Spectacolul ăsta pică destul de greu tocmai acum, când noi, ca nație, constatăm iar și iar că trenul spre lumea mai bună continuă să treacă prin gara noastră doar  precum o străfulgerare. Sigur, în ciuda adevărurilor neplăcute, conținute în piesa ”Orchestra Titanic”, dramaturgul Hristo Boicev (alături de regizorul Felix Alexa) presară și niște praf de râs peste replici. Și se râde, chiar dacă râsul mai și ustură pe alocuri. Piesa bulgarului e despre patru oameni ai străzii care s-au adăpostit într-o gară dărăpănată. Ei, gara asta e primul lucru care m-a captivat. Cum am ajuns în Sala Pictura (Teatrul Național din București) ca de obicei, cu vreo 10 minute mai devreme, am avut timp să contemplu decorul creat de Andrada Chiriac.

Mi-au trecut prin minte ruinele pictate de Louis Daguerre, Jan Peeters, Marco Ricci, Viviano Codazzi ș.a., dar parcă niciuna dintre ele nu avea viață ca gara asta care, de-a lungul spectacolului, îți dă senzația că respiră și, în funcție de cum o atinge lumina, devine catedrală scufundată, îmbrățișare, amenințare, lume întreagă, coșmar, speranță, disperare. (Imaginea e copiată de mine din caietul program). Hotărât lucru, avem în Andrada Chiriac un scenograf de foarte mare anvergură, stau mărturie și celelalte decoruri pe care le-a creat (”Revizorul”, ”Terorism”, ”Butoiul cu pulbere”, ”Hotelul dintre lumi” etc.).

Demult n-am mai văzut un spectacol în care ceea ce se vede să fie într-o osmoză atât de armonioasă cu ceea ce se aude. Ilustrația muzicală, aleasă de Felix Alexa și Cristina Giurgea, cuprinde partituri de Beethoven, Gorecki, Ada Milea, Alexander Bălănescu. Tema trenului (cvartetul de coarde nr.2 de Henryk Gorecki) se poate descrie ca un parfum: nota de bază, monotonă, sacadată, amintește de goana fără țintă a trenului, nota de vârf, stridentă, terifiantă, pare un strigăt de ajutor înainte de ultima respirație. Apoi, mai este scena în care se cântă ”Odă bucuriei” (Simfonia a IX-a de Beethoven). Claudiu Bleonț, în prim plan, cu vocea lui penetrantă, de tenor, mi-a amintit de același Claudiu Bleonț, pe la începutul anilor 90, cântând din ”Carmina Burana”, în ”Audiția” lui Andrei Șerban, tot pe scena Naționalului bucureștean.

Surprinzător cum îl știm, Bleonț este, acum, magicianul Harry (Houdini, dacă vreți), care poate să scoată din gură trei ouă întregi, unul după altul. Sau îngerul morții? Tania Popa – Liubka – scoate panglici pe gură, dar nu șmecheriile învățate de la magicianul Antonio sunt cele mai importante aici. Impresionantă este capacitatea actriței de a se transforma, în fracțiuni de secundă, dintr-o prostituată zdrențăroasă și bețivă, în aristocrata care cântă, transfigurată, la vioară, undeva, în adâncul oceanului. Mihai Călin este un fel de regizor/dirijor/ raisonneur/mitoman – Meto. Știe să cânte ”din Beethoven, Brahms, Bach și Feuerbach”, a studiat filosofia la Conservator și psihiatria la spitalul de psihiatrie, dar și la școala vieții și, cu toate competențele acestea la bază, înscenează la nesfârșit venirea trenului care, poate, va opri cândva și în gara părăsită.

