Voi folosi cuvântul incorect – inspirațional, pentru că hipercorectul inspirator sună ca naiba și rimează cu aspirator. Așa. Voiam să zic doar că textele inspiraționale, cu optimismul lor naiv, nu fac parte din lecturile mele preferate. Dar Ivan Vyrypaev a scris un text inspirațional – piesa ”UFO” – bun și deștept. Și chiar cu haz. Mult. Totul e să știi să-l percepi. Un text atât de acroșant, încât nici nu observi că actorii sunt privați și de acțiune, și de puncte de sprijin. Doar ochii și-i pot sprijini în camera video care le transferă imaginea, sub formă de hologramă, pe voalul transparent ce ține loc de cortină. Ar putea să fie destul de plictisitor să stai să te uiți la un actor aproape nemișcat, care spune un șir de cuvinte. Dar ce cuvinte! Și cum le spune! Este o piesă despre epifanie. Despre secunda aia unică, irepetabilă, în care îți apare Dumnezeu (sau cum vrei tu să-l numești). Despre cum îți apare Dumnezeu chiar în interiorul tău, în minte și în suflet, dăruindu-ți un sens cu totul și cu totul nou, o înțelegere cu totul și cu totul nouă a lumii și a drumului pe care îl ai de făcut. Și ceea ce e mai important, Vyrypaev îți dă libertatea de a interpreta cele ce ți se vor arăta, după crezurile și aspirațiile tale. ”Dumnezeu este pretutindeni, – spune dramaturgul într-un interviu – nu există loc în care el să nu fie. Este totul. Așa mi-l închipui eu. Poți spune Dumnezeu, Ființă sau Cosmos. Toate astea, împreună, sunt Dumnezeu. Așa mi se pare. Dumnezeu înseamnă și oameni, și extratereștri. Eu, prin Dumnezeu, înțeleg legea universului.”

Textul este structurat circular. Se deschide cu scrisoarea lui Vyrypaev, citită de Bobi Pricop, regizorul spectacolului. Aflăm că majoritatea oamenilor care susțin că au văzut farfurii zburătoare au bubă la bibilică sau se droghează, iar cei care n-au bubă și nu se droghează au văzut, de fapt, ceva care nu era deloc farfurie zburătoare. Cercul se închide cu magnatul petrolului, generosul sponsor (interpretat cu umor aristocratic de Ion Caramitru). Silogistica lui aiuritoare te face să te întrebi, în final, dacă tu însuți exiști sau nu. Cele două puncte (de vedere ?) se îndreaptă în șase pași spre înnodarea finală.  Șase oameni povestesc despre întâlnirile lor de gradul III. Întâlniri cu acel ceva neidentificat și indefinisabil. Acel ceva pe care nu-l poți numi sau descrie, dar ale cărui urmări sunt cât se poate de clare.

Australianca Emily Wenser (Ada Galeș, pendulând cu grație între fragilitate și vigoare) descoperă iubirea ca antidot al violenței izvorâte din teamă și insecuritate. Artiom Gusev (Istvan Teglas exprimând cu aceeași virtuozitate cinismul și minunarea vecină cu extazul) este un programator rus, stabilit momentan la Hong Kong, pentru a crea jocuri pe calculator, numai bune de prăjit creierii. El va descoperi liniștea: ”Toate lucrurile din lume se trag din această liniște, dar nu ajungem la ea din cauza zgomotului !” Momentul revelației este frumos ilustrat de imaginea megalopolisului sublimat în mandala atotcuprinzătoare.

Lui Ciprian Nicula i-a revenit un personaj pe care și-l asumă cu dezinvoltură:  tânărului Nick Scott, curier, iubitor de muzică, singur, trist, înfricoșat, salvat de energia unui copac îmbrățișat și de ideea că noi suntem cei care complicăm fără rost lucrurile pure și simple.

