Dacă ajungi mai devreme la Teatrul Național, nu trebuie să te murezi în ploaie până când începe spectacolul (cum se mai întâmplă pe la alte teatre bucureștene). Mai mult decât atât, poți chiar să intri în sală și, în cazul nostru, să vezi, cu 10 minute înainte de începerea spectacolului, un pre-spectacol. Actorii verifică decorul, schimbă păreri, se împrietenesc cu publicul. Încliftat într-un costum alb, Mihai Călin părăsește scena teatrului din teatru și se sfătuiește cu o spectatoare dacă e bine sau nu să-i lase acesteia în păstrare un carnețel jerpelit și o pană de scris, până când va avea el ”o replică”. Într-un sfârșit, renunță și ascunde lucrurile sub scenă.

Tobe, ritmuri, auftakt, magie. Începe ”Furtuna”. De Shakespeare. Recitită de regizorul bulgar – devenit universal – Alexander Morfov. Care a mai montat la Naționalul bucureștean ”Vizita  bătrânei doamne” și a venit în turneu cu al său ”Don Juan”. Își respectă și de data aceasta obiceiul de a citi în deplină libertate, fără, însă, a desfigura spiritul shakespearean. Povestea lui Prospero, fost duce de Milan, trădat de propriul frate și izolat pe insula defunctei vrăjitoare Sycorax, este arhicunoscută. Noutatea poate veni din viziunea regizorală, din performanțele  actoricești, din decor și sonorități. Scenograful Nikola Toromanov propune o scenă cu toate ”harnașamentele” la vedere și care poate fi de toate: insulă, mare învolburată, pădure cu liane, corabie, adăpost etc.

În acest spațiu își despletește Morfov fantezia, inspirația și, nu în ultimul rând, umorul. Căci ce altceva decât umorul a iscat, de pildă, acea mustață a lui Prospero, datorită căreia Ion Caramitru seamănă frapant cu un Einstein mai tânăr și mai pieptănat? Lucru deloc întâmplător, pentru că Prospero este un savant/magician care stăpânește duhurile și creaturile insulei și, prin intermediul lor, stihiile naturii. Ion Caramitru, acest mare aristocrat al scenei, materializează un Prospero distins și pișicher, în același timp, generos și cinic, profund uman dar și nemilos. Dacă e oarecum resemnat cu propria soartă, găsindu-și o lume familiară în cărți, există un amănunt care îl neliniștește: soarta fiicei sale, Miranda. În versiunea Crinei Semciuc, Miranda este un fel de Mowgli al insulei, care își amintește foarte vag că a avut, cândva, cinci servitoare. A crescut în jungla insulei și, dacă nu-l punem la socoteală pe tatăl ei, singura vietate masculină pe care o cunoaște este monstrulețul Caliban, excepțional interpretat de Mihai Călin.

Se pare că Morfov este adeptul teoriei colonialiste, acreditată, de-a lungul vremii, de unii critici. Caliban arată ca o lăcustă neagră, uriașă, se hrănește cu broaște vii, vrea s-o violeze pe Miranda și, cu toate acestea, are un nu știu ce care te face să empatizezi cu el. Graseiază ca un copil care a dat mult de lucru logopedului, până când a învățat să spună ”r”. Se plânge mereu că îi e foame și că insula e a lui. Și chiar așa este. Insula a fost a mamei sale, vrăjitoarea Sycorax și i se cuvine, deci, ca urmaș, în ciuda intrusului Prospero care, e drept, l-a civilizat întrucâtva, dar l-a și transformat în sclav ținut în lanțuri. De altfel, toate spiritele insulei sunt slugile lui Prospero care le stăpânește cu ajutorul lui Ariel, spiritul pe care Sycorax îl ferecase în trunchiul unui copac.

După 12 ani de chin, este eliberat de Prospero, dar ”libertatea” astfel obținută nu este decât o nouă înrobire. Ariel, făptura de aer este întruchipată de omul cel mai potrivit pentru acest rol, István Téglás. Virtuoz al expresiei corporale, Téglás reușește să exprime foarte mult prin mișcări puține, uneori chiar prin nemișcare. Ariel e trist pentru că Prospero îi promite mereu libertatea fără a se ține de cuvânt, e rece în fața tribulațiilor omenești, ca orice spirit, e puternic, în ciuda fragilității ființei sale eterate, e versatil și plin de grație magică. Să ascultăm tema muzicală pe care Morfov a ales-o pentru Ariel, apoi continuăm disecția spectacolului:

Iată cum o melodie poate descrie total un personaj. Din fericire, în spectacol, cântecul se oprește înainte de minutul 3,08, unde splendoarea se transformă în western spaghetti. E frumoasă și muzica westernului dar așa, amestecate, generează ceva care seamănă cu un tort de ciocolată ornat cu ceapă verde. Nu am divagat fără un scop anume. La fel ca pasajul intrus din piesa lui Patrick Watson, există și în spectacol un pasaj pe care nu-l pot digera și nici nu-l pot descrie pentru că sunt niște copii, pe-aici prin preajmă. Pe ocolite: când Miranda se întâlnește cu Ferdinand (Alexandru Călin) unul dintre spirite face un gest trivial, demn de Vacanța Mare și nicidecum de un spectacol bun, ca acesta.