Cel de-al patrulea om al străzii, Luko, este interpretat de Mihai Constantin care rămâne cumva la suprafața personajului, e drept, nici rolul nu e prea complex, din scriitură. Nu știu alți spectatori ce au văzut, dar eu l-am văzut tot timpul pe Mihai Constantin și nu pe Luko, fostul șef de gară, devenit boschetar. O fi avut o seară mai proastă… Nu același lucru se poate spune despre Richard Bovnoczki, un actor care se livrează în totalitate personajului. Profund, nuanțat, convingător. Doko nici măcar nu seamănă cu Bovnoczki, este, cu adevărat, îngrijitorul de la zoo, care a vândut pe băutură hrana animalelor, până când acestea au murit. Doko o plânge pe Katia, ursoaica pe care a îndrăgit-o, dar asta nu l-a împiedicat s-o lase să moară de inaniție.

Ursoaica și magicianul Harry vor aduce suprarealismul în lumea acestor năpăstuiți. Căci spune Harry: ”În lumea reală, trăiește trupul, în lumea nevăzută a viselor și speranțelor – trăiește spiritul.” Și spune Hristo Boicev, în interviul acordat Anitei Neagu: ”Iluzia este fundamentul existenței umane. Și tot iluzia este cea care îi determină pe oameni să continue să trăiască, să ducă mai departe ce au de făcut. Ideea că așteptăm ca în viitor să ni se întâmple ceva mai bun e tot o iluzie. Logica, din păcate, ne contrazice. În viitorul cel mai îndepărtat vom dispărea cu toții, așa cum dispar și personajele din piesa mea.” Cât despre Felix Alexa, e ca de fiecare dată, la fiecare nou spectacol al său. Știe exact ce vrea să spună, știe exact cum trebuie să spună, construiește cu o rigoare farmaceutică personaje, emoții, idei, pentru ca, în final, să coaguleze totul într-o iluzie/trăire profundă, întâmplată pe scenă și în spectatori. Finalul necruțător propus de autorul piesei este cumva alinat prin montarea lui Felix Alexa, care aduce un licăr de speranță: ”Spectacolul meu vorbește despre teatru și viață, despre cum ne putem salva, măcar parțial, dintr-o existență frustrantă și anostă, sperând la o altă dimensiune creată prin iluzie. O iluzie pe care ne-o creăm fiecare în intimitate, ca alternativă salvatoare.” Și, cine știe, poate că iluzia se va materializa cândva. (Vai, mă minunez și eu ce pozitiv gândesc!).

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Mă văd silită să mărturisesc din capul locului: Nutresc o veche și nevindecabilă antipatie față de Sala Mare a Teatrului Național din București, construită special pentru mișcări de mase gen ”Cântarea României”. Chiar și acum, după ce a fost renovată/redimensionată, Sala Mare e tot mult prea mare. Dacă nu stai în primele (maximum!) șase rânduri, n-ai cum să distingi chipurile actorilor de pe scenă, chiar dacă de acvilă ți-este privirea. La ”Regele Lear” am stat pe la mijlocul sălii, deci am văzut niște mogâldețe fără ochi, care gesticulau și vociferau prin decor. Carele decor – creat de regizorul spectacolului, georgianul David Doiashvili – nu m-a impresionat cine știe ce, pentru că nu mi-a adus nimic nou. Scenografie în alb negru am mai văzut, nu mai departe de fabuloasele ”Bach Files” ale lui Ducu Darie, la Bulandra. Apă pe scenă am mai văzut, tot la Bulandra, fix în ”Lear(a)” lui Andrei Șerban. Și în ”Marmura” lui Kordonsky. Litere mari, pe post de decor, am văzut atâtea de le-am și pierdut șirul. Văzut-am și inserții video, și aluzii la televiziuni – tabloide, și personaje vechi, actualizate prin accesorii cum ar fi ochelari de soare sau telefoane mobile.

Bine, transmisiunea în direct de pe treptele Casei Poporului poate avea o oarecare logică: urmează să vedem un reality show despre un tată care dă în mintea copiilor și urmează să pățească potop de necazuri. De altfel, Lear însuși recunoaște că e ”rănit, aici, la creier”. Mihai Constantin știe asta și construiește un personaj bonom, jucăuș, infantil, incapabil să distingă adevărata față a oamenilor. Regatul său e alcătuit din rățuște de cauciuc, ah, poporul rățuștelor de cauciuc, măcănind asurzitor și zadarnic. Gălețile cu jucării vor fi dăruite fiicelor care știu să se prefacă mai bine. Să mintă. Că doar asta e regula jocului.