Blazare ar fi termenul care l-ar putea defini pe Robert Evans,  directorul unei școli de business, interpretat cu necesara ironie de Mihai Călin. Într-o seară, pe când se relaxa la casa de vacanță, profesorul de șmecherii descoperă că ”ne-am pierdut pe noi”, că privirea nepervertită a copilului este cea care percepe adevărul și nu mintea atotștiutoare a adultului care, în realitate, nu știe nimic.

Rebela Jennifer Davies (Raluca Aprodu, dozându-și cu grijă mijloacele de expresie) ar putea să mintă că s-a întâlnit cu niște extratereștri ”veniți de la mama dracului să-i  bage omenirii mințile în cap”, dar preferă să spună adevărul despre forța creatoare care schimbă lumea, iar tu trebuie doar să fii de partea ei. Ultima mărturie vine de la o casnică banală, mama a trei copii, Joanna Harris. Vocea catifelată, atașantă, a Medeei Marinescu povestește despre viața care nu este decât drumul spre adevăratul acasă, unde ne vom întoarce cu toții. Pe unii îi nedumerește costumul de astronaut pe care îl poartă Joanna. Păi, nu vorbește femeia despre călătorie? Și ce călătorie poate fi mai fascinantă decât una în spațiul cosmic?

Cred că Bobi Pricop și-a orchestrat spectacolul cu migală, știind exact ce vrea să obțină. Alexei Țurcan a compus muzica sferelor, Paul Popescu (Modulab) și Mizdan au creat o scenografie sugestivă (sigur, pe alocuri amintește de marele succes cu ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, fără însă a atinge acel apogeu), Paul Spike și Tudor Panduru s-au ocupat de secțiunea video, Cristian Șimon este autorul lighting design-ului, Ana Ienașcu a creat costumele. Dacă ar fi să reproșez ceva, aceea este ușoara redundanță a tehnicii, efectele vizuale care apasă (uneori, până la strivire) asupra actorului din scenă.

E bine că tehnica de ultimă oră a erupt (și) în teatrele noastre, dar nu strică o anume măsură, o anumită viziune de ansamblu. Cred că ”elementul” de care avea nevoie acest spectacol pentru a fi perfect se numește Adrian Damian. Scenograful care știe să reconfigureze și să coaguleze toate elementele vizuale, în slujba împlinirii impecabile a unui spectacol. Cei care au văzut ”O întâmplare ciudată cu un câine…”, la Național, și ”Iarna”, la Nottara, știu ce vreau să spun. Altfel, spectacolul trebuie văzut, pentru că e un medicament antistres: la sfârșit, părăsești sala mai senin, mai împăcat cu soarta, ca omul căruia i s-au confirmat niște lucruri minunate pe care le bănuia, dar nu-i venea să creadă.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adi Bulboacă

Am văzut atâtea variante ale acestui spectacol, încât mi-ar fi greu să mint că mă încearcă vreun entuziasm năvalnic la gândul că aș mai putea să văd una. M-am urnit, totuși, până la Teatrul de Comedie, pentru că m-a înghiontit conștiința profesională. Și, desigur, curiozitatea de a afla ce se mai poate aduce nou în montarea celebrei piese a lui Mihail Sebastian, ”Steaua fără nume”, la 71 de ani de la premiera absolută. Eveniment consumat la Teatrul Alhambra, transformat în 1960 în Teatrul de Comedie. Director: Radu Beligan. Carele a și jucat rolul lui Miroiu la premiera absolută. Peste zece ani, pe scena Comediei, a răsărit o nouă ”Stea fără nume”, devenită musical, sub pseudonimul ”Alcor și Mona”. Regia: Sanda Manu. În rolurile principale: Stela Popescu și Silviu Stănculescu. Iurie Darie era Grig.

