunde la sutele de scrisori pe care i le-a trimis Treplev (și le-a lăsat nedeschise), are o anume notă de sadism. E magnifică Mihaela Teleoacă în dansul acesta pe muchie de cuțit, între bine și rău, iubire și ură, iertare și răzbunare.

Treplev, în interpretarea lui Lucian Pavel, are, precum luna, o față vizibilă și una nevăzută. E singur în pustietatea înghețată, își taie singur lemnele, se hrănește cu ce vânează și pare total detașat de restul lumii. Dar reface în fiecare an micul teatru din grădină, semn că dramaturgul din el nu s-a resemnat cu tristețea de a nu fi înțeles. În raport cu Nina, care l-a părăsit, împingându-l la sinucidere, și Treplev este un pescăruș. O victimă. Foarte bine instalat în rol, Lucian Pavel propune în modul cel mai convingător un Treplev matur, ”cu burtă”, în care s-a stins pasiunea năvalnică din tinerețe, dar o reprimește pe Nina în numele fostei iubiri, sau, poate, din compasiune, sau, poate, pentru a-și alina singurătatea, sau cine știe de ce.

Spre deosebire de primul Trigorin, pe care l-a jucat la Teatrul Mic, un bărbat în floarea vârstei și în culmea gloriei, Gheorghe Visu dă viață magistral unui Trigorin îmblânzit (dresat?), cu aer de bunic grijuliu. A înfruntat gerul și nămeții venind după Nina, să se convingă că e bine și să-i aducă papuceii și hălățelul pe care trebuie să le aibă la îndemână când se trezește. Deși copleșit de senectute, Trigorin nu și-a pierdut umorul și gustul pentru persiflare.

Impecabil orchestrați de regizorul Alexandru Maftei, și având bune puncte de sprijin în decorul lui Vali Ighigheanu, costumele Brândușei Ioan și muzica lui Dragoș Alexandru, cei trei actori funcționează în armonie deplină, depănând povestea spre finalul care, departe de a se concretiza într-un răspuns, lansează câteva întrebări. Despre viață, despre revoluția în teatru. Încântat de cele văzute la premieră, Matei Vișniec a mărturisit că are momente când simte că el însuși e ”Treplev, cu piesele lui neînțelese”. Din fericire, sunt destui aceia care îi înțeleg și iubesc piesele, altfel n-ar fi cel mai jucat dramaturg român pe tot mapamondul.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Alexandru Maftei

”Îmblânzirea scorpiei” nu e nici vreun ”Richard”, nici vreun ”Titus Andronicus”. Însuși nemuritorul Will a scris-o cu intenția declarată de a oferi amuzament publicului. Fiindcă atunci ca și acum, erau destul de puțini spectatorii care mergeau la teatru pentru a-și face rost de niște grețuri metafizice nou nouțe. În cazul acesta, nu înțeleg de ce ne-am aștepta la montări epocale, sofisticate, inovatoare până-n măduva oaselor, menite să spulbere tot ce s-a creat până acum în teatru.

Când s-a hotărât să monteze ”Îmblânzirea scorpiei” pe scena Teatrului de Comedie, Gelu Colceag a ținut seama de înrudirea comediei shakespeareene cu grațioasa commedia dell’arte, a cărei strănepoată, comedia bulevardieră, face deliciile publicului, aici și aiurea. De apreciat este faptul că a reușit să desprăfuiască un text destul de obosit prin supra(so)licitare.

Și, chiar dacă unii n-au observat asta, Colceag inovează în zone care nu păreau să permită asta. Nu mă refer la faptul că l-a transformat pe Baptista în femeie (doar am mai văzut și Lear-femeie, și Hamlet-femeie), asta are relevanță doar pentru că îi oferă Mihaelei Teleoacă încă o ocazie de a-și exersa talentul, umorul și carisma. Mă refer la modul în care a reinventat-o pe Catarina Scorpia, încredințând rolul Dorinei Chiriac. Definiția de prim impuls ar fi ”mică și-a naibii” dar, depășind scoarța subțire, impusă de rutină/tradiție, descoperim o Catarină fragilă, inteligentă, sensibilă, dezamăgită și foarte însetată de iubire. Sarcasmul ei izvorăște din faptul că e inadaptabilă. O rebelă (de aici și costumația rock spre emo) care nu poate accepta prejudecățile, prostia, ipocrizia.

Catarina e, cumva, o victimă avant la lettre a teoriei cu caracter de lege, conform căreia femeile inteligente își găsesc mai greu partenerul potrivit. Inspirat contrastul dintre cele două surori. În timp ce sora mai mare, Catarina, e o miniatură întunecată, conglomerat de nerv și vibrație, Bianca – în varianta fermecătoare a Gloriei Găitan – este o blondă opulentă, cu statură de baschetbalistă, aparent inertă și docilă, persecutată de sora mai mare, plângăcioasă și, evident, întru totul dezirabilă, conform unor principii care, iată, supraviețuiesc intacte peste veacuri.

Alexandru Bogdan compune un Petruchio evadat din canoane, jucăuș, contradictoriu, dar nicio clipă neverosimil. La început, pare atras de Hortensio, se sclifosește, se prostește, se declară interesat doar de zestrea Catarinei, e cinic și nemilos, pe scurt, e băiatu’-ăla-rău-în-realitate-bun, la care visează majoritatea fetelor. Din muzica destul de sărăcuță a spectacolului (compozitor: Călin Grigoriu), aria cea mare îi revine tot lui Alexandru Bogdan, într-o secvență muzical-dansantă realmente impresionantă, dovedind o foarte bună tehnică interpretativă. Fiindcă nu e de colea să cânți (bine) și, în același timp, să dansezi cu salturi în direcția tavanului!

Dacă duetul Catarina – Petruchio este unul tensionat și apoi romantic, deci fără prea mari inflexiuni comice, hazul decurge din alte amănunte, ținând de ingeniozitatea regizorală. Hortensio, deghizat în profesoara de muzică, seamănă cu Angela Similea (bravo, Lucian Ionescu, un actor și un cântăreț de mare viitor!), Dragoș Huluba, în rolul lui Grumio, alcătuiește un irezistibil hibrid din Arlechino altoit pe Buster Keaton, Alex Bogdan, Huluba și Vlad Corbeanu pritocesc un reușit moment burlesc în jurul sandvișului, servitorii lui Petruchio par niște gremlins evadați de la Cirque du Soleil.

Pe aceștia din urmă îi voi enumera și pentru că au o contribuție importantă la susținerea capitolului muzică: Alexandru Ștefănescu, Alexandru Aron, Alina Petrică, Bogdan Iacob, Cristina Juncu, Irina Ștefan, Smaranda Caragea, Teodora Filip, Paula Rotar.

Decorul creat de Puiu Antemir contribuie din plin la definirea atmosferei. Excepțional rezolvat scenografic coșmarul Catarinei înfometate, cu acele scări înșelătoare, ce par a nu se mai termina, cu lumina încețoșat-halucinantă  (light design – Sorin Vintilă). Insolite sunt și reprezentările suprarealiste ale cailor. De aplaudat rafinamentul cu care costumele create de Ioana Pashca trimit spre zona alb-negru a commediei dell’arte. Ceea ce s-ar putea reproșa acestui spectacol este lungimea lui. Trei ore sunt destul de greu suportabile pentru publicul din ziua de azi. Gelu Colceag a încercat să mai economisească timp, tăind prologul (oricum, n-avea nicio importanță), dar a introdus, în schimb, patru sonete, deși erau de ajuns cele două cântece, al Catarinei și al lui Petruchio. Ar mai fi de tăiat, pe ici, pe colea, din momentele care trenează, cum ar fi scena curățeniei. Dar una peste alta, ”Îmblânzirea scorpiei”, cea mai recentă premieră a Teatrului de Comedie, oferă publicului o seară plăcută, relaxantă. Chiar dacă unii dintre noi nu putem lua în serios îmblânzirea exagerată de la sfârșit.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Cristina Matei

Nu mai țin minte exact citatul pentru că, într-o vreme, îmi împrumutam cărțile cu forța, apoi nu le mai puteam recupera nici cu forța. Îmi amintesc că, în ”Jurnalul de la Păltiniș”, Gabriel Liiceanu reproducea un gând prețios al lui Constantin Noica. Îl voi aproxima astfel: Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit, pentru a le muta într-un alt făgaș. Exact asta face Antoaneta Cojocaru în laboratorul ei de noapte de la ”Bulandra”. Mai întâi, cu ”Arlechino moare?” de Evreinov (despre care am scris la timpul potrivit) și apoi cu această hipnotică recitire a ”Pescărușului” cehovian.