Trebuie să recunoaștem, cea mai importantă calitate a lui Doiashvili este că știe să-și aleagă distribuția. Rămâne de văzut cât din reușita concertului aparține dirijorului și cât – virtuozilor din orchestră. Pe Marius Manole am putut să-l văd de aproape. Când mi-a călcat cu talpa udă pe mânecă. Cred că plângea și el, dar am plâns și noi, spectatorii. Era în 11 decembrie, anul trecut. La pauză, am aflat exit poll-urile și, brusc, toate speranțele ni s-au făcut țăndări. Iar Manole, în calitate de bufon al regelui, a traversat sala, călcând pe scaune (ca Benigni, când a luat Oscarul) și rostind adevăruri despre speranțe care nu se vor împlini vreodată. Nu obișnuiesc să plâng la teatru (sau film), știu că totul e convenție, dar atunci mi-au dat lacrimile. Pentru că bufonul spunea cu voce tare exact ceea ce gândeam: nu se schimbă nimic, răul învinge mereu. Ca-n piesa asta a lui Shakespeare. În care toată lumea moare. Deci am plâns cu Manole, și pentru că Manole este un actor atât de mare, încât te silește să-l urmezi în tot ce simte și tot ce face. Bufonul lui e trist și hazliu și, mai ales, e înțeleptul care știe măsura lucrurilor.

Tudor Aaron Istodor își asumă atât de profund esența personajului (Edmund, fiul nelegitim), încât până și vocea i se schimbă, reverberând diabolic, sub imperiul malversațiunilor pe care le pune la cale împotriva adevăratului fiu al lui Gloucester, Edgar. Cu sensibilitate și rafinament, Istvan Teglas îi conferă acestuia din urmă o aură de mucenic, suportând cu stoicism încercările grele la care este supus. În rolul Ducelui de Albany, soțul perversei Goneril, Rareș Andrici face o creație fulminantă. După un lung șir de Duci de Albany anoști, pe care i-am văzut în alte spectacole, David Doiashvili vine cu o inovație remarcabilă: Albany e paralizat, în cărucior.

Iar Rareș Andrici este cea mai bună alegere pentru acest rol. Puțini actori am văzut, ca el, în stare să spună totul stând nemișcat și tăcând. Din fericire, aici nu e tocmai nemișcat. Se zbate, se târăște, nu suportă umilințele la care e supus, este bărbat și își exprimă răscolitor bărbăția. Personajul Albany este, după părerea mea, apogeul acestui spectacol, prin insolitul viziunii regizorale și al interpretării actoricești.

Bine ancorată în inocența Cordeliei, Crina Semciuc propune o copilă grațioasă și transparentă ca o libelulă. Emoționant, credibil este Ioan Andrei Ionescu în rolul nefericitului Conte de Gloucester, după cum își merită aplauzele și Gavril Pătru pentru întruchiparea Contelui de Kent.

Tragedie, tragedie, dar Doiashvili ne oferă și o doză de umor atât de subtil încât, la viteza cu care se joacă, e abia perceptibil. Cum ar fi: Regan îl împușcă pe Cornwall, apoi îl întreabă pe Gloucester (care e orb): ”L-ați văzut cumva pe soțul meu?”. Irezistibil este duetul comic oferit de Marius Manole (bufonul translator) și Idris Clate (Regele Franței). Mai este, apoi, o supradoză de sarcasm. Fiicele rele, Goneril (Monica Davidescu) și Regan (Raluca Aprodu) nu sunt doar ingrate și lipsite de suflet, ci și bețive și nimfomane.