Până să înceapă noua ”Stea fără nume”, regizată de Vlad Massaci, am avut timp să mă impacientez, citind în caietul program că spectacolul durează două ore și cincizeci de minute, cu pauză. Am frisonat puțin și contemplând decorul cenușiu, decrepit, sărăcăcios. ”Aoleu, încă o viziune mizerabilistă!” – mi-a susurat vocea din cap. Cea rea, pentru că vocea bună nu trăncănește atâta. Dar, surpriză! Vlad Massaci a atacat șlagărul arhicunoscut într-o tonalitate nouă. Dacă, până acum, majoritatea montărilor pedalau pe romantism și melancolie (până și domnișoara Cucu a fost, la unii, personaj cvasitragic…) viziunea lui Massaci se axează pe revelarea ridicolului care mustește în subtext. Dan Tudor este o bună alegere pentru interpretarea profesorului Marin Miroiu. Îl ajută ochii ăia rotunzi, de copil uimit, freza electrocutată, rafinata expresivitate corporală, care îi permite să transmită sfiala, umilința, uimirea și, de ce nu, lirismul bine temperat, necesare în definirea personajului.

Cu naturalețe, fără cel mai mic efort, Dan Tudor emite cu atâta putere stări – surpriză, speranță, iubire, duioșie, visare, teamă, exaltare, dezamăgire – încât, fără să vrei, le preiei și tu, spectatorul. Căci, nu-i așa, fiecare spectator are înscrisă în istoria personală măcar o iubire imposibilă… Deși redus ca întindere, personajul Udrea (profesor de muzică și compozitor cu mari șanse de ratare) îi oferă lui Șerban Georgevici un bun prilej de a-și exersa încă o dată, cu efect garantat, hazul pe care i-l cunoșteam de multă vreme.  Dincolo de drama personală – a compus o simfonie dar n-o poate prezenta publicului pentru că nu are destui bani pentru cornul englezesc – Udrea își asumă și drama lui Miroiu. După rafalele de râs pe care le provoacă la prima apariție, urmează, mai târziu, revelația legată de finalul aventurii lui Miroiu, moment realmente emoționant, poate și datorită contrastului dintre cele două momente cu profesorul de muzică. Ambele foarte bune.

Notabilă și prestația lui Mihai Călin, care îi atribuie lui Grig toate trăsăturile necesare pentru a-l face credibil: șarmant, arogant, elegant, nonșalant, sarcastic, pragmatic, într-un cuvânt, bărbatul bogat care știe că totul poate fi cumpărat. Mihaela Măcelaru este domnișoara Cucu, ”profesoara de fizico-chimice”, o femeie acră la suprafață, dar plină de romantism în cotloanele sufletului. Bună, hazlie și sugestivă găselnița regizorală cu scurtatul fustei, parfumatul și rujatul pe ascuns. Cristina Juncu, în rolul elevei, este o plăcută descoperire. Atinge apogeul inspirației actoricești spre final, când îl caută acasă pe Miroiu. Numai de bine și despre actorii distribuiți în roluri secundare: Marius Drogeanu (Șeful Gării), Ruxandra Grecu (Ichim), Pavel Bârsan (Pascu), George Grigore (Un țăran), Florin Bala (Conductorul). Cea care mi-a părut a veni dintr-un alt film – repet, mi-a părut, deci poate fi o simplă impresie personală – este Mirela Zeța.

Poate, pentru că am urmărit cu interes Mondenii, singura trupă de parodie demnă de luat în seamă. Poate pentru că, peste personajul Mona se suprapune personajul Andreea Marin și încă niște nuanțe din alte ”victime” ale Mondenilor. Dar, dincolo de asta, n-am găsit la Mona Mirelei Zeța acea fascinație/magie care ar putea să sucească mințile unui profesor dispus să facă foamea doar pentru a-și cumpăra o carte veche de astronomie. E drept, naiva și capricioasa Monă, în varianta Mirelei Zeța, nu seamănă cu alte Mone, decât într-un punct: culoarea albă a rochiei. Atâta doar că rochia ei ”de seară” este ceva între cămașă de noapte și giulgiu reciclat… O sincopă în imaginația scenografului Andu Dumitrescu.