Partea nevăzută, de prelucrare alchimică, a experimentului coordonat de Antoaneta Cojocaru a durat un an. Partea văzută, iată, ni se oferă de aproape doi ani. Să scrii despre un spectacol la doi ani după premieră e pasionant. Poți să vezi cum au descifrat alții creația, ți se revelează noi înțelesuri, dar și neînțelesuri groase, împănate cu greșeli de ortografie și cacofonii. În fond, ce-a urmărit Antoaneta Cojocaru cu această montare? În niciun caz să transpună piesa lui Cehov, bătrânicios, literă cu literă, virgulă cu punct și, dacă se poate, cât mai patetic. Ceea ce se întâmplă în mica lume răsărită din zgura neagră este o traducere a poveștii în alt limbaj, al expresiei corporale/ dansului, al muzicii, al tensiunii din nemișcare și neprivire, al respirației și sincopei. Un spectacol pe care îl înțelegi în profunzime și care sfârșește prin a te absorbi în substanța sa, ori nu-l înțelegi și pleci la pauză, cu ochelarii de cal bine fixați peste privire. Conacul Arkadinei este cumva dincoace de lume, ținându-i pe locatari blocați în vise, dorințe, disperări, resemnări. Dincolo de ape se află viața, muzica, ținta, împlinirea. Acolo și-a trăit Arkadina euforia succesului pe scenă, acolo încearcă Treplev să intre în istoria literaturii, acolo își duce Trigorin lupta cu iminenta ratare, acolo caută Zarecinaia gloria și iubirea. Dar indiferent ce se întâmplă ”dincolo”, se vor întoarce în lumea lor mică, și din ce în ce mai mică și din ce în ce mai ermetic închisă.

Excepțională ideea Antoanetei Cojocaru de a întrupa spiritul pescărușului într-un personaj ce pare a descinde din tablourile lui Sorin Ilfoveanu sau ale lui Ștefan Cîlția. Fin muzician și interpret, Adrian-George Popescu este (dotat și cu talent actoricesc de mare viitor!) un fel de pescăruș înger ce se învârtește în jurul celorlalți, cântând minunat muzica psaltică pe care tot el a compus-o. Pescărușul înger lasă urme în zgura neagră, săpând un cerc tot mai mic și tot mai adânc în jurul grupului de ratați ce nu mai au nicio scăpare.

Celălalt ”pescăruș”, Nina Zarecinaia, este întruchipat de mereu uimitoarea Antoaneta Cojocaru. Cu grație și inocență jucăușă. Cu volatilă feminitate. Apoi cu tragism reținut, niciodată șarjat și cu atât mai emoționant. Adrian Ciobanu îi conferă lui Trigorin cinismul și melancolia scriitorului aflat la apus de carieră, care își mai oferă, ca ultim omagiu adus bărbăției sale, o iubire pe cât de pură, pe atât de nemeritată.

Arkadina Mihaelei Teleoacă impresionează prin forța cu care transmite stări, fără urmă de îngroșare, cu mijloacele cele mai firești. Arkadina este o fostă divă a scenei, care știe că tot ce a fost important pentru ea e pe cale să se sfârșească. Și cariera, și relația cu Trigorin, și viața fiului ei iubit. Arkadina este o femeie înfricoșată, care își ascunde tulburarea sub masca unei indiferențe voioase. Dar chiar și atunci când zace în zgură, ghemuită ca un fetus, transmite vibrații ce nu te pot lăsa indiferent. Ela Ionescu, în rolul exaltatei Mașa, contrastează fascinant cu tăcuta resemnare a Polinei, interpretată cu subtilitate de Isabela Neamțu. Impecabile sunt și prestațiile lui Richard Bovnoczki (Sorin), Gabriel Răuță (Dorn), Lari Giorgescu (Medvedenko), Vlad Oancea (Samraev). Mai are de lucrat Ștefan Lupu, care nu-și poate înfrâna unele excese în creionarea nefericitului Treplev.

Scenografia lui Mihai Păcurar și light designul lui Alexandru Darie consolidează atmosfera cu totul și cu totul ieșită din comun care definește acest impresionant experiment teatral. Vă puteți convinge dacă am sau nu dreptate joi, 1 octombrie, de la ora 19.00, la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu.

Gabriela Hurezean

Să tot fie vreo două săptămâni de când am fost la premieră, dar am ezitat să scriu despre ”Cea mai puternică” pentru că nu mă puteam hotărî care e mai bună dintre cele două versiuni pe care le-am văzut. Prima, montată la Teatrul Luni de la Green Hours de regretatul Cornel Todea, miza pe simplitate (aș putea spune chiar pe minimalism dus la limită), pe interiorizare, pe subtilă sugerare a tensiunii. Cele două actrițe, Roxana Guttman (soția) și Dana Dembinski-Medeleanu (amanta) transmiteau o emoție puternică tocmai pentru că nu dramatizau, nu gesticulau, dar erau cumva foarte aproape de tine, spectatorul. O poveste spusă în șoaptă, care te făcea să urli pe dinăuntru.

Și au trecut două săptămâni și eu tot nu știu care dintre cele două variante e mai bună. Singurul lucru care mi-e foarte clar este că varianta Cornel Todea și varianta Antoaneta Cojocaru sunt diametral opuse. Și asta e foarte bine. Deci n-am cum să compar struguri cu frăguțe. Voi lăsa, așadar, comparația în coadă de pește și voi încerca să descriu ce am văzut în Sala Nouă a Teatrului de Comedie, aflată pe strada Sf. Vineri, lângă Templul Coral. ”Cea mai puternică” este o piesă în care August Strindberg își etalează – ușor narcisist – un amănunt din propria biografie: acela că a fost un neobosit vânător de fuste. Și-a înșelat nevasta cu tot ce-a prins, de la actrițele însetate de glorie, la servitoarele din casă. În ”Cea mai puternică” avem confruntarea dintre soție, o celebră actriță, și amantă, o actriță aflată la început de carieră. În calitate de regizor, Antoaneta Cojocaru propune un spectacol-laborator în care teatrul tradițional se intersectează cu teatrul dans, cu pantomima, cu muzica. În calitate de actriță, propune o Doamnă Y eterică, grațioasă, dar cu mici explozii de sarcasm. Are melancolia celei ce știe că va fi singură de Crăciun și de toate sărbătorile, dar și ironia răutăcioasă a femeii care are acces copios la ceea ce ar trebui să aparțină exclusiv celeilalte.

Doamna Y, tăcută și înveșmântată în alb, contrastează cu Doamna X, (prea) volubilă și îmbrăcată în negru. Mihaela Teleoacă își conturează cu linii ferme personajul. Doamna X intră în scenă cărând după ea sacoșele cu daruri pentru familie și bradul de Crăciun. Tot calabalâcul ăla o face să semene cu un om al străzii care vagabondează purtând cu sine tot ce are. Numai că tot ce are Doamna X este o imensă suferință. Leoaică rănită, încearcă să-și ascundă  devastarea interioară povestind exaltată despre cadourile pe care le-a cumpărat pentru copii, dar mai ales despre papucii cu lalele brodate, cumpărați pentru preaiubitul soț. În ciuda aparenței de banalitate a subiectului de conversație, între cele două există o încordare cu tendințe de explozie. Doamna Y tace și surâde ironic, Doamna X e deja în pragul unei crize de isterie dar, în realitate, amândouă sunt la fel de nefericite, fiecare dintre ele este o victimă. Realitate excepțional ilustrată prin mișcarea scenică (coregrafia: Ioana Marchidan), despre care nu vă voi povesti nimic pentru că stric frumusețea și lirismul momentului. Marele Strindberg se întreabă, în subtext: Cine e mai nefericită? Amanta care își petrece singură toate sărbătorile sau soția care își ratează sărbătorile alături de soțul morocănos, mereu cu gândul la cealaltă? Și cât de fericită este femeia care îl ține legată de ea pe bărbatul care nu o mai iubește? Cu cât mai raționale sunt întrebările de acest tip, cu atât mai ridicolă este fraza finală pe care Strindberg o plasează în gura soției înșelate (citez din memorie, aproximativ):  ”Merg acasă, la bărbatul meu, mă duc să-l iubesc!” Asta cu iubitul nu ține nici ca sfidare triumfătoare la adresa amantei. O nevastă înșelată nonstop n-are cum să-și mai iubească soțul. Îl ține lângă ea strict din orgoliu, pentru a demonstra rivalelor, iar și iar, că ea este ”cea mai puternică”.

Probabil, acest final este o mică vendetă administrată de Strindberg soției sale, actrița Siri von Essen, care nu i-a rămas datoare și i-a plantat, la rândul ei, niște coarne de cerb lopătar (vezi cartea acestuia, ”Pledoaria unui nebun”). Scenografia lui Vladimir Turturică susține sugestiv atmosfera spectacolului, de mare efect marea de spumă albă în care își scaldă tristețea cele două femei. ”Cea mai puternică” – un spectacol foarte bun, melancolic fără a fi apăsător, cu două actrițe care își investesc în roluri trupul și sufletul și inteligența și curajul de a risca.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihai Zgondoiu