Ducele de Cornwall (Silviu Mircescu) e gay, iar odiosul bastard, Edmund (Tudor Aaron Istodor) devine jucărie sexuală pentru cei trei mai sus amintiți. Doiashvili reconsideră personajul, transformându-l pe Edmund, amărâtul bastard al lui Gloucester, într-un uneltitor vindicativ, lipsit de scrupule. Cum spuneam, am stat la o distanță destul de mare de scenă, deci s-ar putea să nu fi văzut bine, dar, într-un moment de mare tensiune, mi s-a părut că Edmund, prăbușit pe jos, înnoadă unele de altele șireturile de la încălțările lui  Gloucester! Dacă nu mi s-a părut, faza e de un comic dement.

Aș mai spune că Liliana Cenean a creat niște costume frumoase și că muzica lui Nikoloz Rachveli Memanishvili sună precum soundtrack-urile superproducțiilor americane. Încântător, dar prea tare, acoperind vocile actorilor. Și fără voce, și fără chip, ce mai rămâne dintr-un spectacol?

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca

Într-un stat birocratic/mafiot, în care legile sunt făcute de retardați și aplicate de oligofreni, în care n-ai voie nici să respiri fără să dai șpagă, ”Revizorul” lui Gogol este un cuțit răsucit în rană. Ca să nu doară prea tare, Felix Alexa învelește cuțitul în niște puf. Care se dovedește, până la urmă, a fi vată de sticlă.

Locul

Premiera spectacolului ”Revizorul” marchează inaugurarea unei noi (și vechi) săli a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Splendida sală Studio a fost cel mai bun spațiu al Naționalului, dar n-a apucat să funcționeze prea mult. Ceaușescu a oferit-o Teatrului de Operetă, care tocmai rămăsese fără sediu. Directori după directori au încercat s-o recupereze, iar cel care, în fine, a reușit, este actualul director general, Ion Caramitru. De al cărui nume se va lega, în istoria instituției, și transformarea hardughiei ceaușiste într-un teritoriu privilegiat al polivalenței spirituale.

Antecedente

”Revizorul” regizat de Felix Alexa este a treia variantă de înscenare a cunoscutului text gogolian din câte am văzut în București. Prima, sub direcția de scenă a lui Serghei Cerkasski, cu Dan Puric în rolul titular, a avut premiera în 2002, la Teatrul Național. Un spectacol colorat, încărcat, vioi, specific rusesc. După vreo patru ani, Horațiu Mălăele montează la Comedie o versiune care va fi cu adevărat genială abia după ieșirea din distribuție a lui Bănică jr. (interpretul rolului titular). A treia variantă, propusă acum de Felix Alexa, e infinit mai bună decât cea a lui Cerkasski, dar nu depășește performanța de la Comedie.

Calități

Felix Alexa (autor și al versiunii scenice, după traducerea Mașei Dinescu) aduce povestea la zi, oferindu-ne tabloul unui iad pe care îl cunoaștem foarte bine. Scelerat, dar vesel. Și, numai pe alocuri, speriat.

Decorul creat de Andrada Chiriac este fabulos. Tavanul infernului pare să se sprijine pe colonade alcătuite din hârțoage peste hârțoage, o terifiantă metaforă a dictaturii conțopiste, care mai are puțin și ne sufocă de tot. Sugestiv este și costumul în dungi pe care îl poartă Primarul, vestimentație specifică oricărui mafiot care se respectă. Dar cea care dă nota profundă de originalitate acestui spectacol este ideea lui Felix Alexa de a construi un personaj dedublat cu ajutorul a doi actori cu solidă  experiență coregrafică, Marius Manole și Istvan Teglas. Cu ajutorul lor (dar și al celorlalți actori din distribuție) miza regizorului pe expresia corporală se soldează cu succes deplin.

Nu neapărat necesară, dar bine aleasă este muzica, al cărei comentariu în context se poate decodifica destul de ușor. ”Lacrimosa” din ”Recviemul” lui Mozart: Am murit și am ajuns în iad. ”Zborul cărăbușului” de Rimski-Korsakov: nevasta și fiica primarului sunt curioase, proaste și inutile ca două muște bâzâitoare, ”Lacul lebedelor”: ironie la adresa aparentei inocențe a lui Hlestakov etc.

Actori

Cum spuneam, piesa de rezistență a spectacolului este duetul Manole – Teglas. Hlestakov, în viziunea lui Felix Alexa, este mai puțin ticălos decât victimele lui. El minte și înșeală pur și simplu pentru că îi este foame, pe când ceilalți mint și înșeală din insațiabilă voracitate.

În plus, față de ceilalți, care sunt convinși că au dreptul să ducă netrebnicia dincolo de limite, Hlestakov are în Osip acel alter ego care conține simțul critic, conștiința. Dacă, în celelalte două variante ale ”Revizorului”, personajul Osip era oarecum expediat, rămânând un simplu servitor, aici are un rol important, aproape egal cu al personajului titular, un fel de prelungire a acestuia, punct de sprijin și cenzură interioară. Dar ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, trebuie să vedeți spectacolul. Claudiu Bleonț (Bobcinski) și Mihai Calotă (Dobcinski) îi întruchipează cu mult umor pe cei doi funcționărași băgăreți și plini de păreri, profesioniști ai lansării zvonurilor.

Eduard Adam (Ivan Șpekin, dirigintele poștei) face o creație remarcabilă, mai puțin din vorbe și foarte mult grație dexterităților sale de mim. Scena în care vine cu șpaga la Hlestakov este una dintre cele mai reușite din acest spectacol. Memorabilă este și prestația Irinei Movilă, care propune o Zemlianikă oportunistă, ipocrită, bârfitoare, gata să calce pe cadavre pentru a-și netezi calea. Amuzante și bâlbâielile inspectorului Hlopov (Armand Calotă). Ana Ciontea (soția primarului) și Ilinca Manolache (fiica primarului) interpretează sugestiv zuzele parvenite, nu prea inteligente, în schimb foarte doritoare de ”parteneriate” profitabile cu sexul opus. Axel Moustache (Gibner, medicul șef), Marcelo S. Cobzariu (judecătorul Liapkin-Tiapkin), Maria Buză (cântăreața), Ovidiu Cuncea (preotul), Cosmin Dominte și Răzvan Popa (bodyguarzi), Natalia Călin, Iuliana Moise, Carmen Ungureanu (soțiile demnitarilor) sunt prezențe imposibil de trecut cu vederea, chiar și atunci când nu au de rostit cuvinte.

Scăderi

Dacă nu mi-a plăcut ceva în acest spectacol ține strict de gustul meu personal și subiectiv. Primarul lui Mihai Constantin este exact ca majoritatea primarilor mioritici: grobian, hrăpăreț, (prea) zgomotos, violent, dictatorial, laș. Dar tocmai pentru că majoritatea este așa, soluția e mult prea simplă și necesită un efort minim și din punct de vedere regizoral, și din punct de vedere actoricesc.

Dacă punem primarul lui Mihai Constantin – alcătuit din linii groase, descifrabile din avion – lângă primarul lui George Mihăiță – care nu gesticulează, nu urlă, ci vorbește în șoaptă, amenințător, ca un infailibil reprezentant al răului – e clar că a doua propunere este mult mai bună, mai surprinzătoare. Apoi, împușcăturile din final. E adevărat, mulți impostori din politica autohtonă sunt convinși că au drept de viață și de moarte asupra oamenilor de rând, totuși, faptul că primarul împușcă doi oameni are, din punct de vedere artistic, o relevanță egală cu zero și distorsionează cercul vicios pe care îl propune Gogol ca final (deschis). Dar cu sau fără aceste scăderi, nespecifice rafinamentului eterat al montărilor lui Felix Alexa, la premieră s-a întâmplat ceva ce îl enervează tare pe Marius Manole: s-a aplaudat la scenă deschisă. Mult!

Gabriela Hurezean

Fotografii de Tudor Predescu