Acum, câte ceva despre viziunea scenografică și regizorală. În ansamblu, atmosfera postbelică este frumos reașezată în actualitate. Obiecte de azi – celular, neon pâlpâitor, Dacie papuc etc – sunt exploatate în slujba unui umor sănătos. Mai puțin sănătoasă mi s-a părut ideea de a insinua o relație extraconjugală a Șefului Gării cu Ichim, femeia de serviciu. Asemenea licență, total irelevantă în economia poveștii, nu are decât rolul de a-l determina pe bietul Sebastian să se fâțâie nervos în vămile înalte, unde s-o fi aflând.

În schimb, mi s-a părut admirabilă ideea ceasului care funcționează pe bază de coadă de mop sau cea a selfie-ului pe care eleva și-l face cu irezistibilul Grig. Lucruri care nu figurează în didascaliile piesei, dar nu distorsionează, ci completează. Cu mult umor. Da, s-a râs foarte mult la un spectacol care, în alte variante, stoarce lacrimi. Și asta e bine. De lacrimi, lumea e sătulă până peste cap.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Mihaela Marin

Dacă ajungi mai devreme la Teatrul Național, nu trebuie să te murezi în ploaie până când începe spectacolul (cum se mai întâmplă pe la alte teatre bucureștene). Mai mult decât atât, poți chiar să intri în sală și, în cazul nostru, să vezi, cu 10 minute înainte de începerea spectacolului, un pre-spectacol. Actorii verifică decorul, schimbă păreri, se împrietenesc cu publicul. Încliftat într-un costum alb, Mihai Călin părăsește scena teatrului din teatru și se sfătuiește cu o spectatoare dacă e bine sau nu să-i lase acesteia în păstrare un carnețel jerpelit și o pană de scris, până când va avea el ”o replică”. Într-un sfârșit, renunță și ascunde lucrurile sub scenă.

Tobe, ritmuri, auftakt, magie. Începe ”Furtuna”. De Shakespeare. Recitită de regizorul bulgar – devenit universal – Alexander Morfov. Care a mai montat la Naționalul bucureștean ”Vizita  bătrânei doamne” și a venit în turneu cu al său ”Don Juan”. Își respectă și de data aceasta obiceiul de a citi în deplină libertate, fără, însă, a desfigura spiritul shakespearean. Povestea lui Prospero, fost duce de Milan, trădat de propriul frate și izolat pe insula defunctei vrăjitoare Sycorax, este arhicunoscută. Noutatea poate veni din viziunea regizorală, din performanțele  actoricești, din decor și sonorități. Scenograful Nikola Toromanov propune o scenă cu toate ”harnașamentele” la vedere și care poate fi de toate: insulă, mare învolburată, pădure cu liane, corabie, adăpost etc.

În acest spațiu își despletește Morfov fantezia, inspirația și, nu în ultimul rând, umorul. Căci ce altceva decât umorul a iscat, de pildă, acea mustață a lui Prospero, datorită căreia Ion Caramitru seamănă frapant cu un Einstein mai tânăr și mai pieptănat? Lucru deloc întâmplător, pentru că Prospero este un savant/magician care stăpânește duhurile și creaturile insulei și, prin intermediul lor, stihiile naturii. Ion Caramitru, acest mare aristocrat al scenei, materializează un Prospero distins și pișicher, în același timp, generos și cinic, profund uman dar și nemilos. Dacă e oarecum resemnat cu propria soartă, găsindu-și o lume familiară în cărți, există un amănunt care îl neliniștește: soarta fiicei sale, Miranda. În versiunea Crinei Semciuc, Miranda este un fel de Mowgli al insulei, care își amintește foarte vag că a avut, cândva, cinci servitoare. A crescut în jungla insulei și, dacă nu-l punem la socoteală pe tatăl ei, singura vietate masculină pe care o cunoaște este monstrulețul Caliban, excepțional interpretat de Mihai Călin.

Se pare că Morfov este adeptul teoriei colonialiste, acreditată, de-a lungul vremii, de unii critici. Caliban arată ca o lăcustă neagră, uriașă, se hrănește cu broaște vii, vrea s-o violeze pe Miranda și, cu toate acestea, are un nu știu ce care te face să empatizezi cu el. Graseiază ca un copil care a dat mult de lucru logopedului, până când a învățat să spună ”r”. Se plânge mereu că îi e foame și că insula e a lui. Și chiar așa este. Insula a fost a mamei sale, vrăjitoarea Sycorax și i se cuvine, deci, ca urmaș, în ciuda intrusului Prospero care, e drept, l-a civilizat întrucâtva, dar l-a și transformat în sclav ținut în lanțuri. De altfel, toate spiritele insulei sunt slugile lui Prospero care le stăpânește cu ajutorul lui Ariel, spiritul pe care Sycorax îl ferecase în trunchiul unui copac.

După 12 ani de chin, este eliberat de Prospero, dar ”libertatea” astfel obținută nu este decât o nouă înrobire. Ariel, făptura de aer este întruchipată de omul cel mai potrivit pentru acest rol, István Téglás. Virtuoz al expresiei corporale, Téglás reușește să exprime foarte mult prin mișcări puține, uneori chiar prin nemișcare. Ariel e trist pentru că Prospero îi promite mereu libertatea fără a se ține de cuvânt, e rece în fața tribulațiilor omenești, ca orice spirit, e puternic, în ciuda fragilității ființei sale eterate, e versatil și plin de grație magică. Să ascultăm tema muzicală pe care Morfov a ales-o pentru Ariel, apoi continuăm disecția spectacolului:

Iată cum o melodie poate descrie total un personaj. Din fericire, în spectacol, cântecul se oprește înainte de minutul 3,08, unde splendoarea se transformă în western spaghetti. E frumoasă și muzica westernului dar așa, amestecate, generează ceva care seamănă cu un tort de ciocolată ornat cu ceapă verde. Nu am divagat fără un scop anume. La fel ca pasajul intrus din piesa lui Patrick Watson, există și în spectacol un pasaj pe care nu-l pot digera și nici nu-l pot descrie pentru că sunt niște copii, pe-aici prin preajmă. Pe ocolite: când Miranda se întâlnește cu Ferdinand (Alexandru Călin) unul dintre spirite face un gest trivial, demn de Vacanța Mare și nicidecum de un spectacol bun, ca acesta.

E normal ca niște marinari euforizați să se comporte ca niște tifosi veritabili, cu tot tacâmul de vulgarități aferent, numai că din partea unor spirite ne așteptăm la un alt gen de umor. Dar, vorba lui Nichita Stănescu, un cub perfect trebuie ciopârțit un pic, la un colț. În rest, spectacolul e memorabil. Excelente aluziile la contemporaneitate, vezi scena în care marinarii turmentați, fluturând niște nădragi murdari pe post de stindard, pornesc vitejește să preia puterea de la Prospero. Sau cea în care Caliban blestemă metaforic: ”Lovi-v-ar ciuma roșie!”. Sau cea în care tot Caliban le sugerează rebelilor să ardă cărțile lui Prospero (amintind, cu siguranță, de ”Cultura la dubă”!) Dar, pentru că ”Furtuna” se vrea o comedie romantică – aș zice, chiar o feerie – regizorul a întocmit o ilustrație muzicală pe toate gusturile, de la ”Carmina Burana” (Carl Orff) la ”You are so beautiful” (Joe Cocker), de la muzică țigănească, la tarantella italiană etc.

La plecare, iei cu tine acasă bucuria de a fi asistat la performanțe artistice de mare amplitudine – Ion Caramitru, Mihai Călin, István Téglás – susținute de o echipă excelentă. O notă specială se cuvine prestațiilor lui Mihai Calotă (Trinculo), Ioan Andrei Ionescu (Antonio), Andrei Finți (Alonso), Vitalie Bichir (Gonzalo), Marcelo S. Cobzariu (Stephano), Gavril Pătru (Sebastian), Ionuț Toader (spiridușul cu microfonul). Expresiv este și grupul de actori care interpretează marinari, spirite, creaturi: Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Idris Clate, Axel Moustache, Eduard Adam, Alexandra Poiană. Un spectacol care își propune să-ți ofere o stare de bine. Și chiar reușește.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Augustin Bucur