E normal ca niște marinari euforizați să se comporte ca niște tifosi veritabili, cu tot tacâmul de vulgarități aferent, numai că din partea unor spirite ne așteptăm la un alt gen de umor. Dar, vorba lui Nichita Stănescu, un cub perfect trebuie ciopârțit un pic, la un colț. În rest, spectacolul e memorabil. Excelente aluziile la contemporaneitate, vezi scena în care marinarii turmentați, fluturând niște nădragi murdari pe post de stindard, pornesc vitejește să preia puterea de la Prospero. Sau cea în care Caliban blestemă metaforic: ”Lovi-v-ar ciuma roșie!”. Sau cea în care tot Caliban le sugerează rebelilor să ardă cărțile lui Prospero (amintind, cu siguranță, de ”Cultura la dubă”!) Dar, pentru că ”Furtuna” se vrea o comedie romantică – aș zice, chiar o feerie – regizorul a întocmit o ilustrație muzicală pe toate gusturile, de la ”Carmina Burana” (Carl Orff) la ”You are so beautiful” (Joe Cocker), de la muzică țigănească, la tarantella italiană etc.

La plecare, iei cu tine acasă bucuria de a fi asistat la performanțe artistice de mare amplitudine – Ion Caramitru, Mihai Călin, István Téglás – susținute de o echipă excelentă. O notă specială se cuvine prestațiilor lui Mihai Calotă (Trinculo), Ioan Andrei Ionescu (Antonio), Andrei Finți (Alonso), Vitalie Bichir (Gonzalo), Marcelo S. Cobzariu (Stephano), Gavril Pătru (Sebastian), Ionuț Toader (spiridușul cu microfonul). Expresiv este și grupul de actori care interpretează marinari, spirite, creaturi: Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Idris Clate, Axel Moustache, Eduard Adam, Alexandra Poiană. Un spectacol care își propune să-ți ofere o stare de bine. Și chiar reușește.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Augustin Bucur

Într-un stat birocratic/mafiot, în care legile sunt făcute de retardați și aplicate de oligofreni, în care n-ai voie nici să respiri fără să dai șpagă, ”Revizorul” lui Gogol este un cuțit răsucit în rană. Ca să nu doară prea tare, Felix Alexa învelește cuțitul în niște puf. Care se dovedește, până la urmă, a fi vată de sticlă.

Locul

Premiera spectacolului ”Revizorul” marchează inaugurarea unei noi (și vechi) săli a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Splendida sală Studio a fost cel mai bun spațiu al Naționalului, dar n-a apucat să funcționeze prea mult. Ceaușescu a oferit-o Teatrului de Operetă, care tocmai rămăsese fără sediu. Directori după directori au încercat s-o recupereze, iar cel care, în fine, a reușit, este actualul director general, Ion Caramitru. De al cărui nume se va lega, în istoria instituției, și transformarea hardughiei ceaușiste într-un teritoriu privilegiat al polivalenței spirituale.

Antecedente

”Revizorul” regizat de Felix Alexa este a treia variantă de înscenare a cunoscutului text gogolian din câte am văzut în București. Prima, sub direcția de scenă a lui Serghei Cerkasski, cu Dan Puric în rolul titular, a avut premiera în 2002, la Teatrul Național. Un spectacol colorat, încărcat, vioi, specific rusesc. După vreo patru ani, Horațiu Mălăele montează la Comedie o versiune care va fi cu adevărat genială abia după ieșirea din distribuție a lui Bănică jr. (interpretul rolului titular). A treia variantă, propusă acum de Felix Alexa, e infinit mai bună decât cea a lui Cerkasski, dar nu depășește performanța de la Comedie.

Calități

Felix Alexa (autor și al versiunii scenice, după traducerea Mașei Dinescu) aduce povestea la zi, oferindu-ne tabloul unui iad pe care îl cunoaștem foarte bine. Scelerat, dar vesel. Și, numai pe alocuri, speriat.

Decorul creat de Andrada Chiriac este fabulos. Tavanul infernului pare să se sprijine pe colonade alcătuite din hârțoage peste hârțoage, o terifiantă metaforă a dictaturii conțopiste, care mai are puțin și ne sufocă de tot. Sugestiv este și costumul în dungi pe care îl poartă Primarul, vestimentație specifică oricărui mafiot care se respectă. Dar cea care dă nota profundă de originalitate acestui spectacol este ideea lui Felix Alexa de a construi un personaj dedublat cu ajutorul a doi actori cu solidă  experiență coregrafică, Marius Manole și Istvan Teglas. Cu ajutorul lor (dar și al celorlalți actori din distribuție) miza regizorului pe expresia corporală se soldează cu succes deplin.

Nu neapărat necesară, dar bine aleasă este muzica, al cărei comentariu în context se poate decodifica destul de ușor. ”Lacrimosa” din ”Recviemul” lui Mozart: Am murit și am ajuns în iad. ”Zborul cărăbușului” de Rimski-Korsakov: nevasta și fiica primarului sunt curioase, proaste și inutile ca două muște bâzâitoare, ”Lacul lebedelor”: ironie la adresa aparentei inocențe a lui Hlestakov etc.

Actori

Cum spuneam, piesa de rezistență a spectacolului este duetul Manole – Teglas. Hlestakov, în viziunea lui Felix Alexa, este mai puțin ticălos decât victimele lui. El minte și înșeală pur și simplu pentru că îi este foame, pe când ceilalți mint și înșeală din insațiabilă voracitate.

În plus, față de ceilalți, care sunt convinși că au dreptul să ducă netrebnicia dincolo de limite, Hlestakov are în Osip acel alter ego care conține simțul critic, conștiința. Dacă, în celelalte două variante ale ”Revizorului”, personajul Osip era oarecum expediat, rămânând un simplu servitor, aici are un rol important, aproape egal cu al personajului titular, un fel de prelungire a acestuia, punct de sprijin și cenzură interioară. Dar ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, trebuie să vedeți spectacolul. Claudiu Bleonț (Bobcinski) și Mihai Calotă (Dobcinski) îi întruchipează cu mult umor pe cei doi funcționărași băgăreți și plini de păreri, profesioniști ai lansării zvonurilor.

Eduard Adam (Ivan Șpekin, dirigintele poștei) face o creație remarcabilă, mai puțin din vorbe și foarte mult grație dexterităților sale de mim. Scena în care vine cu șpaga la Hlestakov este una dintre cele mai reușite din acest spectacol. Memorabilă este și prestația Irinei Movilă, care propune o Zemlianikă oportunistă, ipocrită, bârfitoare, gata să calce pe cadavre pentru a-și netezi calea. Amuzante și bâlbâielile inspectorului Hlopov (Armand Calotă). Ana Ciontea (soția primarului) și Ilinca Manolache (fiica primarului) interpretează sugestiv zuzele parvenite, nu prea inteligente, în schimb foarte doritoare de ”parteneriate” profitabile cu sexul opus. Axel Moustache (Gibner, medicul șef), Marcelo S. Cobzariu (judecătorul Liapkin-Tiapkin), Maria Buză (cântăreața), Ovidiu Cuncea (preotul), Cosmin Dominte și Răzvan Popa (bodyguarzi), Natalia Călin, Iuliana Moise, Carmen Ungureanu (soțiile demnitarilor) sunt prezențe imposibil de trecut cu vederea, chiar și atunci când nu au de rostit cuvinte.

Scăderi

Dacă nu mi-a plăcut ceva în acest spectacol ține strict de gustul meu personal și subiectiv. Primarul lui Mihai Constantin este exact ca majoritatea primarilor mioritici: grobian, hrăpăreț, (prea) zgomotos, violent, dictatorial, laș. Dar tocmai pentru că majoritatea este așa, soluția e mult prea simplă și necesită un efort minim și din punct de vedere regizoral, și din punct de vedere actoricesc.

Dacă punem primarul lui Mihai Constantin – alcătuit din linii groase, descifrabile din avion – lângă primarul lui George Mihăiță – care nu gesticulează, nu urlă, ci vorbește în șoaptă, amenințător, ca un infailibil reprezentant al răului – e clar că a doua propunere este mult mai bună, mai surprinzătoare. Apoi, împușcăturile din final. E adevărat, mulți impostori din politica autohtonă sunt convinși că au drept de viață și de moarte asupra oamenilor de rând, totuși, faptul că primarul împușcă doi oameni are, din punct de vedere artistic, o relevanță egală cu zero și distorsionează cercul vicios pe care îl propune Gogol ca final (deschis). Dar cu sau fără aceste scăderi, nespecifice rafinamentului eterat al montărilor lui Felix Alexa, la premieră s-a întâmplat ceva ce îl enervează tare pe Marius Manole: s-a aplaudat la scenă deschisă. Mult!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu